Krossfire's Blog

Dupa doua zile de net picat, marca iLink si inca vreo doua de tolanit pe-acasa m-am gandit ca ar fi cazul sa revin cu un post promis, o colectie de trei recenzii.

1.O carte – Alessandro Boffa : Esti un animal, Viskovitz

Cartea asta zacea pe noptiera de aproape un an si mi-a fost recomandata de trei ori de catre posesorul ei. Subtirica, cu o caricatura simpatica pe coperta (care-mi aminteste de Rocky & Bulwinkle) , Viskovitz mi-a dat impresia unei carti de vacanta. ”Esti un animal, Viskovitz” este mai mult decat o carte de vacanta, este o colectie de fabule moderne inteligent scrisa si suficient de interesanta pentru a fi recitita.

Cartea merge pe sistemul scurtelor povestiri, satire sociale de o ironie fantastica. In mai tot volumul regasim aceleasi personaje (cinci dintre ele fiind proeminente : Viskovitz, Liuba, Iana, Zucotici si Petrovici) in diverse ipostaze animaliere : lei indragostiti fizic de caprioare, carbusi de mai deveniti regi peste balegar, melci ce se autofecundeaza si furnici subdezvoltate ce construiesc imperii. Protagonistii sunt mult mai mult decat personajele tipizate din fabula clasica. Sunt personaje inteligente, imprevizibile si capabile de autoreflexie. Sunt umane. Viskovitz este un astfel de personaj, ba chiar mai mult, e aproape imposibil ca intr-una dintre multiplele ipostaze ale lui Viskovitz sa nu regasesti o particica din tine : Tu – ghinionistul, visatorul, stresatul, obsedatul de putere…

Cartea biologului Alessandro Boffa mi-a adus aminte de alte colectii de gen (inclusiv Calendarul Imbecililor al lui Ermano Cavazoni) insa pot spune ca ”Esti un animal, Viskovitz” iese clar in evidenta. Per total, impresia pe care mi-a lasat-o cartea asta a fost aceeasi impresie pe care ti-o lasa o discutie cu o persoana mai matura si inteligenta decat tine : esti uimit de viziunea interlocutorului dar cumva iritat pe propria-ti conditie.

2.Un album : Iced Earth – Something Wicked Part II : The Crucible of Man

Poate ca pentru cei care nu au avut prea multe contacte cu trupa Iced Earth numele albumului astuia ar putea fi o sursa de amuzament, insa pentru fani nu mai conteaza : S-a intors fostul (si unicul , zic vocile) solist : Matt Barlow. Din pacate, asa cum scriam intr-o recenzie regasibila si pe bangyourbrain , Jon Schaffer, forta creativa din spatele Iced Earth pare sa se fi axat foarte mult pe vocea lui Barlow si mai putin pe compozitii in sine.

Aceasta a doua parte a trilogiei Something Wicked (prima l-a avut pe Tim ”The Ripper” Owens la voce ) se axeaza pe aceleasi elemente ca si prima : Riffuri sacadate ( specialitatea lui Schaffer) coruri care nu prea au ce cauta acolo si aceeasi poveste a rasei setiene si a razbunarii lor pe oameni.

Piesa de pe single, I Walk Alone, impreuna cu Crown of the Fallen, Come What May, A Gift or a Curse si Something Wicked Part I  sunt piese care nu trebuie neglijate de fanul si chiar de ocazionalul ascultator Iced Earth. Din pacate niciuna nu este suficient de puternica incat sa ramana in ”folclorul trupei”.Per total, as spune ca avem in fata un album Iced Earth bunicel dar nici pe departe atat de bun precum Something Wicked-ul din 1998, Horror Show sau Burning Saga.

3.Un film : Night Watch\Day Watch (Nochnoy Dozor\Dnevoy Dozor)

Cele doua filme rusesti, nu foarte recente au fost scoase la o distanta de vreo trei ani. Foarte apreciate in tara de bastina, filmele sunt ecranizari (nu foarte fidele) dupa nuvelele cu acelasi nume.
Din pacate, oricat as incerca sa fac o recenzie distanta a filmelor astora voi ajunge mai devreme sau mai tarziu la un spoiler, lucru ce nu mi-ar incanta cititorii.  Per total, vorbim de aceeasi tema a Fortelor Binelui ce se confrunta permanent cu Fortele Raului, forte care in filmul de fata sunt portretizate fara ocolisuri.
Pentru a nu irita potentialul amator  voi fi cat se poate de scurt : Efectele speciale, cu exceptia unor bullet-timinguri in stil Matrix, sunt utilizate artistic. Atmosfera este extraordinara iar universul creat are un iz balcanic, aproape credibil. Astfel ca, fortele supranaturale prezente in film se incadreaza in universul mitic popular al Europei de Est, ”mythos” prezent si pe meleagurile Romaniei. Eroul principal este cat se poate de uman si vulnerabil si evita cliseele hollywoodiene pe cat posibil.
Regizorul, Timur Bekmambetov a scos recent si Wanted, un film mai american insa cu o poveste si efecte suficient de bine lucrate incat sa nu treaca in duzina de filme cu tema fantastica din ultimele luni.
Alte cateva observatii pe care le-as mai face in cazul productiilor de fata (Night Watch\Day Watch) : Varianta in rusa, cel putin la Night Watch e de preferat in defavoarea celei dublate in engleza. A doua observatie ar fi ca in loc sa le vizionati (daca nu ati facut-o deja) voi stati si cititi niste randuri scrise la repezeala…

P.S  : Din nou, fara legatura, a aparut in sfarsit si in magazinele online din Romania HTC Touch Pro, sau ”my dream PDA phone”.  Un review ok puteti citi aici  iar specificatiile corecte le puteti vedea aici. Mai ramane sa ma reangajez ca sa am si banii pentru momentul reducerii. 

21 Comments »

Revin cu un alt post care nu era in plan dar cum acelasi provider de internet (care incepe ”i” si se termina cu ”link”) tinde sa ma lase destul de mult in bezna astfel incat accesul meu la internet este limitat.

 In ultimul timp am incercat sa ma tin departe de stereotipul ala de blogger clasic :”vezi un detaliu intrigant, scrii un post”. Nu spun ca ar fi o metoda rea, este chiar o metoda excelenta de a posta lucruri interesante daca reusesti sa analizezi aspectele care conteaza din fiecare eveniment.

 Ceea ce am vazut insa astazi in minunatul autobuz 226 intra cu siguranta in ”Top Idiotenie” pe lunile iulie-august.  Un cuplu cam la 30 de ani, aspect de medium-low class ocupa linistit doua scaune si invata din greu pentru examenul auto in stilul romanesc clasic : nu trebuie sa stii legislatia, doar testele.

 Se apropie de ei un individ cam la 50 de ani, gras, decent imbracat si cu ochelari care incepe fara nicio introducere sa urle la femeie : Doamna, nu va luati dupa ei ca astia abereaza aici ! Unde e triunghi rosu e cedeaza trecerea !  Asa e , va spun eu, ca am condus. Unde vezi triunghi rosu , nu conteaza ce e in el, cedezi trecerea. Aici e cedeaza trecerea [Avea in fata semnul pentru intersectie cu drum fara prioritate], si aici e cedeaza trecerea [presemnalizare sens giratoriu] si la fel si aici [un semn pentru acostament periculos] .

Vazand ca sotul si vreo trei pasageri incepusera sa rada serios, tipul nervos si deja transpirant incepe sa urle : Bai, voi chiar nu stiti, radeti degeaba. E cedeaza trecerea ! Nu vedeti triunghiu’ ? E clar, e triunghi, e cedeaza trecerea !

Pentru omul asta nu avea importanta ca triunghiul pentru cedeaza trecerea nu contine niciun alt semn aditional si este orientat cu varful in jos. Sotul il intreaba usor distrat : Si atunci domne, de ce zice ca e ”intersectie cu un drum fara prioritate” si de ce ma intreaba daca el are stop, nu ca sa-mi dea mie prioritate ?

Raspunsul vine apoteotic : Pentru ca trebuie sa-i dai lu ala prioritate ! Ce conteaza ce are ala in fata, important e ca tu tre’ sa-i dai mereu prioritate !

Tipul asudat a mai aberat vreo doua minute pana sa cobor, suficient cat sa aflu un amanunt deductibil : A avut carnet, dar nu mai dispune de un astfel de bun. Hmmm…oare de ce ?

Soferi ca el blocheaza zilnic intersectia, soferi ca el te injura de mama cand tu circuli regulamentar, si soferi ca el parcheaza masina fix pe spatiul verde…pentru ca n-are indicator de ”cedeaza trecerea”. Era clar ca omul asta nu era incepator (ca vechime) si imi era la fel de clar ca era un imbecil de cea mai inalta speta. Soferi ca el fac Bucurestiul un infern al traficului (asta si semafoarele nesincronizate, dar asta nu e de competenta mea).

(In ordine, de la stanga la dreapta : Cedeaza trecerea, Intersectie cu un drum fara prioritate, IQ Minim Obligatoriu – 100)

Oameni de genul asta fac o initiativa precum Bucharest City Challenge sa fie si mai putin justificata decat este in prezent. Tocmai cand ma bucuram ca a mai plecat din populatia orasului spre tari mai calde si ca RATB-ul se apropie vag de o retea reala de transport, ne pica in cap raliul asta, un eveniment care nici macar pe fanii motoarelor nu ii satisface. Noroc cu directorii de marketing, macar cineva va fi in galerie…

P.S : Personajul asta mi-a amintit de Eroii de Debara, un post mai vechi de-al meu. Un caz grav de asa ceva a populat astazi pentru un timp linia 226.

27 Comments »

Intentionam sa postez un pachetel simpatic de recenzii insa mai poate astepta pana maine. Astazi vom vorbi despre calitatea germana, adica despre produsele care beneficiaza de ea si despre obsesia romaneasca pentru tara lui ”ich”.

Poporul german nu este in niciun caz unul neglijabil pe scena istoriei : intemeietoare ale catorva dintre cele mai puternice imperii europene, triburile germanice au influentat direct Europa de Est de-alungul istoriei. Fascinatia romaneasca pentru ”nemti” se datoreaza in principal unui curent aparut dupa primul razboi mondial, prezentei sasilor si existentei unei asa zise ”pilde germane”, pilda unui popor care a fost in stare sa se refaca destul de repede dupa un razboi mondial. Nu mai conteaza ca partea care s-a refacut a beneficiat de masive fonduri structurale de la americani si ca partea ramasa sub comunism nu depasea cu mult glorioasa noastra republica socialista.

In fine, faptul ca oamenii astia au putut sa-si sacrifice bunastarea personala pentru un bine superior (de natura economica si in parte culturala) este de admirat la fel ca si industria pe care au dezvoltat-o dupa razboi, industrie parodiata cu succes de o parte dintre regimurile comuniste. La capitolul masini, germanii s-au remarcat intre confratii europeni prin durabilitate si fiabilitate, exemple de masini ale caror motoare functionau 30 de ani fara probleme (Volkswagen Beetle) fiind destule.

Problema romaneasca este ca obsesia pentru calitatea germana s-a extins si a atins cote paroxistice dupa revolutie. In viziunea romaneasca nemtii faceau tot de calitate : masini, televizoare, gresie, covoare, sucuri concentrate. Nici acum nu ne-a slabit obsesia.

Postul de fata este generat de un set de saci de gunoi pe care am dat fabuloasa suma de 2.5 RON si pe care scria imens (nu exagerez) : Calitate germana garantata !. De la vopsele, la termopane , gresie si parchet laminat, totul beneficiaza in 2008 de calitate germana. Drept posesor de rude stabilite definitiv in Germania pot confirma un singur lucru : La nivelul produselor alimentare, cel putin acum trei ani, nemtii inca stateau in top la aditivi, E-uri si coloranti periculosi.  Alimente mai dubioase si mai hipercalorice decat cele din Germania mai rar mi-a fost sa degust. Bine, inca n-am avut onoarea sa baga hrana americana in mine.

Trecand peste alimente pentru care nemtii sunt vestiti doar in capul unor directori de marketing, putem sa ne intoarcem la industira electronica unde romanii prin 98′ inca mai credeau ca Philips este firma nemteasca, unii sustinand si despre Samsung acelasi lucru. Cert este ca pe piata digitala germanii, la fel ca majoritatea europenilor sunt in urma niponilor si asiaticilor in general. Prefer un notebook Acer sau Toshiba unui Gericom.Asta nu inseamna ca ramura asta nu ar fi dezvoltata insa nu este suficient de competitiva pe plan european.

Bun, sa ajungem la punctul sensibil, si anume masinile. Aici n-as putea spune fara sa fiu rautacios ca nemtii nu sunt buni. Sa-i dam cezarului ce e al cezarului (cu ”c” mic de data asta).

Si aici exista un mare ”Dar”. Obsedati si dezinformati, multi romani (ma mult sau mai putin colorati) au transformat BMW si Audi in branduri de masa, de cocalari aproape. Masini cu motoare foarte fiabile si  rezistente, masinile nemtesti sunt bune, insa brandul nu garanteaza succesul. O privire aruncata pe site-urile de teste si recenzii de-afara vor releva evidentul pentru orice om cu cap : Doar o parte dintre modelele unor companii precum VW, BMW sau chiar Opel reusesc sa impresioneze. De la sasiurile si motoarele lenese ale unor modele de Opel pana la preturile nejustificate ale unor limuzine germane, multe dintre prealaudatele masini nu ating performantele competitilor. Cu toate aceastea sunt cumparate. De ce ? Calitatea germana…

Germanii au un brand puternic de tara, de industrie mai precis.Cunosc destule povesti de succes cu masini nemtesti tinute aproape o generatie deci nu are rost sa arunc in ele cu noroi insa piata actuala este una foarte competitiva. Sunt destui Europeni care ar prefera o Toyota in detrimentul unui Volkswagen si nu ar face o greseala in cazul unor modele. La naiba, in Romania inca exista oameni care au impresia ca toate Fordurile europene sunt fabricate in Germania (cum scria cineva pe un forum). Sa fim seriosi,ar conduce nemtii Fiesta si Fusion ? Nici macar Focus nu se mai asambleaza pe linia principala din Germania ci in Belgia. Presupun ca mai exista inca linii de asamblare in Germania sau alte tari insa e bine de retinut ca Ford este totusi un concern american.

Daca ardelenii viziteaza des targurile de masini din Germania nu o fac pentru a cumpara strict masini germane ci pentru a cumpara masini la un pret corect, in conformitate cu starea masinii. Ar trebui sa luam in considerare si faptul ca nemtii au niste drumuri foarte bine amenajate si autostrazi si mai si (Autobahn anyone ?). In conditiile astea, o masina creata pentru piata germana va avea mai multe probleme pe un drum romanesc decat o masina a unei competitii cu drumuri mai putin amenajate.

Pana si la bere s-a extins obsesia germana. Vestiti pentru cateva branduri de bere (vreo trei in ansamblu), nemtii au inceput sa fie amintiti in toate combinatiile posibile si pe toate berile romanesti cu nume suficient de alambicat incat sa para nemtesc.

Pe scurt, ce incerc sa spun : Pe o piata competitiva si intr-o economie de consum , ”Calitatea germana” este o expresie care ar fi trebuit sa-si piarda din intensitate fara a disparea in totalitate. Acum totul tine de preferinte, performante si teste si mai putin de ”calitatea germana”. Faptul ca multe dintre produsele germane trec cu brio testele nu trebuie sa devina o generalizare periculoasa.

P.S :  Fara nicio legatura cu postul de fata, imi amintisem acum doua seri ca Bita a cantat in formula originala Ro-Mania si plecat imediat dupa lansarea primului album. A evoluat mult baiatul asta, dar tot era simpatic pe piese de genul asta  sau asta .

79 Comments »

S-a gandit ieri un prieten sa-mi recomande noul film al lui Adam Sandler pe post de terapie anti-stres. Mi-am amintit atunci de niste nervi ceva mai vechi legati de actorii de comedie si de comedie in general. Problema mea e simpla : Oamenii astia cu greu pot fi considerati amuzanti.

Desigur ca si Adam Sandler a avut momentele lui (si ma gandesc aici la contrastul cu Nicholson in Anger Management), Ben Stiller poate fi destul de simpatic (vezi primul Meet The Parents) iar Rob Schneider….bine, Rob Schneider nu e absolut deloc amuzant dar are o moaca suficient de tembeloida incat sa te binedispuna uneori.

Problema este simpla : Atunci cand vreau sa vad o comedie de tipul asta (adica una stupida) sau mai bine zis cand creierul meu simte nevoia de asa ceva as prefera sa aiba cateva caracteristici : sa aiba fie o abordare naturala (everyday people in weird situations)  fie una parodica iar sursele de umor sa nu se margineasca la niste strambaturi, cantecele obosite (Sandler are obiceiul) si niste efecte speciale dubios aruncate.

Nu spun ca oamenii astia nu are putea oferi ceva de o calitate superioara daca ar avea alte scenarii insa ei nu par sa vrea alte scenarii , cu atat mai putin sa ridice nivelul filmelor de comedie actuale. Daca arunci din cand in cand cate un film cu Jack Black (care uneori ridica stindardul, dar nu foarte des), Eddie Murphy, Martin Lawrence sau vreo actiune\comedie cu Will Smith tot nu faci nimic pe o piata suprasaturata de porcarii gen ”Epic Movie” (pur si simplu cel mai prost film din care mi-a fost dat sa vad 12 minute). Nu mai zic de incercarile de a-i face pe fratii Wayans sa para vag amuzanti.

Acum ajungem si la partea logica a postului : De ce se lamenteaza bah asta ? Ma lamentez pentru ca in copilarie aveam comedioare ceva mai fun.  E vorba de comedii usoare insa tot reuseam sa ma amuz la un Ghostbusters,Spies like Us, Sgt.Bilko, Vacation, Robin Hood – Men in Tights, Spaceballs, etc.

Mai precis ii aveam pe :  Chevy Chase, Dan Aykroyd, Martin Short, Steve Martin, John Candy (R.I.P) , Chris Farley (R.I.P), Bill Murray (pana sa-si schimbe vocatia si sa devina intr-adevar un actor complet) John Turturo si John Lovitz.  Ii aveam pe Randy Quaid si pe Wayne Knight. De ce nu, l-am avut si pe Charlie Sheen care a revenit la comedie prin Spin City si Two Men and a Half.

Aveam mostenirea Monthy Python, in special pe John Cleese. O aveam pe Sigourney Weaver in roluri de femeie fatala, pe Michael J.Fox in pielea adolescentului tampitel si un Rick Morranis care portretiza eternul fraier. Unde sunt Whoopi Goldberg, Goldie Hawn si poate chiar Kirstie Alley (care a slabit, apropo) ?  Acum avem cate o gagica tatoasa pentru fiecare film de comedie si niciuna care sa se dedice constant genului.

Imi e dor pana si de Leslie Nielsen si de parodiile lui Mel Brooks  (care reusea sa fie oarecum subtil la inceputuri). La naiba , am ajuns sa-mi  fie dor chiar si de Jim Carrey-ul inceputului anilor 90′.  A demonstrat intr-adevar dupa 1998 ca este un actor foarte capabil, dar scalambaiala lui era atat de ”outrageous” incat reusea sa fie autentic amuzanta pe alcouri. Pana si Martin Lawrence si Eddie Murphy erau mult mai amuzanti in perioada de inceput.

Nici Robin Williams nu poate fi uitat in perioada lui ”Disney” insa pe el as prefera sa-l pastrez intr-o alta oala, una mai apropiata de Tom Hanks and Friends.

(Caddyshack II – Tradus la noi prin Terenul de Golf 2 a fost un fiasco total la nivel de scenariu dar reusea in mod bizar sa recupereze prin distributie : Chevy Chase, Dan Aykroyd, Randy Quaid si Wayne Knight)

Desigur, actorii si filmele astea nu reprezinta nici pe departe crema comediei mondiale dar mai toti aveau ceva : Erau amuzanti in mod natural, intrau logic in pielea personajelor chiar daca scenariile nu-i ajutau intotdeauna. Multe dintre filme apartin anilor 80′ si inceputului anulilor 90′ asa ca la intrebarea ”unde sunt acum?”, un raspuns ar putea fi : Au imbatranit. Mel Brooks si Leslie Nielsen au amandoi 82 de ani, Michael J.Fox are Parkinson insa multi dintre restul de actori sunt inca destul de capabili sa joace. Lasandu-i la o parte pe cei care s-au adaptat si au evoluat, problema este ca Hollywood-ul a ”evoluat” si el si nu mai are nevoie de serviciile lui Chevy Chase aparent. Acum este mult mai usor si mai ieftin sa angajezi distributii de anonimi.

Sa revenim putin la filmul lui Sandler – ”You don’t mess with the Zohan” (unde apare si Turturo pentru o vreme) pe care am catadicsit totusi sa-l vizionez de dragul postului si din cauza faptului ca inca n-a aparut episodul nou din Fear Istelf. Filmul e simplut : Cateva gaguri vag simpatice, glumite grotesti si majoritatea foarte obosite si povestea unui fost super agent secret devenit hair stylist si acelasi stil de joc cu care ne-a obisnuit Sandler. Deci, o premisa trasa de par pana la chelire si un actor care joaca acelasi rol in fiecare comedie. Probabil la anul o sa vedem un nou film cu Sandler sau cu Schneider care va arata la fel ca vechiul film, dar vorba celor din South Park, in filmul ala Rob Schneider va juca rolul unui morcov vorbitor.

Cativa regizori au mai facut incercari de a invia stilul vechi cu filme precum Rat Race. Din pacate publicul nu vrea comedii de categoria usoara ci comedii de categoria musca.

P.S : Am pus link-uri wikipedia la actori datorita pozelor mult mai vizibile decat pe imdb. Nu le-am mai subliniat pentru a nu incarca vizual postul.

64 Comments »

As vrea sa multumesc in primul rand providerului meu de internet care a facut posibila aparitia acestui post cu doar o zi jumatate intarziere si mai ales celor de la informatii din cadrul aceluiasi provider (hint : incepe cu ”I”) care scot telefonul din furca imediat ce vin la ”serviciu”.

Sunt convins ca au mai scris si altii de suficiente ori despre subiectul urmatorul insa imi vine greu sa cred ca este un topic epuizat. In copilaria timpurie este destul de usor sa-ti faci prieteni (in majoritatea cazurilor) : Te bagi in seama, il intrebi pe celalalt daca vrea sa-ti fie prieten si gata, ai cu cine iesi la joaca.

Dar ce se intampla cand peste 10 ani te intalnesti cu omul alaturi de care iti mazgaleai cruci pe mana cu markerul in ideea ca sunteti ”frati de cruce” ? Tu te intorci de la o intalnire cu un potential angajator iar el freaca menta la un barulet de cartier, dupa ce si-a mai tras un tatuaj si un piercing. Saluti, normal…opt ani v-ati jucat impreuna. Saluti, si cam atat. Uneori mai apare insa situatia bizara in care el te intreaba de vorba sau tu cuprins de nostalgie ii aduci ceva trecut in discutie.

In momentele alea tu si el sunteti ca doua maimute in fata unei prapastii. Niciuna nu vrea sa treaca hopul si chiar daca ar vrea, nu s-ar intelege cu cealalta in legatura cu pasul. Nu stii pur si simplu ce sa spui, te holbezi, zambesti incurcat si saluti pe motiv ca ai ”treaba”.

Cu majoritatea prietenilor mei din copilarie (si chiar ii consideram prieteni, pentru ei n-am vrut sa plec din start la Bucuresti) s-a intamplat ceva similar dar nu la fel de grav. Nu au devenit delincventi, nici repetenti ci pur si simplu au facut alte alegeri in materie de anturaj si cultura. Traim in alte lumi, si atat. Nu ma consider superior sau inferior, doar altfel. Ii salut, ma saluta, mai schimbam impresii si mai rar iesim pe undeva dar nu e posibil sa mai devenim ”prieteni”. Cred ca intr-adevar prietenii din liceu si poate inceputul facultatii sunt cei care raman.

Stiti vorba aia ”Don’t be a stranger ?”. E socant sa constati ca la un moment dat vei fi un strain pentru niste oameni carora le-ai adus mingea din fata masinii si le-ai dat sa bea din apa ta cand ieseati la fotbal in spatele blocului.

P.S :  Vad ca presa inca vuieste pe tema apropierii dintre PRM si PC . Oare chiar are cineva impresia ca doi indivizi de genul asta o sa rupa politica romaneasca in doua ?

28 Comments »