Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

June 2010

Monthly Archive

Sonisphere – Ziua 2

27 Jun 2010 | : Muzica, Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asa cum pompos anuntam ieri, am decis pana la urma sa particip si la Ziua 2 de la Sonisphere, zi dedicata celor patru grei ai thrash-ului. Ma asteptam la ceva mai multa imbulzeala decat in prima zi, dar multimea din curtea Romexpoa depasit cu mult planul cincinal.

Daca ieri am tinut sa arunc cateva gratuitati catre pustanii de liceu dornici de atentie, la a doua zi de festival nu am prea avut ce zice. Erau cu miile, de la oameni care credeau ca ”The Big Four” inseamna ”Metallica & friends” pana la un personaj care a emis fraza ”Uite, Megadezii astia canta si in franceza”. Aia e pana la urma, daramatul de idoli nu-i o activitate prea grozava. N-are sens sa ma plang, asa ca voi purcede cu recenziile :

Vita de Vie : Nu, nu i-am inclus in recenzie ca sa fac misto de ei. Nici macar nu i-am mentionat pentru a spune ca vocea lui Despot n-are nicio treaba cu ce incearca ei sa cante. Faptul ca au cantat piese de pe un album anonim sau ca ”Basul si cu toba mare” ramane singura lor piesa acceptabila live nu e atat de deranjant.  Sincer, i-am mentionat pentru ca apreciez totusi prezenta lor. Chiar daca aparitia a fost de dragul CV-ului muzical, cred ca as fi turbat de frica sa apar cu trupa personala in fata unor trupe de asemenea calibru. E ca si cand ai arunca un chihuahua in fata unor pitbulli. Despot chiar a multumit pentru sustinere recunoscand ca a fost cel mai greu concert din cariera. Chit ca nu m-a miscat nicio piesa de la ei, apreciez intentia.

Anthrax : Sincer, ma asteptam ca Scott Ian si al sau Anthrax sa dezamageasca. Dupa multiple schimbari de componenta si intoarcerea foarte recenta a  solistului Joey Belladonna , Anthrax s-au decis sa ne faca o vizita. Dupa numai 29 de ani, vorba lui Joey, Anthrax au rupt scena din Bucuresti. Serios, au fost o surpriza foarte placuta: un sound la inaltime, un thrash mai agresiv decat ai banui ascultandu-le albumele (unele inregistrate cu Bush la voce). Cu o recuzita simpatica de scena si o  cu un solist capabil sa agitate , Anthrax au reusit sa ridice mai multe maini in aer decat sperau. Evident, Caught in a Mosh a generat o imbulzeala agresiva, sparta de doua ori la rand BGS. Indians a fost de departe cea mai populara bucata din playlist, desi nici cu Madhouse sau I Am The Law nu mi-a fost rusine. Am amintit Indians pentru ca  la un punct Belladonna a simtit nevoia sa-si puna o creasta de pene indiana si sa alerge dintr-un colt in altul. Cu exceptia coverului dupa Dio (destul de slab din pacate), Anthrax ne-au oferit o reprezentatie in forta, cu mult peste asteptari.

Megadeth : Ei au fost principalul motiv pentru care mi-am luat bilet si la ziua a doua. Dupa un inceput timid, marcat de eterna sonorizare de mana a doua si de vocea cam neincalzita a lui Mustaine, Megadeth au intrat in forma. In camasa alba si cu celebra chitara in V, Dave a rupt timp de o ora, intampinat de un banner cu ”Dave’em All” si sustinut de un set de tobe inspirat decorate. La capitolul recuzita de scena, pe langa banner si tobele mentionate, Megadeth au folosit si vreo doua copertine. Corul public destul de numeros s-a simtit pe Symphony of Destruction, Hangar 18 si  Peace Sells (piesa de incheiere). Sweating Bullets ar fi meritat o sonorizare decenta. Evident, A Tout le Monde a fost cantata integral de cei de prezenti. O surpriza foarte placuta a fost si piesa Trust, de pe Cryptic Writings. Nu-i o piesa de geniu dar intamplator imi place suficient de mult incat sa vreau sa o ascult live. Altfel, ne-a intampinat un Dave mai comunicativ si deschis decat il stiam, in ciuda clipului Metallica pus aleator de organizatori inaintea concertului. Deja in punctul asta, biletul isi cam facuse banii.

Slayer : Cam pe-aici mi-am pierdut locul privilegiat din apropierea gardului pentru a ma feri de mosh pituri si alte lucruri cu potential de a disloca oase. Sa fiu sincer, am fost usor dezamagit de Slayer. Nu tin prea mult la eticheta si comunicarea cu publicul dar oamenii mi-au dat impresia ca au venit la comanda, au cantat pe fuga si au plecat la ceas. Ca timp efectiv, au stat cel mai putin pe scena. Executiile au fost tot pe viteza (speed metal, nene) dar suficient de corecte si brutale incat fanii sa nu fie dezamagiti. Pe langa cateva saluturi scurte si nicio mentiune a celorlalte trupe (gest facut de Anthrax si Megadeth), am remarcat dubioasa chitara  a lui Hanneman, cu numele scris folosind fontul Heineken. Nici tricoul inscriptionat Slayer si purtat de Araya nu mi-a facut o impresie grozava. Hai sa zicem ca a compensat pentru lipsa bannerului si a recuzitei de scena. Evident, iar au aparut mosh pituri, iar a aparut BGS-ul. King inca rupe la chitara cand vrea, iar Lombardo nu sta nici el degeaba. Din pacate niciunul n-a fost pe faza la Disciple, care a sunat destul de nasol (mai ales vocal). Raining Blood, desi scurtata, a fost destul de ok si la fel si War Enesemble. Per total, un show corect dar scurt si usor arogant.

Metallica : Zilele mele de ascultat Metallica s-au cam terminat pe la inceputul liceului. Asta nu inseamna ca nu m-am putut bucura de doua ore bine executate de metal. Ar fi de mentionat ca dupa ce pe ecran s-a desfasurat un clip Megadeth si dupa ce oamenii s-au lasat asteptati 12 minute, organizatorii s-au hotarat sa activeze display-ul principal al scenei. O idee excelenta, daca ar fi fost aplicata de la inceputul zilei. Hetfield si-a cam pierdut raguseala, dar e scuzat, s-a achitat onorabil. Hammet, la fel ca ”pretenul” Mustaine, n-a avut mainile complet libere (Mustaine a purtat protectii pe antrebrat, Hammet pe ligamentul carpal).  Ulrich pare cel mai ”obosit” dintre cei trei in momentul de fata. E normal, tobarii ”crapa” cel mai des. Ca headlineri, au beneficiat si de efecte pirotehnice si artificii. Nici trupa nu ne-a scutit complet de ”efecte” : am asistat si la cateva momente ”Dracula”, marcate prin simularea dintilor de vampir (Hetfield) si printr-o chitara inscriptionata (Hammet). Gafa nasoala a fost scaparea unui ”Budapest” intr-un discurs de incalzire. N-ar fi prima data. Altfel, un gest apreciat a fost mentionarea mandriei de a face parte dintre ”cei patru mari” , dedicarea unor piese trupelor antemergatoare si folosirea unei pene de chitara inscriptionata cu ”The Big Four”, imediat dupa Nothing Else Matters. Dat fiindca dupa o vreme ni s-a sugerat sa uitam de trupele de a doua zi cat timp canta Metallica, e  lesne de banuit ca dedicatia a fost o simpla cascadorie. Oricum ar fi, a fost una apreciata. De fapt, mai toata prestia lor a fost apreciata, de la For Whom the Bell Tolls, la Fuel si One. Faptul ca nu s-au magarit in a canta x piese de pe Death Magnetic a fost un plus. Dupa un cover Queen , trupa a incheiat cu Seek & Destroy. Omitand  interludiile si gafa, concertul a fost unul mai mult decat satisfacator Asta o spune un non-fan, unul care se gandea serios daca sa stea la toata reprezentatia.

Altfel, am fost intampinati de vesnicul tablou de concert ”metal” romanesc : mosalai beti care urlau Raining Blood , o pustoaica  din al doilea rand care s-a cocotat pe spatele prietenului vreo 20 de minute, pana cand, din fericire, a primit un pahar de bere in cap. Din nefericire, paharul respectiv si cele care nu si-au atins tinta au stropit multe victime colaterale. Am intalnit destui cunoscuti in public (ba am vazut chiar si un personaj care semana cu Tudor Gheorghe). Am tinut sa-mi exprim din nou antipatia pentru cei care falfaie tigari in aer si pentru oamenii de doi metri care se aseaza in primul rand. Vesnica scuza a romanului ? Eu am platit biletul bah ! Da, evident ca l-ai platit, iar noi restul de 20 de oameni din jurul am platit bilet ca sa-ti poti tu sterge scrumul si arunca berea pe noi !

P.S : Mi-am zis ca e cazul sa revin putin asupra problemei cu mosh pit-urile. Nu am nicio problema daca treaba asta se intampla la un concert/festival pentru cunoscatori, in vreun club sau la un party. N-as avea nicio problema nici daca as fi in 1986. Cand ai insa un festival in premiera cu 30 000 de platitori de bilet din  toate mediile ,  unde doar 100 se agita si se lovesc ca maimutele, devine o problema de educatie. Da, e ”un obicei”, si-l pot intelege (poate mai bine ca altii),  dar nu cand in jurul tau e plin de gagicute, pustani si altele asemenea. Cei mai de seama reprezentanti ai curentului au fost un individ care semana cu un Dio mai urat (da , se poate) si plin de cosuri si un pustan de 30 de kile care tot urla ca o sa bata tot BGS-ul.  O mentiune speciala primeste si baiatul care facea air drumming lovind la fiecare 3 secunde pe cineva. La concertele mari vii sa te simti bine si sa asculti muzica, nu sa arati cat de repede de poti transforma intr-un alcoolic cersetor de atentie.

Sonisphere – Ziua 1

26 Jun 2010 | : Muzica, Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asa cum am promis la ultima recenzie de concert, aveam de gand sa apar si la Sonisphere, in primele doua zile. Motivul pentru care nu mi-am luat abonament a fost ca ultima zi nu prea avea treaba cu metalul.

Dupa aflarea vestii ca Manowar nu sunt headlineri, ci Accept, veste care nu m-a afectat, am plecat spre Romexpo in ideea de a respecta programul. Cred ca nebunia a inceput din tramvai, cand un mosulet galagios a fost caftit si dat afara de vreo doi moldoveni agasati. Omul era beat manga, plimba o sticla de bere, urla ceva despre Teleorman si invita lumea din jur la ”rosii si cascaval”.  Dupa ce a jignit o tipa cam violenta verbal, s-a trezit cu vreo doi pumni si cu berea aruncata. A plecat din tramvai urland ca lumea vrea sa-i fure ”sacosile”.  Desi mi-a parut sincer rau de el (era doar agasant auditiv), e de remarcat cum problemele de gen sunt rezolvate instant de violenta. La cateva minute distanta, m-am trezit in tramvai cu un ciudat care vindea Calgon. Cine naiba cumpara Calgon din 41 ?

Sa revin totusi la concert. Dupa imbulzeala de la intrare si rezolvarea problemelor legate de toalete, jetoane si racoritoare am avut ceva timp sa analizez mediul. Fauna era cea clasica : pustani de liceu, oameni deja beti, baietei cu tricouri Metallica si Gorgoroth si un grup trist de fani Nirvana (care au inceput sa urle cand pe proiectoare a aparut un clip al idolilor lor). Intr-un final, marea surpriza a fost ca prima zi de festival a inceput fix la ora 15.15.

Orphaned Land : Israelienii astia combina un fel de progressive death cu un puternic filon folk-oriental (muzica arabeasca si israeliana). Pe scurt : canta cam asa. Nu m-am omorat vreodata cu ei, dar nu pot spune ca mi-au facut o impresie proasta. Cu un solist imbracat intr-o roba alba, solist care ne-a repetat de vreo doua ori ca el nu e Iisus  si cu ceva sonoritati mai greu de digerat, Orphaned Land n-au fost tocmai sufletul petrecerii. O data , pentru ca asa cum se exprima un coleg, avem parte de o cultura tare nefericita : orice suna oriental este automat etichetat ca manea. A doua oara, pentru ca majoritatea metalistilor si rockerasilor romani sunt niste indivizi inchisi la minte, fixati pe ”hituri” si foarte greu de implicat intr-un experiment muzical. Un bun exemplu era baietelul cult care urla langa prietena-sa ”astia sunt manele, numa Manowar canta metal azi”.Replica a venit in urma interpretarii pieselor Sapari si Norra el Norra.

Paradise Lost : Dupa probe care au durat aproape o jumatate de ora, au intrat si Paradise Lost. Evident, probele s-au dovedit a fi inutile : sonorizarea a fost proasta (bassul dat prea tare iar microfonul lui Nick Holmes foarte incet). Dupa vreo sase piese, baietii au oprit concertul pentru a recalibra amplificatoarele si a umbla putin la sunet. Holmes a reusit sa intoarca favorabil gafa organizatorilor, ba chiar si-a asumat din vina. Oricum, Paradise Lost au fost faini. Inca astept momentul in care vor urca pe scena pentru a canta piese de pe Icon si Draconian Times, dar pana atunci m-am multumit si cu un ”As I Die” de pe Shades of God. Piesa a fost dedicata celor de la Orphaned Land, dar nu in mod rautacios (Orphaned Land au fost trupa de deschidere  in ultimul turneu Paradise Lost). Faptul ca multimea s-a agitat excesiv pe Erased spune ceva despre public. Faptul ca Erased a fost cantata vizibil mai agresiv decat pe albumul din 2002 spune ceva despre trupa.

Volbeat : Si la Volbeat s-a intarziat pe motive de sonorizare, insa danezii astia sunt printre trupele mele favorite. Nu pentru ca au cine stie ce muzica (desi rock’n roll-ul peste metal da chiar bine) ci pentru ca sunt carismatici, suna bine live si au cateva piese bune de ascultat la drum lung. Pe langa faptul ca au avut cel mai mare si mai misto banner al serii , au  si cantat cam tot ce voiam sa aud de la ei, inclusiv :  Sad Man’s Tongue, Still Counting, coverul I Only Wanna be With You si Garden’s Tale (la bis). Mai mult, prima piesa, dedicata lui Johnny Cash a fost indreptata si catre Dio, prima mentiune a maestrului pana in momentul respectiv. Ce m-a iritat au fost solourile acompaniate cu ”hei,hei” de public si faptul ca iar aveam alti experti muzicali care tot urlau langa mine ca ”vor Manowar, ca astia sunt praf”. Macar cu ei m-am putut intelege si au incetat. Da, Volbeat s-au comportat ca niste headlineri (au aruncat pene de chitara si bete de tobe) si au cantat overtime, dar au fost printre cei mai misto artisti ai serii. Sonorizarea in schimb n-a fost in favoarea celor care nu le stiau piesele.

Manowar : Dupa atata frecus mental de la fanii lor, ar fi trebuit probabil sa spun ca au fost dezamagitori. Nu. Au fost zgomotosi si ”epici”, cum s-ar astepta cineva sa fie. De remarcat a fost ca bucata Manowar a fost chiar scurta – cred ca au cantat cat Orphaned Land, adica vreo 45 de minute, compensate prin interludii si probe. Manowar n-au avut banner, dar au avut mii de oameni care au urlat cu ei pe Warriors of the World Unite. Desi nu ma asteptam, tributul Dio marcat prin interpretarea piesei Heaven & Hell a iesit foarte bine. Adams nu e Ronnie James Dio dar tine pasul remarcabil. Dupa ce s-a plans ca organizatorii nu l-au lasat sa-si vanda tributul Dio (asa ca a aruncat gratuit cateva mostre), Joey Demaio a rupt-o din nou in romana si a balmajit ceva despre ”razboinicii din spatiul carpato-danubiano-pontiiiiic”. Oricum, de apreciat gestul, la fel ca vesnica promisiune de reintoarcere. Daca nu exista o mica armata de ”giganti” care se apucasera sa faca moshpit in mijlocul publicului, poate mi-ar fi priit si mai mult (piesa Black Wind, Fire and Steel cel putin). Asta pe langa urletele anti-Basescu care nu-si aveau vreun rost. Oricum Manowar s-au rezumat la boxe imense (marca proprie), muzica zgomotoasa si la o reprezentatie intensa si foarte apreciata.

Accept : Accept s-au descurcat mai mult decat onorabil si fara UDO, Tornillo fiind un vocalist foarte bun, in ciuda varstei. Problema cu trupa asta este ca nu o poti pune sa fie headliner la un eveniment. Pur si simplu sunt prea putini oameni familiarizati cu intreaga discografie. In doua ore de cantat, lumea a asteptat Princess of the Dawn si Balls to the Wall, ambele piese cantate la bisuri. In rest, Metal Heart si Restless & Wild au mai sculat publicul.  Au fost multe solouri si insturmentale bagate pentru a umple golurile discografice + piese de pe noul album, album care nu prea interesa pe nimeni. De apreciat totusi piesa noua Teutonic Terror care suna chiar decent. Balls to the Wall clar nu suna la fel fara UDO. Per total, un show mistocut dar tras de par. De apreciat a fost ca existau in public si fani hardcore Accept, oameni care  chiar stiau toate piesele.

Desi sonorizarea a fost infecta, am avut parte de o seara faina, pentru cunoscatori . Nu pot intelege de ce ai plati un bilet cu scopul de a merge la o singura trupa si de a ignora complet restul de participanti. Total de acord ca folosirea celor de la Manowar pe materialele promotionale a fost o mutare dubioasa, dar totusi, biletul a fost ieftin si tot ce puteai face ca spectator care habar n-avea cine-s Volbeat, era sa te lasi placut surprins.  La fel, inca din liceu, nu i-am putut intelege pe cei care se fac ranga de la jumatatea concertului si habar n-au cine canta ce pe scena. Inainte ii numeam ”manelistii metalului”, pustani dornici de atentie dar fara vreo tangenta cu muzica ascultata. Alta categorie de indivizi antipatici sunt ”baietii selecti”. Da, si eu sunt critic si rautacios dar cand canta cineva , tac din gura. Asta e regula. Nu acelasi lucru se poate spune despre virginul obez de 40 de ani care a facut juma de seara glume cu Slayer si Manowar, a chirait si s-a agitat ca o maimuta. Ma intreb daca la Metallica o sa se sesizeze cineva sa-i arda vreo doua, lui, cultului care asculta doar ”Type O Negative”.

Printre altele, i-am zarit si pe oamenii de la Bucium in public, pe Robert Turcescu si inca vreo doi oameni de radio/tv. De remarcat a fost si grupul care urla constant ”Bacaaaau” intr-un colt. Bun PR pentru Moldova, excelent. Nici fredonatul de Stone Sour si Iris  nu mi s-a parut de mai mult bun gust. Noroc ca la un punct am intalnit un om simpatic, cu tricou Korpiklaani (1-0 fata de cei care aveau tricouri Metallica) care stia si cine-s Volbeat si Orphaned Land. Altfel, agitatie suficient de mare incat sa sperie bine un om de la BGS si ploaie suficienta incat sa-mi iau pelerina si la ziua doi.

P.S : Mi-a placut mult si stilul romanesc, atotstiutor.  Multa lume venita dupa ora 20.00 cu mentiunea clara ca ”atunci incep alea bune”. Socati au fost sa gaseasca un Manowar spre final si un Paradise Lost care terminase de cantat cu doua ore in urma. Unii oameni chiar si-o merita. Alfel, pentru o galerie de imagini, incercati aici.

Reportaj din baia fetelor

23 Jun 2010 | : Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Frica de necunoscut e genul de subiect despre care ai putea scrie tomuri fara a ajunge la o concluzie.  Asta-i unul dintre motivele pentru care am ales sa apelez la cateva frici irationale autohtone.

Nu stiu cati dintre cititorii de sex masculin isi amintesc ceva din perioada gradinitei si de primii ani de scoala generala. N-as spune ca vad clar perioada, dar tot am o marturisire de facut : pe la patru ani, alaturi de alti cinci colegi, am fost pus la colt pentru uitat sub fusta fetelor. Gata, am recunoscut-o ! Habar n-am de ce ne uitam sub fusta fetelor, cu ce erau ma i interesanti chiloteii lor decat ai nostri, dar era clar un amestec de curiozitate si teama. Era teama de represiune in cazul nostru. Cam asa era si cu statul in holul baii fetelor din generala. Aici nu mai eram artizanul tampeniilor, dar participam la construirea legendei. Nu, nu era o chestie constient sexuala, cum ar putea fi pentru un pustii de azi. Pur si simplu fetele erau ceva intangibil, iar baia era un templu sacru, mai ales ca mergeau in grupuri mari la baie  N-as vrea sa le scot nevinovate nici pe fete, dat fiindca ne trezeam mereu cu ele pe la vestiare sau la atelierul de ”educatie tehnologica”.  Amestecul asta de curiozitate si teama a fost un motor evolutiv la un punct. Acum insa…

Suna brutal, insa sunt cazuri in care micile prostioare degenereaza in superstitii, psihoze si comportamente de-a dreptul imbecile. Zilele trecute de exemplu, in eternul RATB, am auzit doua femei care discutau despre multitudinea de misionari mormoni din zona. Vorbim de zona Progresului unde se afla intamplator un templu mormon, unul in curtea caruia puteai juca baschet gratis. Ce discutau cele doua femei sub 40 de ani ?  Pai cam despre ce fac misionarii imbracati la costum : rapiri, convertiri fortate, ciocolate otravite, etc. Fix aceleasi idiotenii pe care le auzeai imediat dupa revolutie de la o populatie disperata dupa cruciulitele de la manastirea Bulbuceni.  Fix aceleasi idiotenii pe care le auzeam de la doi colegi de generala, care nu treceau niciodata pe langa biserica de rit catolic din zona.

Sa fie medievalismul si habotnicia romaneasca ?  Sa fie vesnicele superstitii ? Sa fie paranoia sau teoria conspiratiei ? In esenta, ultimele trei se reduc la acelasi lucru, doar nivelul de informare si culturalizare difera. E vorba de frica de necunsocut si de nevoia de a umple golurile ”cu ceva”. N-are neaparat legatura cu habotnicia cat timp teama irationala apare in diverse alte circumstante. Romanilor le e frica de cladirile guvernamentale si administrative (daca fac plangere, nu va fi mai rau ?) , le e frica de sediile bancilor, de medici, cabinete si spitale (chiar si de o simpla consultatie…cine stie ce pot sa faca ?), de minoritati, de trecerea prin anumite cartiere, etc.  Motivele seamana foarte mult cu povestile despre baia fetelor din generala. Am auzit eu de la cineva ca Gigel a luat bataie de la bodyguarzi, ca X s-a intoxicat de la un consult, etc.  Daca ar fi vorba de un pericol imediat, mai ca as intelege.

Ce se intampla insa in rarele cazuri cand indivizii isi inving fortat teama ?  Simpla normalitate devine o victorie incredibila in spatiul personal : ”’Bai, stii ce-am facut bai ? Am trecut prin curtea bisericii aleia de mormoni ! Nimic n-au miscat cand m-au vazut, da nimic !  Cred ca plecasera deja mormonii ! ” Nu zic ca genul asta de iesiri au neaparat tenta negativa, dar totusi,  la 40 de ani, parca nu mai e in regula sa te lauzi ca ai tras cu ochiul in baia fetelor.

P.S : Intr-una dintre incursiunile mele recente prin inima Bucurestiului, am surprins (doar vizual din pacate) un peisaj rar. Doi muncitori , in jurul unei mese, sorbeau ceva din pahare opace. Intre ei, trona mandra o sticla de Anitra WC Extra !

Jurnal de front : ultima saptamana

19 Jun 2010 | : Anunturi si Stiri, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Cineva imi atragea gentil atentia ca am neglijat blogul in ultima saptamana. Motivul a fost unul de natura tehnica si anume moartea hard disk-ului, o pierdere greu de recuperat, in ciudat unui back-up mai vechi.

Postul de fata e mai degraba o culegere de insemnari. Pentru ceva mai coerent, va mai trece putin timp.  In alta ordine de idei :

– Ieri am fost invitat la o prezentare Panasonic, companie care isi va muta aproape exclusiv comunicarea in online. Nu sunt blogger de eveniment, asa ca nu voi aglomera articolul cu poze, linkuri sau alte minuni. In principal, e vorba de lansarea unei serii de plasme 3D , seria VT20,  menite sa se ia la tranta cu LG si Samsung. Probabil le-ati vazut prin malluri. Imi amintesc ca in prima faza m-am jucat cu unul in Plaza Romania. Din ce-am putut testa , am sesizat ca ochelarii sunt ceva mai complecsi, cu  tracking infrarosu, spre deosebire de clasicele bucatele de plastic cu lentile polarizate.  Asta impune si o oarecare limitare de distanta.  Da, e greu sa neg ca unghiul, refresh rate-ul si calitatea generala a imaginii au fost mult peste ce am vazut in zona consumer 3D. Totusi, nu m-am putut abtine sa nu intreb daca exista o piata reala pentru asa ceva, daca-s oameni care ar da peste 2000 de euro pentru o plasma si doua perechi de ochelari.  Ar mai fi si problema continutului (din ce stiu, doar Digisport si cateva posturi livreaza si continut 3D). E o intrebare pe care mi-am pus-o si cand cineva imi prezentase primul laptop 3D, jucarie destul de ieftina la vremea respectiva. Raspunsul principal ar fi ca mutarea este una de prevenire, de acoperire a unei piete emergente. Daca din punct de vedere al marketingului inteleg, nu stiu daca din punct de vedere al consumatorului m-as obisnui prea repede cu ideea de ”3D vision”.

-La acelasi eveniment am asistat si la o proiecte in premiera a lui Toy Story 3.  Filmuletul a fost simpatic, dar parca magia primelor doua , pionieri ai genului, a cam disparut. Mai mult,  se pare ca a picat intr-o perioada a animatiei CGI, de la How to Train Your Dragon pana la Shrek Forever After (slabut de altfel) si Tangled. Oricum, noul Toy Story primeste o recomandare, datorita stilului sincer de animatie si naratiune, fara briz-brizuri si complicatii. E o animatie 3D simplut construita , nu foarte amuzanta , dar suficient de interesanta incat sa n-ai impresia ca ai pierdut o ora jumatate din viata.

-Acum nu stiu daca a existat vreo legatura cu moartea  HDD-ului,  dar zona in care stau momentan e mai prost electrificata decat un cort din Vama. Sunt convins ca vecinii le-au trimis celor de la Enel toata simpatia pana acum. Nu de alta, dar in ultima saptamana au fost trei pene mari de curent (una durand vreo 6 ore) , iar de cateva luni , fluctuatiile de tensiune sunt la ordinea zilei. Nu le-as dori responsabilor cu cablarea (ca de-aici e baiul) si cu mentenanta sa aiba vreodata pe cineva care sa depinda urgent de reteaua electrica. Sa vad cum o sa le spuna celor cablati la aparate de mentinere a vietii ca ”se rezolva imediat”.

-Ca veni vorba de HDD, are cineva vreo idee despre motivele pentru care ar crapa un Seagate Momentus de 500GB (5400 rotatii, de laptop) incastrat intr-o carcasa antisoc ? Nu vorbm de erori logice ci de celebrul ”click of death”. Sasaielile si paraielile au aparut in ultima saptamana desi n-am vazut o corelare directa cu problema electricitatii, dat fiindca alimentatorul a ramas intreg. N-am avut probleme cu schimbarea lui in service (intr-o zi jumatate am avut altul nou), dar inca ma intreb ce naiba l-a facut sa-si dea duhul la sapte-opt luni de functionare. Eroare de fabricatie ?

P.S :  Intr-o alta nota, nu pot sa nu observ reclama de la Kia Soul, o masina cu un design al naibii de ciudat despre care am mai discutat. In reclama mentionata, producatorul isi compara constant creatia cu un prajitor de paine si cu o masina de spalat. Good one, Kia !

Clapton si Winwood nu ne-au spus ”Buna seara”…

12 Jun 2010 | : Muzica, Viata de zi cu zi

Dupa concertul lui Bob Dylan de-acum mai bine de o saptamana, mi-am zis ca e cazul sa continui traditia greilor. De data asta, m-a incantat Eric Clapton, zeul care si-a omorat vineri chitara pe stadionul Iolanda Balas Soter.

Voi trata  pe scurt concertul pentru ca alta este tema articolului. Dupa experienta de-acum si reprezentatia lui Leonard Cohen, am ramas la parerea ca stadionul Balas Soter (Tineretului) e cam singurul unde se poate tine un concert in aer liber. Recunosc ca gazonul acoperit (pentru cei fara loc) a fost un plus. Altfel, spatiul a fost bine partajat, iar LCD-urile si boxele suficiente au pastrat atmosfera. Pe parte de sunet si imagine au fost totusi mici rateuri spre finalul reprezentatiei.  Oricum, in comparatie,  grajdul numit Zone Arena a  parut o jignire adusa lui Bob Dylan. Concertul a inceput pe la 20.47, nu la 20.30, cum era preconizat. Faptul ca probele de sunet si lumina au inceput tarziu n-a ajutat deloc. O domnisoara, remarcata de public,  a tinut neaparat sa vorbeasca vreo cinci minute fara un scop anume. Printre minunile pe care le-a spus pe post de introducere s-a numarat si expresia ”marele nostru artist Eric Clapton”. Al nostru deci ? Margineanu, Chilian si…Eric Clapton ?

Eric Clapton, Steve Winwood si trupa (basistul si claparul au fost de nota zece) au intrat pe scena si in setlist fara introducere. Cu exceptia catorva absente (Wonderful Tonight printre ele), Clapton & Winwood au facut o selectie destul de larga de piese, de la balade pana la blues-ul solid din perioada Blind Faith. Oricum, piesele lipsa nu au fost ceva specific Bucurestiului, ci mai degraba o marca a turneului lor european. Intre Georgia On My Mind si Cocaine deja nu mai puteam retine mare lucru din titluri. Piesele au fost executate impecabil, iar chitara lui Eric  ”Slowhand” Clapton a avut efectul cutremurator ai anilor de glorie. Cam tot ce a putut spune Clapton intreaga seara a fost ”Thank You” dupa fiecare piesa. N-a existat un ”Hello” iar dupa bis, oamenii s-au retras fara ”Good Evening”. Am ascultat putin peste doua ore neintrerupte de muzica de calitate.

Practic,  la capitolul ”comunicare” voiam sa ajung. Si raceala lui Dylan si modul expeditiv de adresare al lui Clapton (care nici cu propria trupa nu prea vorbea) i-au impresionat negativ pe cativa. Da, recunosc ca ma plangeam la concertul anterior de acelasi lucru. A fost probabil si comparatia cu poetul Cohen, artist care ar fi putut intretine atmosfera doar recitand. La Clapton o doamna aproape incepuse sa planga, dezamagita ca ”ce naiba, doar atat meritam si noi ?”. Am analizat ulterior problema intr-un context extins.

Adevarul e ca ne e greu sa acceptam astfel de tratament din postura unui neam privat de cultura vestica timp de 50 de ani. Pentru Bob Dylan si Eric Clapton, Romania si romanii nu inseamna nimic. Da, au venit pentru prima data aici, dar asta nu este un favor, ci un aranjament dintre managerul lor si o firma locala. Pentru ei este un alt oras de turneu. Pentru noi (mai ales pentru cei mai in varsta) a fost o ocazie incredibila, una din care sperau sa obtina mai mult. Cum spuneam, pentru artisti, Bucuresti si Romania nu inseamna nimic. Totusi, exista un grup care inseamna totul pentru Cohen, Dylan si Clapton. E vorba de fani, indiferent ca sunt romani, bulgari sau turci. Pentru ei a existat concertul de-aseara si pentru ei au fost si restul concertelor din ultima vreme. E greu sa-i explici unui englez care nici ”Good Evening London” nu zice ,ca romanii sunt putin frustrati si nationalisti. El a venit sa-si ofere muzica fanilor, nu felicitarile romanilor de pretutindeni.

Da, ne e greu sa intelegem ca misiunea oamenilor astora a fost sa ne satisfaca pofta muzicala, nu egoul national. Vorbesc la plural pentru ca ma includ si recunosc ca saluturile in romana si multumirile sunt niste artificii de scena excelente. Totusi, am preferat un Clapton concentrat pe corzile chitarei doua ore in detrimentul unui mosulet care sa tipe ”Multumim ca ne primiti Romania, sunteti o tara minunata !”.

P.S : Printre altele, remarc incapatanarea unora de a arunca pe jos totul desi cosuri de gunoi existau. De asemenea remarc cat de usor iti poti trada originile cand ai un benoclu cat toate zilele cu tine si ceri paznicilor din zona sa-ti ridice batista murdara.  La concert i-am mai zarit si pe Mihai de la Bere Gratis, Liana Stanciu si vreo doi de la Holograf. Cea mai simpatica gafa facuta dupa concert a fost sa chem taxiuri folosind un prefix gresit. Astfel, o domnisoara de la o companie de taxiuri mi-a zis : pai pana la dumneavoastra sa tot faca vreo trei ore din Ramnicu Valcea.

P.S :  Daca va incalzeste cu ceva, Clapton s-a plimbat vreo doua ore prin Bucuresti inainte de concert. Oricum, n-ar trebui sa o faca mai mult decat a facut-o concertul propriu-zis.

Next Page »