Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

March 2010

Monthly Archive

Daca vrei, vrei…

24 Mar 2010 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu-s un mare fan al zicatorilor si cliseelor populare. Exista insa o veche bucata de text care ma intriga. E vorba de expresia deloc simpatica , ”Daca vrei, poti”.

In timpuri imemoriale , prin 2007, facusem un mic colaj de citate despre modul in care decurgeau ”visele tineresti” intr-un regim opresiv. Am ajuns atunci la concluzia , nu foarte suprinzatoare, ca impartaseam aceeasi pofta de explorare spatiala cu generatia trecuta. Explicatia ar fi ca visul sta sub imperiul dorintei difuze, a unui ”voi fi” idealizat. Visul nu se naste din constrangeri. Aspiratia, obsesia si nevoia sunt sclavele unui verb mai puternic, acel ”a vrea”, mentionat si in titlu.

De ce se omoara generatia mea cu munci, proiecte si studii, astfel incat la 25 de ani bolile cronice sunt la ordinea zilei ?  De ce nu pot parintii, profesorii si altii sa inteleaga obsesia pentru bani si ”glorie” a tinerilor ? Pentru ca vrem, vrem si iar vrem. Vrem un statut social, vrem apreciere profesionala,  vrem o masina, vrem sa nu suportam zilnic privirile bovine din RATB, vrem un dram de respect si recunoastere, vrem…

Imi asum riscul sa afirm , si astept sa fiu contrazis, ca intr-o societate unde viitorul e trasat cu markerul, aspiratiile trec in plan secund. Acum mai bine de 20 de ani, un ”tinere” isi permitea sa vegeteze fericit. Era student, era o realizare. Facuse rost de cateva pachete de Kent. O realizare si mai mare. Stia foarte bine ca dupa ce termina facultatea il astepta un job in combinat. Nu erau studenti garla, absorbtia se facea rapid iar sectorul privat era inexistent. In fond, de ce s-ar fi grabit ?

Acum, la 20 si ceva de ani, esti unul dintre in cei 1000 000 de studenti care ies anual de pe bancile facultatii (700 000 numai la private). Am strigat vehement : E bine sa-ti incepi devreme cariera !  Tin sa ma corectez : E necesar sa-ti incepi devreme cariera ! Desigur, poti avea norocul sa vezi lumea pe banii altora, sa-ti traiesti studentia din plin, sa-ti iei un an sabatic si apoi sa gasesti si un job misto. Poti avea norocul sa fii om mereu, nu doar in weekenduri. Da, poti fi unul dintre cei 100 de norocosi. Pentru restul exista doua variante : un job de rahat in Bucuresti, un job mai putin mirositor in orasul natal sau munca in forta. E trist sa ti se spuna la 25 de ani ca nu poti fi nici macar junior la lipsa ta de exeperienta. Fara 2-3 ani pierduti prin firmulite, CV-ul tau nu exista in multe domenii. Prin urmare tragem, ne omoram si ne plangem de mila. Pentru ca…vrem mai mult.

Cand esti sufocat de diletanti, crezi ca-ti ramane doar optiunea de a strange din dinti si a spera ca va fi mai bine. Nu tin neaparat la patetismul frazei, dar uneori trebuie sa ”vrei”. Cine stie, poate ajungi director de filiala, poate pleci afara…sau poate te plafonezi psihic in asa hal incat uiti si de vise si de aspiratii. Daca esti prins si in anomia postuniversitara ajungi la 30 de ani fara sa treci prin viata. Si da, ne e ciuda pe oamenii din vechile generatii, ajunsi la varf fara sa aiba in plan o vila, doua masini si trei facultati. Ne e ciuda pe cei care evolueaza natural. Ne e ciuda si pe libertatea omului simplu si pe faptul ca nu putem fi si avea mai mult.

Generatiile viitoare vor fi si mai subtil ancorate in rahat. Ele nici macar nu pleaca de undeva, n-au o serie de asteptari sau o baza de valori. Li se arata un semn cu ”Spre lume” si li se da un sut in fund. Si pana la urma spre cine sa se indrepte? Spre mama si tata, mult prea ocupati cu ”lucruri de oameni mari” ? Pentru ca asta facem, ”lucruri de oameni mari”, toate rahaturile pe care cei dinaintea noastra sperau sa le amane cat mai mult. Avem o lista de mici bucurii pe care le bifam din cand in cand intre joburi, masterate si iesiri sociale fortate.

Stiu ca postul asta aproape ca suna a Tudor Chirila. Singurul motiv pentru care l-am scris este ca in ultima vreme incep sa simt nevoia unui Pepsi-Cola si a unei gume Turbo. Atat imi trebuia sa fiu fericit acum 16 ani. Dar asta e, daca vrei, vrei…

P.S : Offtopic, incep sa am o problema cu puritanii limbii romane. Cu tot respectul pentru limba materna ,pe care am incercat sa n-o jignesc prea des, sunt momente in care iti vine sa te iei cu mainile de cap. Vrem nu vrem, limba noastra (care-i o comoara, evident) este pur si simplu taraneasca, in multe aspecte. Sunt domenii unde lipsa de contact si politica gramaticala fac limba romana de neutilizat.  Mai mult, chiar la nivel de structura logica, limba romana pare a fi varful de lance al dialectelor de secol XIX. Da, e o limba frumoasa. Da, toti retardatii o mutileaza. Dar nu, nu trebuie sa-i inventam virtuti si sa o fortam in orice context in conditiile in care alte limbi primesc in vocabular 5-6 cuvinte zilnic.

Kamikaze vs. Catavencu vs. Umor

21 Mar 2010 | : Media & Advertising

Nu imi e rusine sa recunosc ca am scris o groaza de porcarioare in ultima vreme. Desi aveam alte articole pe teava, m-am gandit ca macar de data  sa scriu porcarioare despre altii.

O comparatie intre ”Noul Catavencu” adica revista Kamikaze si vechiul Catavencu voiam sa fac de miercuri, de cand am dat banii pe ambele. Totusi, spre deosebire de amatorii de verdicte, am avut si rabdarea sa citesc pana la capat revistele. Nu ca mi-ar lua 4 zile sa citesc 50 de pagini, dar nu circul chiar atat de mult cu Ratb-ul incat sa le fi terminat dintr-un foc. Pe langa asta, am incercat sa dau timp si cititorilor sa afle daca oamenii plecati de la Catavencu vor fura cascavalul putinilor ramasi, daca il vor imparti sau daca mai exista efectiv un cascaval.

1.Kamikaze


Prima chestie , pe care au remarcat-o si alti coabitanti online, este lipsa de inspiratie a numelui. Nu doar ca ideea de ”Kamikaze” (justificata neconvingator) nu socheaza , dar aparent nu se lipeste nici de chioscari. Cei doi la care am intrebat stiau de ”Ala noul” sau de ”Kakaze”. In rest, dimensiunile fizice sunt identice cu cele ale AC iar rubricile sunt delimitate la fel. Kamikaze opteaza pentru mai multa culoare in paginile de interior, o distantare de traditia Catavencu.  Ar fi de mentionat ca noua revista imi pare mai ”aerisita” in termeni de DTP, aspect care aminteste de presa de finalul de ani 90′.

O a doua problema, care devine evidenta dupa rasfoirea revistei, este lipsa unui caricaturist sau grafician bun. Editarea de pe coperta e usor vulgara dar nici n-are rival din pacate. Daca stau sa ma gandesc , in loc de caricaturist as prefera un autor de benzi desenate bun (Mardale ramane un clasic, nu prea are sens sa-l imiti).  In cazul rubricilor noi , constat ca Bula Demnitarului a fost inlocuita cu citate din bloggeri. Bloggerii alesi sunt in mare parte din ograda vedetelor tv (cu o exceptie) dar initiativa este oricum admirabila. Ar putea umple juma’ de revista cu citate de gen iar pe-a doua cu perle de pe Twitter.

Altfel, in Kamikaze veti gasi in mare parte ce gaseati si in Catavencu in saptamanile mai putin agitate. Ma asteptam ca interviurile sa apara mai tarziu, dar conversatia culinara cu purtatorul de cuvant Christian Ciocan a dat bine. Un mini editorial simpatic il reprezinta si dialogul virtual dintre politicieni si 1Q Sapro. In rest, intepaturi pe ici pe colo, mai un pumnulet spre Dinescu, mai o gadilatura spre Tudor Chirila (nu te supara Tudore, ca-l ai pe Iisus cu tine). Usor iritante au fost cele trei atacuri la adresa lui Mircea Badea, teribilism practicat in general online. Haideti fratilor, chiar credeti ca ”Ciurematorul” merita atentie ?

Noul Tetelu (Jurnalul Mafiei) nu prea mai are farmec.Pe langa faptul ca originalul nimerea doar la sarbatori, in momentul asta nu-i mai vad justificarea in noua revista : nu e nevoie sa tarasca chiar toate rubricile din AC in Kamikaze. As prefera cate o fila de jurnal stupefiant din partea fiecarui membru al redactiei. Altfel, am gasit admirabila lipsa intepaturilor directe la adresa fostilor colegi si intervievarea unor jurnalisti plecati la randul lor de la reviste de succes. Glumele cu moguli sunt rasuflate dar printre altele am gasit si regret pentru prieteniile departate de spargerea revistei. Rubrica de IT este acceptabila dar cam scurta (recomandarea lui Avast 5 merita mentionata). Rubrica de cultura e decenta si din fericire la fel de scurta. Simt insa lipsa paginilor ”Trampa si Ecranul” si ”Muzeul Figurantilor de Ceara”. Exista inserturi de gen insa nu sunt suficient dramatizate si dezvoltate.

Kamikaze nu e nici ”slab”, nici varza, nici o dezamagire monstruoasa. Nu. Este o revista la inceput care pe moment arata ca un Catavencu (pre-schisma) intr-o saptamana ploioasa.In caseta redactionala am observat cu placuta surprindere prezenta lui Ducu Hancu. Altfel, Augustin Julea (fost Chestiunea Zilei, fost Catavencu) figureaza in redactia ambelor reviste. Pentru satisfacerea curiozitatii, puteti citi cateva materiale si pe siteul oficial Kamikaze. Aparent, pe masura ce se apropie noul numar, autorii urca online articolele din cel precedent.

Da, gestul celor plecati , talentati de altfel, este un gest ”kamikaze” dar are sanse reale de supravietuire. Pana atunci, mi s-ar parea vitala aducerea unui editor bun (tot exista la  joburi glumita cu lipsa unui ”pilot kamikaze”). Chiar e nevoie de unul care sa spuna ca glumele cu regionalisme si cu smecheri de Dorobanti sunt amuzante timp de vreo doua secunde, pana apuci sa intorci pagina. Noroc ca-s destui oameni talentati acolo incat sa le iasa conspiratia si pe timp de criza.

2.Catavencu


Vechiul Academia Catavencu ba e in faliment, ba va fi mutat nu stiu unde, ba va fi reformat ca secta religioasa de Simona Tache. Surprinzator insa, numarul de saptamana asta n-a fost slab, ci doar impanat de o serie articole de umplutura (lucru natural de altfel). Pe langa editarea de pe coperta, la fel de slaba ca cea din Kamikaze, e greu sa nu observi ”suplimentul” de saptamana asta, un ditamai romanul publicitar despre boabele de cafea Tchibo. Sublima lectura, il angajati si pe copywriter ?

Caseta redactionala nu arata la fel de tentant. Intoarcerea lui Patrick Andre de Hillerin nu-mi spune absolut nimic, iar spatiul in plus alocat lui Alexandru Cristorian nu incalzeste. Ca veni vorba de ultimul, ii apreciez instinctele de investigator, dar n-ar strica sa invete sa puna punct. Sunt de departe unele dintre cele mai plate si incalcite fraze din AC. Asta nu inseamna ca nu vad utilitatea articolelor de investigatie dar pur si simplu anumiti scriitori nu au umor (motiv pentru care ar trebui sa-si scurteze interventiile).

Continue Reading »

Imitatia, cea mai sincera forma de impostura

15 Mar 2010 | : Diverse Diatribe, Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Problema mea ”paranormala” cu cablul de net devenit furtun s-a agravat la nivelul la care nu mai dispun de Internet acasa. Asta-i principalul motiv pentru care blogul a parut abandonat in ultimele zile. In orice caz, m-am decis sa postez un articol mai putin finisat sperand ca dialogul sa-i aduca plusul de informatie necesar.

Acum vreo trei ai (un secol, in anii de blogger), am postat o mica intepatura la adresa pustanilor care frecau menta pe la TNB. In articolul respectiv am fost mult prea agresiv si necizelat. Motivul ar fi ca la vremea respectiva eram si ceva mai apropiat de perioada liceului. In perioada adolescentei timpurii eram permanent iritat de ”gastile de rockeri” care dadeau din cur pe Vama Veche si pierdeau ore intregi holbandu-se unul la altul. Nu ma deranja lipsa lor de cultura muzicala, nu ma deranja ca maximul distractiei era atins cand faceau cheta pentru o sticla de posirca. Nu ma deranja nici macar aroganta pe care o afisa un grup complet uniform in comportament , imbracaminte si idei.

Cel mai mult ma deranja eticheta pe care si-o aplicau, aceea a inovatorilor , a celor ”hardcore” care-si permiteau sa dispretuiasca ”manelistii” desi in esenta nu erau cu nimic diferiti.  Daca ar fi fost doar pustii de liceu, mai ziceam…dar cand vedeai cate un ”metalist” autodeclarat de 25 de ani, aciuat pe la o facultate locala si megafan Nirvana si Cradle of Filth, zau ca-ti venea sa-l iei la suturi. Mereu m-am intrebat : daca oamenii astia pierdeau 50% din zi haladuind prin oras si restul la scoala, cand mai aveau timp sa si asculte muzica ? Ce sa le mai spui de o trupa sau un gen nou, ce sa inteleaga din originile curentului promovat, cand majoritatea timpului era pierduta cu glorificarea unei muzici pe care nu o cunosteau.

Trendul a ramas, curentele s-au schimbat. Punkerii, emo kids, fanii indie sau minimalistii, ignorantii de profesie, au ramas tot acolo. Blocati intr-un proiect inca neterminat, multi inca se balacesc in amintirea ierarhiei din liceu. Dar ce s-a intamplat cu cei care au mers mai departe ? Cativa s-au trezit si au inceput sa-si definitiveze gusturile, sa se maturizeze cultural. Majoritatea insa s-a transformat in ceea ce online-ul romanesc a ajuns sa numeasca ”hipsteri” (preluand fortat o expresie de-afara). Transformarea a fost naturala : ajunsi sa urmeze facultati de masa si angajati pe posturi rudimentare, maturizarea a devenit o simpla eticheta, una impusa de colectiv. Cum nu mai mergea sa se bata cu pumnul in piept ca au tricou cu Nightwish si Linkin Park, au abordat moda brit pop-ul spalacit, a trupelor etichetate inutil drept ”indie” si a fanatismului Radio Guerilla. S-au indepartat deci pe cat posibil de cultura indie sustinut sus si tare ca o promoveaza . Acum nu-si mai permit sa faca cheta pentru o bere, sunt obligati sa mearga la petrecerile companiei unde vor plictisi cu glume corporatiste si vor urca sute de poze pe Facebook ulterior. Acum sunt ”maturi” , nu mai pot fi ”roackeri” sau ”rapperi”. Acum sunt elitisti, desi valorile oricarei culturi le scapa cu desavarsire.

Emularea ca mod de viata atinge insa multe alte domenii. Asa-zisii ”hipsteri” sunt o specie adaptabila , care se camufleaza rapid. Prins anul trecut in mijlocul unui festival de publicitate AdFel, m-am speriat de gramada pustani dubiosi care vorbeau despre campanii integrate, printuri, briefuri si altele. In prima faza am zis ca-s studentii de anul I de la SNSPA, FJSC sau ASE pentru a afla cu stupoare ca oamenii intrau in zona 15-16 ani. Erau cel putin 100 de fani ai publicitatii care-mi dadeau fiori pe sira spinarii.  Mai toti vorbeau afectat, englezit si emiteau enormitati care ar fi trebuit sa dea serios de gandit oamenilor din agentii prezenti. Publicitatea si PR-ul sunt privite in mod eronat ca fiind meserii ”boeme”. Odata ce vor ajunge sa guste vinul deloc dulce al meseriei, majoritatea se vor blaza in acelasi stil al imitatiei de budoar.

Am defulat prea mult pe tema muzicii pentru pasaret si a teribilismului de liceu. Ce ma deranjeaza cu adevarat e faptul ca intr-o camera cu 30 de oameni, ”tineri absolventi”, intrati in campul muncii, vei gasi cel putin 15 care intra in categoria ”vietii la indigo”. Sunt oamenii dependenti de 2-3 replici ieftine, cu aceleasi hobby-uri si aceleasi glume spuse la petrecerile trecute .Nu  mizantropii care pierd vremea online si nici oamenii care avanseaza in 2-3 ani pe posturi de conducere vor decide viitorul tarii. Baietii si fetele fara idei proprii, mereu dependenti de colectivitati fara identitate, sunt cei care vor scrie ”istoria”. Fericirea de carton e usor de atins : ai nevoie doar de o doza de teribilism si de niste toale ”la moda”. Values not included…

P.S : Ca tot veni vorba de imitatori profesionisti, ma gandesc sa postez (cu ajutorul unui amic) cateva selectii din CV-urile unor proaspat absolventi (colegi de generatie ).  Nu m-am gandit pana acum ca exista oameni care pot scrie intr-un CV ”sunt om care vrea mai mult de la viata”. In alta ordine de idei, am fost pacalit de un amic sa-mi fac un cont de Facebook , retea sociala evitata cu obstinatie. Astfel, in 2 zile am aflat cu stupoare ca peste 40 de ”prieteni”. Ce sa zic…iubiti-ma, sunt un star !

O mana de filme

08 Mar 2010 | : Filme & Carti

Cum n-am mai postat de ceva vreme recenzii de filme, ma gandeam ca poate ar fi cazul sa reinvii traditia. Desigur, motivul pentru care traditia a fost ingropata este ca pur si simplu nu-s in ”domeniul meu de expertiza” (oricare ar fi ala).

Prin urmare, pentru a va scuti de grafomanie, o sa insir cateva titluri de filme vazute sau revazute in ultima vreme. Ma voi rezuma la a le comenta  cat maisumar si la a stramba din nas , dupa gust.

1.Daybreakers (2010)

Dupa ce sublimul horror suedez ”Lat den rätte komma in” (Let The Right One In) a readus credibilitatea genului distrus de Twilight, iata ca eposurile cu vampiri revin in cinematografe. Dupa ce o molima raspandita de lilieci transforma majoritatea umanitatii in vampiri, putinii oameni ramasi ajung tinta noilor ”evoluati”. Diferenta intre Daybreakers si alte filme cu iz apocaliptic este ca primul face un efort in a recreea societatea post-molima in loc sa o dea distrusa. Sangele uman devine principala sursa de hrana, noaptea este cel mai aglomerat moment, reclamele sunt adaptate, iar in timpul zilei se poate calatori numai cu masini special ”tunate” sau prin pasaje subterane. Politicienii vampiri se lupta pe tema statutului oamenilor pe cand oamenii de stiinta se chinuie sa gaseasca o formula de sange sintetic. Amenintati de transformari brutale si presati de lipsa hranei, nemuritorii ajung in pragul crizei. Filmul fratilor Spierig este atat de exagerat incat functioneaza. Ethan Hawke interpreteaza un cercetator vampir (hematolog) care empatizeaza cu oamenii si ajunge sa-si tradeze ‘fratii de sange’ pentru gasirea unui leac. Filmul face o paralela cu o situatie reala (obsesia petrolului) , aduce in discutie cateva dileme morale si arunca o mana de namol spre corporatism. Daca n-ar fi cateva scene gratuite si finalul lenes , Daybreakers ar fi putut fi un ”must see”.

2.Percy Jackson & The Olympians : The Lightning Thief (2010)

Filmul asta ar putea fi usor catalogat drept o ”clona ideologica” a filmelor/cartilor Harry Potter. ”The Lightning Thief” reprezinta pilotul ecranizarilor unei serii de romane pentru copii. Prezenta catorva actori mari (Uma Thurman, Pierce Brosnan) si executia decenta a efectelor il salveaza din cosul filmelor de categoria B si-i asigura o oarecare stralucire. Departe de a fi genul de film care sa dea de gandit, Percy Jackson este un film numai bun de vazut la cinematograf intru relaxarea cerebelului. Un adolescent ciudat descopera ca este fiul lui Poseidon si ca depinde de el sa opreasca un potential razboi intre zei. Aici intervin si cateva tipologii de personaje clasice : un ajutor de culoare (satir), o gagicuta atragatoare dar bataioasa si un profesor (centaur) cu o scoala speciala pentru semizei. Daca scenariul cliseizat nu m-a deranjat (filmul are un target bine stabilit), viteza desfasurarii actiunii si lipsa de carisma a actorului din rolul principal au facut-o.  Trecerea aproape brutala de la ”muritor de rand” la ”semizeu” si personajele insuficient dezvoltate trag  filmul in jos.

3.Outlander (2008)

Recunosc, am vrut sa vad filmul asta numai pentru ca mi s-a spus ca e o tampenie. Privitorului i se ofera varianta de ”Al 13-lea Razboinic” in care antagonistii sunt vikingi si extraterestri. Da, ati citit bine, in filmul asta exista sate de vikingi si reprezentanti a doua specii de extraterestri. Problema cu Outlander  nu este scenariul usor pueril ci faptul ca se ia mult prea in serios. Daca realismul armurilor si asezamintelor scandinave sunt binevenite, dialogurile cu substrat filosofic si actiunile cliseizate nu sunt. Cu ceva mai mult efort, am fi putut avea un nou ”300” : un film usurel si cu suficiente efecte incat sa ne tina captivi. In schimb, avem un film de categoria B cu scurte pasaje pretentioase.

4.The Invention of Lying (2009)

Asta-i un film recomandat si pe blog  in cateva randuri, motiv pentru care nu voi insista prea mult asupra lui.Intr-o societate unde minciuna este genetic imposibila, un scenarist ratat  (Ricky Gervais) are o cadere emotionala care-i permite sa ”ocoleasca” adevarul. Desi e oarecum previzibil, filmul ilustreaza excelent societatea utopica a ”adevarului” si face cateva referinte simpatice la aparitia religiei si a liderilor spirituali. N-are sens sa-l povestesc in detaliu pentru ca este totusi un film recomandat.  Cert este ca  The Invention of Lying este  foarte aproape de Idiocracy la nivelul executiei si a perceptiei publice. Are o idee destul de originala si decent executata, dar e prea centrat pe umor de situatie pentru a sta printre clasici. O bila alba pentru modul in care evolueaza industria cinematografului fara a mai putea dispune de minciuna.

Pentru ca realizez ca in punctul asta v-am plictisit, ar mai fi cateva filme revazute recent pe care merita sa le mentionez :

5.Lat den rätte komma in (Let the Right one In – Suedia 2008) :  L-am mentionat si mai sus si nu am de gand sa insist. Vorbim despre un film unde adolescenta timpurie, vampirii si lectiile de viata au sens si dau nastere unei povesti incredibile. Intens recomandat si sper din tot sufletul ca remake-ul american sa nu mai iasa.

6. The Faculty (1998) : Un horror pe stil vechi cu Elijah Wood. Inspirat puternic din ”Invasion of the Body Snatchers” (pe care-l si citeaza) The Faculty nu e nici suficient de ridicol incat fie criticat, dar nici suficient de bun incat sa-l recomand calduros. Merita totusi incercat, for the fun of it.

7.Amintiri din Epoca de Aur I & II (2009) : Avand in vedere ”capodopera” anterioara a lui Mungiu, ma asteptam la ceva mult mai nasol. Surprinzator, legendele urbane comuniste sunt chiar digerabile si placute. Sa fie mana lui Hanno Hoffer si celorlalti regizori implicati ?

8.Freaked (1993) : O nenorocire de film pe care mi-o aminteam din copilarie ca fiind ”oarecum amuzanta”. In esenta, Freaked este o comedie de tip ”gross-out” cu accent pe ultima expresie. Tradus la noi drept ”Ferma Mutantilor”, productia abunda in umor dubios si faze scabroase.Totusi, chimia celor doua personaje (fosti comedianti) , scenariul extrem si prestatia lui Randy Quaid il fac cel putin interesant. Pentru amatorii de obscuritati greu de gasit online.

9.Pandorum (2009) : S.F, claustrare, multa alergatura si tensiune. In ciuda criticilor aduse si ratingului relativ mic, am gasit Pandorum a fi un film mai mult decat digerabil. Nu se apropie nici pe departe de vreun gigant al genului, dar este vizionabil si dispune de cateva puncte forte (decoruri decente, rasturnari de situatie).

Pe langa cele mentionate, ar mai fi de mentionat si putinele filme vazute din nominalizatele la Oscar de anul asta. Astfel, daca animatia Up! si-a facut efectul la momentul potrivit, Avatar a fost departe de a-mi trezi curiozitatea. Filmul a castigat exact ce merita, premii pentru executia maiestuoasa a efectelor vizuale. I-as fi dat si un premiu pentru marketing si pentru cele mai multe clisee pe scenariu, dar le tin pentru Avatar Returns. Poate am avut eu asteptari prea mari, poate pur si simplu ma ”asteptam” sa nu adorm fizic. Altfel, am fost nemultumit de privarea de statuete a lui District 9, pe care l-as fi dat castigator la categoria ”Film Editing”.  Inglorious Basterds a luat fix statueta pe care o merita. Hurt Locker, desi e departe de a fi un film slab, a fost profund supraapreciat. Up in The Air are cateva replici savuroase puse in gura personajului lui Clooney si poate m-ar fi lovit mai tare daca nu exista un film mult mai bun pe tema asta. E vorba de maiestuosul dar mai vechiul Broken Flowers. Inca deplang lipsa unor categorii care sa reprezinte publicul (gen ”Most Entertaining/Engrossing Filmographic Experience).

Intre ele, tot pe la finalul anului am mai inghesuit si un Extract si 500 Days of Summer, al doilea fiind suprinzator de bun iar primul surprinzator de prost.  Recomand puternic si show-ul de comedie britanic That Mitchell and Webb Look. E un fel de Little Britain, dar amuzant. Presupun ca despre documentare nu mai are nimeni rabdare sa citeasca…

P.S : Daca tot veni vorba de filme, merita sa ne aplecam si asupra excelentelor ”remixuri” dupa trailere de flme celebre. Uimitor cum schimbarea piesei de fundal poate decide incadrarea in gen : Top 10 Brilliant Movie Recuts.

Oda muncii de culise

04 Mar 2010 | : Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Pe langa multiple merite muzicale , balada  ”The Bard Song” are darul de a-mi aduce aminte de o categorie etern defavorizata. Este vorba despre oamenii de culise, cei fortati sa aplaude si sa nu culeaga niciodata laurii.

Cu vreme in urma, referindu-ma la o traducere dupa un text de Neil Gaiman , il acuzam pe traducator de lipsa de experienta. Intamplator, traducatorul era Liviu Radu, un om cunoscut in zona S.F. Nu stiu daca tot intamplator, ma inselasem in legatura cu traducerea . Textul initial beneficia de imagini iar traducerea era pe cat de coerenta se putea in conditiile in care varianta in engleza mustea de referinte intraductibile. Asta ma aduce la problema din titlu :  exista vreun cititor care sa aiba ”traducatori” preferati ? Daca nu, e de inteles ca munca de traducator este neimportanta ?

In perioada comunista, existau cativa (majoritatea adaptau poezii) care chiar adunasera o baza de ”fani”. La ora actuala insa, munca unui traducator este privita ca o operatie rutiniera si mecanicista. Asta in conditiile in care chiar si baiatul de la tejgheaua KFC e convins ca ”stie engleza”. Nimeni nu pricepe efortul traducatorului de a vedea dincolo de pragul lingvistic si de a oferi mai mult decat o schimbare de forma. Traducatorii care sunt la randul lor scriitori mai au o sansa la recunoastere : Radu Paraschivescu de exemplu si-a lasat placut amprenta pe multe dintre cartile traduse. Altfel, recunosc cu rusine ca multe din titlurile care mi-au marcat adolescenta sunt traduse de oameni ale caror nume le-am uitat imediat dupa ce am intors prima pagina.

Daca asta s-ar opri doar la minoritatea traducatorilor, tot ar fi ceva. Traducatorii sunt totusi o specie aparte din moment ce nu ei sunt autorii reali ai lucrarilor traduse, desi lasa ceva din propria experienta in produsul final. Tendinta exista insa peste tot : in stiinta, comunicare ,  muzica , industria jocurilor video si, in mod ostentativ, in cinematografie. Desigur, aici cititorii vor spune : ”Asa, si ? Nimeni nu-si mai aduce aminte de consilierii lui Alexandru Macedon sau Ghenghis Khan si nici de purtatorii lor de cuvant !”.  Problema nu consta in fenomen in sine, unul normal de altfel. Gravitatea ei vine din faptul ca societatea actuala nu iti mai permite sa fii anonim. Fiecare vrea sa fie cineva, sa sara in fata camerei, sa apara, sa tipe, sa atraga atentia.

Oamenii aia care voiau o existenta linistita, dar implinita profesional, incep sa dispara. Avem zeci de regizori in devenire si de pseudoproducatori de filme, dar un scenarist sau un editor bun sunt pasari rare. Grevele din ultimii ani sunt edificatoare in sensul asta. Ne gasim intr-un periculos joc al proportiilor in care fiecare premiu castigat de un norocos inseamna aruncarea unui val peste munca a sute de oameni. Cel mai bun mod de a-ti asigura un loc pe podium este sa te semnezi. Trebuie sa apari cumva pe generic, pe numele proiectului. Plimba-te prin platou si tipa. Da idei dar nu le finaliza niciodata. Cat timp semnatura este suficient de vizibila, totul va parea apanajul tau.

Pe langa cativa oameni de culise si alti cativa care duc greul, va exista in fiecare echipa si un star. Marea problema este ca marile calitati ale  starului (carisma, empatia cu publicul, capacitatea de a prezenta si sintetiza) incep sa se reduca la un singur lucru : norocul. Norocul de ”a fi acolo” tinde sa reduca orice incercare de a face mai mult. ”Elita” a ajuns sa fie compusa din fotomodele si operatori de PC, pe cand valorile se scufunda in dezamagiri si obscuritate. Opera de o viata a unuia devina ”chestia aia unde a aparut si marele Gigel”.  Pasiunile adevarate au inceput sa fie inghite de ”hobby”-uri si de speculanti atat de buni incat nici cunoscatorii nu mai pot face mereu diferenta.

Frumosii anonimi se transforma treptat in papitoi obsedati de atentie.  Cu totii stiu ca marile poturi vor fi mereu luate de cel care se semneaza primul. Numele prostilor pe toate gardurile ?  N-as spune. O avalansa de lucrari importante din diverse domenii se ascund sub nume de ”prosti”…

P.S : Fara legatura, cred ca v-am mai spus ca ador pur si simplu newsletterul Apropo.ro. Nici Cracked si nici alte siteuri de umor nu pot replica cu atata succes ceea ce oamenii astia fac involuntar. Pe langa faptul ca scriu ”Wow” la fiecare stire veche de o saptamana, titlurile din Newsletter sunt pur si simplu sublime. Astazi de exemplu, sub titlul ”O vulpe infometata a fosta ucisa de patru forte ale naturii din Marea Britanie!” se ascundea un articol despre o ”vulpe devoratoare” batuta de patru gaini.