Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul III

Posted by on 21 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Daca n-a iesit nimeni in strada nici dupa partea a II-a din serie, mi-am zis ca n-are sens sa nu continui.

Dupa ce mi-am dat cu parerea despre primii ani de viata si despre scoala generala, as zice ca am ajuns la partea distractiva… pentru oricine altcineva in afara parintilor. Este vorba despre varsta cu planuri, vise si multi hormoni, adica despre adolescenta. Este probabil singura perioada in care mamele iubitoare si tatii rabdatori incep sa aiba dubii serioase cu privire la „de ce l-au facut pe-ala micu”. E partea in care copilul este probabil cel mai enervant din cariera si in care parintele se specializeaza in arta razboiului psihologic.

Si acum, daca tot o sa vorbesc despre adolescenta, ar fi corect sa incep prin a-mi cere scuze. Nu doar fata de parinti, ci fata de multi alti oameni pe care am avut onoarea sa-i sacai. Sigur, n-am creat probleme mari si nici cu rezultatele scolare n-am stat rau, dar…cat puteam fi de enervant! Acum, lasati zambetul ala jos. Nici voi n-ati fost cu mult mai breji, oricat v-ar convinge reclamele ca adolescenta a fost si este un lucru minunat.

Sa vedem deci cum ii iritam pe “batrani” pe vremuri si ce metode noi de “tortura” vor concepe viitorii nostri copii.

3.Adolescenta si Liceul

Adolescenta are o singura misiune, misiune pe care fiecare tanar ajuns in punctul ala al vietii si-o asuma. Este misiunea de a fi prost. Prost in sensul de simplu, naiv, visator si ambitios. Prost in sensul de neglijent, nesimtit si complet lipsit de experienta. Prost in toate sensurile pe care varsta le permite. Este o varsta a experimentului, o varsta in care, ca parinte, ai grija de un copil care se vrea tratat ca un adult. E o perioada perfecta in care cel mic sa faca greseli si sa le inteleaga consecintele. E o perioada in care poate incerca sa schimbe lumea.

Acum parintii ar trebui sa exercite un rol de ghidaj si supraveghere, nu unul de control. E varsta la care copilul incepe sa-si descopere talentele reale, nu doar pe cele „sugerate” de profesori. De-asta e vital sa-l lasi sa aleaga, de la liceul unde va invata, la activitatile extracuriculare preferate. In mod ciudat, multi parinti au impresia ca acum e momentul sa intervina cel mai mult in viata copilului. Intai il forteaza sa mearga la „liceul ala”, desi toti prietenii lui sunt in alta parte. Asta nu e neaparat un lucru rau, daca „liceul ala” e un liceu cu un colectiv decent si cu profesori buni, nu o scoala de performanta cu preturi enorme si snobism institutionalizat. Chiar si asa, e de retinut ca specializarea din liceu nu prea conteaza. E o perioada buna pentru a experimenta si nu sunt rare situatiile in care absolventi de filologie ajung mai tarziu analisti financiari si in care olimpici la informatica devin peste ani specialisti in PR. Nu le ingraditi de pe-acum viziunea si nu-i parazitati cu propriile idei despre ce „se cere” (atat in liceu, cat si dupa terminarea lui).

In perioada adolescentei, fricile sunt normale pentru orice parinte. Anturajul e mai serios ca oricand, iar presiunea sociala e cat se poate de palpabila. Adaugati la asta faptul ca juniorul s-a transformat brusc intr-o fabrica transpiratie, hormoni si cosuri si nu e de mirare ca multi parinti incep sa-si vada copilul ca pe o bomba cu ceas. Mama sau tata, un sfat de baza este cel al lui Douglas Adams: nu intra in panica!  Al doilea sfat: nu te baza pe interdictii. Adolescentii abia asteapta sa le interzici lucruri, fie ca e vorba despre iesiri in oras, fumat sau jocuri video. Daca e interzis, atunci singur merita incercat. Din punctul de vedere al unui fost adolescent care nu s-a ocupat cu substantele interzise si nici vizite la politie n-a facut (un adolescent plictisitor, deci), lucrurile par acum clare. modul in care cel mic defuleaza e un rezultat al mediului si al educatiei lui de pana atunci. Nu, daca se legalizeaza iarba, n-o sa fie toti pustii de 16 ani fumati non-stop, la fel cum nu toti elevii de liceu au fost dependenti de etnobotanice. Dependentele tin de caracter, educatie si de bagajul genetic si pot fi controlate de un parinte responsabil. Daca interzici lucruri, nu se cheama ca ti-ai facut treaba. Din nou, vremea pentru bau-bau-uri a trecut si la fel si perioada in care puteai da vina pe tot felul de factori externi, inclusiv pe jocurile video violente(care nu amplifica pornirile teribiliste, ci din contra).

Un alt aspect pe care parintii trebuie sa-l inteleaga este ca adolescentii chiar au probleme. Din perspectiva omului matur, un tanar fara obligatii, intretinut de altii si cu toata viata inainte n-ar trebui sa aiba nicio grija. Poate de-asta si multe discutii parinte-copil esueaza sau se blocheaza in aceleasi clisee („Tu n-ai niciun drept sa te porti asa!”, „Tu nu intelegi!”). Cu toate astea, adolescentul are o groaza de probleme, atat emotionale si psihologice, cat si fizice. Corpul nu este complet transformat. Apar primele pasiuni serioase si prima iubire, cea la care se termina lumea. Apare dorinta sexuala, intr-o lume in care aproape fiecare imagine din media este un stimulent. In timp ce copilul tau se vede ca un pusti transpirat si depresiv (cu sau fara motiv), reclamele, filmele si cei din jur ii spun ca nu e in regula sa fie asa, ca acum isi traieste cei mai frumosi ani. Iti va lua ceva sa-i explici ca numai oamenii incremeniti in proiect si cei pregatiti pentru ratare se blocheaza in dogma „celor mai frumosi ani”. Cu-atat mai mult cu cat liceul este probabil unul dintre cele mai traumatizante medii, din punct de vedere psihologic. Acelasi pusti care n-are nicio grija, n-are nici putere reala de decizie si nici bani pentru a-si pune ideile in practica (oricat de proaste ar fi). Adolescentul nu este suficient de matur incat sa inteleaga toate implicatiile vietii de adult, dar este suficient de “batran”, incat sa vrea sa fie tratat ca unul.

Daca intrebarile si miturile copilariei isi gasesc uneori ecou peste generatii, adolescenta chiar se manifesta diferit pentru fiecare (bizar de similar cu multe boli). Desi, culmea, tot acum tanarul afla cu stupoare ca nu e unic si ca nimic din ce traieste nu e cu-adevarat nou, sentimentul asta se va concretiza cu adevarat mai tarziu. Pe moment, “ala micu” redescopera zilnic roata. Tu n-ar trebui sa-i tai elanul, dar nici sa-l incurajezi foarte tare. Nu uita: chiar daca are pretentia de a fi tratat ca un adult, nu este unul! Daca i-o vei spune des, il vei frustra, asa ca cea mai buna solutie este sa-l lauzi de fiecare data cand demonstreaza initiativa si responsabilitate, dar fara sa-i dai prea multa autoritate. Oricum le stie pe toate.

Aici ar fi de facut si o diferentiere intre fete si baieti. Multe fete, lovite de maturizarea fizica si incurajate de atentia primita de la “baietii mai mari” au falsa senzatie ca s-au maturizat, ca n-au ce cauta printre cei de varsta lor. Nu le ajuta nici faptul ca baietii de aceeasi varsta se comporta ca niste neandertalieni prinsi intr-un episod din South Park. Motivul pentru care atrag atentia asupra diferentei este ca atat falsa impresie a fetelor ca “s-au maturizat”, cat si incercarile puerile ale baietilor de a “demonstra” lucruri pot duce usor la probleme. Chiar daca pubertatea se manifesta diferit si chiar daca in fata ei baieteii si fetitele nu sunt egali, le puteti spune tinerilor “adulti” din casa acelasi lucru: nu v-ati maturizat! Din fericire pentru ei, mai au vreo 10, 15, 20 de ani pana acolo, daca sunt norocosi. O parte vor ramane insa prinsi intr-o adolescenta continua, ingrosand astfel randurile moderatorilor TV.


(Sursa Imaginii: Code Nast Store)

Cum adolescenta este invariabil populata de crize, depresii, dezamagiri si de o disperata incercare de afirmare a individualitatii, n-aveti ce face: va trebui sa vorbiti cu copilul. Sa vorbiti, dar nu sa-l luati 100% in serios si nici sa-i dati extrem de multa atentie. Din punctul meu de vedere, acum e timpul sa discuti mai serios despre religie si chiar sa-i dai posibilitatea de a alege. Nu de alta, dar nu vrei sa-ti fuga la vreo manastire de la 15 ani, dar nici sa pretinda ca e druid in noptile cu luna plina. De altfel, s-ar putea sa nu vrei nici un ateu militant in batatura, mai ales ca la varsta aia ateismul se rezuma la a jigni persoanele care nu-ti impartasesc parerea. Lasa-i sa se orienteze si nu le sponsoriza excesele. Continue Reading»

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul II

Posted by on 13 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Cum parintii nu s-au grabit sa ma linseze si nici copiii sa le faca galerie, nu vad de ce n-as continua cu partea a doua dintr-o serie pe care n-a cerut-o nimeni…

In prima parte le spuneam tinerilor parinti cum sa-si creasca omuletii proaspat scosi de pe banda de productie. In a doua parte voi continua sa nu sesizez ironia situatiei si voi vorbi despre pustii de 6-13 ani. Nu pentru ca as avea experienta de parinte, ci pentru ca ma incapatanez sa cred ca, daca vorbesti foarte mult despre un lucru, e imposibil sa n-ai din cand in cand dreptate. Serios, multe televiziuni din Romania isi bazeaza intreaga agenda pe asta.

In articolul de fata voi vorbi despre o perioada care i-a fost foarte draga variantei mele mai mici. O varianta care se lauda ca putea citi de la 4 ani si care trebuia mituita cu oua Kinder ca sa mearga la analize. Sa aflam deci ce ar putea astepta un pusti sau o pustoaica de la „cei mari” si de ce prescriptii medicale au nevoie parintii pentru a rezista. Articolul e destul de mare, asa ca, daca nu adormiti pe parcurs, e recomandat sa apasati si butonul ”Continue Reading”.

2.Scoala Generala

Anii de scoala primara si de gimnaziu sunt o perioada in care parintii pot deveni foarte usor neglijenti. Asta mi-au spus-o aceiasi parinti, nu personalitatile mele multiple. Dupa sapte ani de bone, gradinite private si chiul de la serviciu pentru a fi „aproape de cei mici”, parintele are in sfarsit in grija cui sa-si lase odrasla. Brusc, pentru 5-6 ore, pustiul nu mai e responsabilitatea ta! Hai sapte ore, daca mai adaugi o activitate extra scoalara si ceva timp pierdut pe drum. Mai mult, daca are cine sa te convinga ca ala mic se descurca, te poti lauda in sfarsit cu pustiul sau pustoaica ta, fara sa-l mituiesti sau sa o mituiesti cu ciocolata pentru orice mica victorie.

Intelepciunea populara si forumurile online spun ca notele si calificativele din primii ani de scoala nu inseamna foarte mult. Pe termen lung sunt intr-adevar inutile, o simpla ceasca de cafea pentru ambitia parintilor. Chiar daca ele nu inseamna foarte mult, este exagerat sa crezi ca nu inseamna nimic. Am vazut multi parinti revoltati pe “sistem” care-s ferm convinsi ca un copil cu performante scolare slabe poate face lucruri extraordinare mai tarziu. Lucrul asta este perfect posibil, dar nu cand vine vorba despre primii ani de scoala.

Daca un copil nu poate urmari instructiuni elementare si nici efectua operatiuni de baza de sortare si memorare, s-ar putea sa fie ceva in neregula cu el. Fie ca-i vorba despre afectiuni nediagnosticate (vezi primul episod), fie ca pustiul manifesta o oarecare „lentoare”, lucrurile ar trebui investigate si contracarate. Sigur, Steve Jobs s-a lasat de facultate dupa numai sase luni, dar stia sa citeasca inainte sa intre in clasele primare, iar profesorii i-au recomandat sa sara direct in echivalentul clasei a treia.  E o diferenta intre “golanul” care chiuleste in ultimii ani de liceu, dar exceleaza la programare, si pustiul de 9 ani care de-abia citeste cu litere mari de tipari.

Multi am avut probleme la facut betisoare si bastonase si pentru multi povestirile din Abecedar au fost niste tampenii, dar cand un copil nu se poate semna in clasa a patra si nu poate efectua operatii aritmetice elementare in gimnaziu, sansele ca el sa se dovedeasca un geniu sunt extrem de mici. Un pusti talentat la desen, dar netalentat la matematica, poate totusi efectua o inmultire (chiar daca n-o face din placere) si lua un calificativ decent la matematica. Sigur, notele nu masoara inteligenta, iar varsta nu masoara maturitatea. Dar notele pot masura consecventa, la fel cum varsta poate sublinia uneori experienta. Chiar daca uneori notele nu sunt altceva decat o expresie a capacitatii de memorare mecanica, in clasele 1-4  ar fi de preferat sa stii ca exista acea capacitate. E mai bine decat sa crezi ca pustiul e un geniu nedescoperit si ca o sa „se indrepte” el candva. Si nu, meditatiile nu ajuta si nu sunt recomandate, daca cel mic nu este capabil sa invete singur. Eu nu le-as recomanda nici macar in cazul micilor examene „de prag”, dar macar acolo au o minima justificare. De ce ai incarca un creier tanar cu mai multa materie, cand el are probleme in a o pricepe pe cea de baza? Programele si grupurile de suport „after school” sunt altceva. Daca ai detectat ca cel mic are o problema care te depaseste, un astfel de program este recomandat. In alte conditii insa, ajutarea la teme si depasirea unor piedici elementare pot fi insa facute de tine si de un profesor decent.

Parinti ceva mai vizionari cad de multe ori in patima altei obsesii: convingerea ca al lor copil extraordinar nu primeste destula atentie si ca ar trebui inscris intr-o clasa pentru copii supradotati. Daca, in anumite conditii, lucrul asta poate fi adevarat (mai ales in Romania), faptul ca ala micu’ a luat patru coronite si are un rezultat incurajator la testele de IQ nu-i o garantie a reusitei si uneori nici a ambitiei. Oameni mai inteligent si mai cititi decat mine au declarat “geniul precoce” a fi o simpla iluzie, intr-un numar covarsitor de cazuri. Testele de IQ, mai ales la o varsta frageda, nu spun foarte multe, iar clasele speciale ajung de multe ori sa impinga copiii peste limita. Mai mult, sistemul standard de impulsionare a copiilor dotati ignora cu desavarsire creativitatea reala, mizand pe o combinatie de stiinte exacte (matematica, sa fie bun la matematica!) si activitati repetitive. Curiozitatea nativa, intrebarile naive, inteligenta emotionala si jocurile creative. Iata cateva dintre lucrurile pe care obsesia pentru copii supradotati le pune in pericol.  Mai mult, desi incurajarile pozitive nu strica, asta nu e o varsta la care sa-i spui copilului ca e foarte destept. Tot cercetarile spun ca  genul asta de abordari nu sunt tocmai in regula.

Tot aici intra si obsesia pentru concursuri si olimpiade la care cel mic nu vrea neaparat sa participe. Ca adult care a trecut prin asta in copilarie (de multe ori din ambitia profesorilor, nu neaparat a parintilor), am un singur sfat: NU! Daca eu am fost norocos, stiu oameni care au pierdut ani frumosi pentru ca, dupa zeci de medalii si concursuri, sa fie in exact aceeasi situatie cu a non-olimpicilor. Diplomele alea pozate cu telefonul, cu care te lauzi colegilor de birou (frustrandu-i si facandu-i sa fie artificial dezamagiti de copiii lor), nu vor mai insemna absolut nimic peste un an. Peste 10, nici macar amintirea lor nu va mai exista.  Deci, daca cel mic nu exceleaza natural intr-un domeniu, ideea de a-l trimite „sa-si testeze capacitatile” si sa „demonstreze ceva” (aruncandu-l astfel intr-un sistem redundant si incorect) s-ar putea sa-i lase mai multe cicatrice decat amintiri frumoase. Daca nu exista o pasiune reala si o dorinta de a excela, stresul competitiei nu merita nici din punct de vedere social, nici intelectual sau material. Singurul beneficiu al olimpiadelor a fost antrenamentul birocratic pentru examene ulterioare. Chiar si asa, mi-as lasa mai degraba copilul sa participe la maratonul local (dar nu crosuri scolare!), decat la trei olimpiade pe care nu si le doreste. Macar la maraton primeste un tricou si un baton de cereale.

Continue Reading»

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul I

Posted by on 07 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acest ghid a fost aprobat de Donald Duck si de oamenii de stiinta valceni. Prin oameni de stiinta se intelege oameni care stiu lucruri. Eu, de exemplu, stiu cat e ceasul…

E cam greu sa dai sfaturi pentru parinti, cand tu nu esti inca unul. Pe de alta parte, e greu si sa faci mamaliga sub apa, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa incerci. Motivul pentru care Internetul geme de ghiduri, sfaturi si idei pentru parinti este destul de simplu. Intr-o epoca in care copilaria si tineretea sunt venerate obsesiv si intr-o tara unde sistemul de invatamant functioneaza ca industria comunista (are sau n-are sanse, important e sa iasa planu’), cuvantul „parinte” risca sa devina un arhaism.

Pana la urma, ce mai inseamna sa fii parinte? Intreaba unul care se pricepe de minune la a fi copil (si un adolescent destul de enervant uneori). Nu de alta, dar daca ne uitam putin la tabloul actual, intre colegi de gradinita, bone filipineze, educatoare, antrenori si conturi de Facebook, e din ce in ce mai greu sa intelegi pozitia parintelui. Ajuns in rolul asta, ai de multe ori de ales intre sustinerea financiara si cea emotionala, intre a asigura ce e mai bun si a face ce trebuie. Paradoxal, societatea actuala a creat cei mai implicati parinti de pana acum…care nu sunt niciodata acolo.

Mai grav e ca, oricate scuze ti-ar oferi mediul, nici profesorii, nici preotii si nici jocurile video nu sunt de vina daca ala micu’ alege o cale gresita si pedaleaza pe ea ca Lance Armstrong pe steroizi. Fie ca vrei sau nu, lumea va ridica o spranceana spre tine, parintele „modern”. Indiferent daca esti sau vei fi tata, mama sau ambele, iata cateva sfaturi despre cum sa-ti cresti copilul, de la un om care a mai vazut copii, deci cu siguranta stie totul despre ei.

1.Primii Ani de Viata

Asta e perioada in care pustiul sau pustoaica ta este un bulgaras de dragalasenie, frumusete si inteligenta. E perioada in care tot ce face el sau ea, de la căchiţă la semne obscene, e simpatic si inocent…pentru tine. Pentru ceilalti, copiii tai sunt niste masini de fabricat muci si zgomot. Asta e unul dintre principalele motive pentru care nu ai de ce sa umpli conturile publice de Facebook cu mii de poze in care ala micu’ face fix ce fac toti ceilalti copii. E al tau, e frumos si n-avem cum sa intelegem. Dar, peste ani, cand va creste si-si va vedea putulica in vreo reclama Facebook, cred ca nici macar el nu va mai intelege. Asta ar fi al doilea motiv pentru care nu tot ce face copilul tau merita pus online. Al treilea ar fi ca, pe langa noi, cei care privim cu interes si dam Hide la toate pozele cu micul Tudorel si scutecul lui fantastic, exista si oameni care nu vad lucrurile cu inocenta. E normal sa fii mandru de ala mic ca-i simpatic si destept, dar e si mai normal sa-i garantezi siguranta. Ai oricum destule locuri si dispozitive unde poti surprinde si depozita fiecare scobitura in nas.

Dupa ce se opreste din rontait turte de namol (e sanatos, serios) si din folosit plajele si parcurile drept toalete (nu, nu e in regula), micul producator de compost va trece la lucruri mai serioase si anume la joc si joaca. Daca in primii ani de viata, orice activitate intra in sfera jocului, de la lovit cu capul de zid la lins intrerupatorul, de pe la vreo 4 ani in sus, ala mic sau aia mica va incepe sa descopere lumea. E bine ca tu sa fii acolo cand o face. Fie ca-i vorba despre cuburi Lego bine plasate, despre primele povesti citite inainte culcare sau despre primele reviste pe care le citeste singur. Hraneste-i curiozitatea. Ofera-i desene si emisiuni de calitate, in portii bine selectate. De asemenea, nu-l indopa cu porcarii de pe-acum, mai ales cand ii poti asigura o alimentatie cat de cat sanatoasa. O sa aiba singur timp sa-si alimenteze gastrita cand il pocneste pubertatea. Ah, si daca tot am amintit despre toalete, tot in grija ta cade si antrenamentul la stat pe colac. Tot tu trebuie sa te ocupi si de bolile si afectiunile din primii ani de viata si, chiar daca nu-ti place, va trebui sa te mai consulti si cu ceva doctori. Ar fi bine ca, pentru binele tau si al micutului, sa nu ai obsesii de tip „medicina naturista este singura care-l poate ajuta” si nici porniri irationale impotriva vaccinurilor de toate tipurile. Nu zic ca leacurile babesti sunt complet inutile, ci doar ca atunci cand apare vreo problema mai grava, sa nu eziti sa ceri ajutor specializat.

Revenind la joc si joaca, o treaba pe care orice parinte tanar ar trebui sa o inteleaga este ca orice comparatie de tip “Copilaria noastra vs. Copilaria lor” e din start gresita. Da, ne jucam mai fain si cu mai putine resurse, iar contactul uman era la putere. Cei mici traiesc totusi intr-o alta lume, complet diferita de cea pe care am avut-o noi la dispozitie. O lume in care va trebui atat sa-i invatam sa dea cu piciorul in minge, dar si sa se joace de-a numaratoarea pe tableta. In ambele cazuri, cheile sunt moderatia si participarea. Ori faci lucrurile astea impreuna cu ei, ori nu le mai faci. Evident, dintre cele doua, jocul si contactul uman sunt cele mai importante, mai ales in primii ani de viata. Un copil mic e destul de capabil sa prinda din urma, asa ca, daca e posibil, puteti intarzia contactul cu tehnologia. Pana la o anumita varsta, nu va pierde nimic. Dragostea pentru miscare e prioritara. Dupa ce mai creste, parca merge si un Mario Kart 8 la dublu.

Tot aici ar fi de mentionat ca micul prototip uman nu merita imbracat in etichete de avertisment si spalat cu dezinfectant, dar nici lasat prea liber. Libertatea totala nu e un concept usor de priceput. Cel putin nu de catre un omulet incomplet care are mai totul la picioare. Nu incurajez in niciun fel urlatul si amenintarile, dar este extrem de important ca cel mic sa inteleaga ideea de autoritate si de autoritate parentala. Ca e vorba despre restrictii sau despre ghidaj, Gigel Jr. trebuie sa stie ca tata si mama nu-s colegii lui de joaca. Trebuie sa inteleaga ca exista reguli (in contextul in care el nu intelege inca pe deplin conceptele de “bine” si “rau”). Asta se poate face inteligent si planificat, dar depinde foarte mult si de “materialul clientului”. Pana la urma, interzicerea accesului la ceva pentru o perioada limitata este departe de a fi o tragedie. Mai mult, e bine ca respectiva interzicere sa se lege de tine ca parinte, ci nu de vreun factor extern sau fictiv (“pentru ca l-ai suparat pe Mos Craciun, el l-a trimis pe Bau-Bau sa…”). Daca folosesti o amenintare externa, ai grija ca ea sa aiba totusi o lectie utila in spate (exemplu: frica de carii).


(Sursa imaginii: www.deathbulge.com)

Ca veni vorba despre autoritate, nu uita ca mai tot ce zici cantareste enorm in ochii celor mici. De la reactii la explicatii si sfaturi. Mintea lor e in faza de burete si ar fi bine sa nu o umpli cu apa din Dambovita. E bine ca cel mic sa stie ca “mingii” si “a inngauri” nu exista in limba romana si ca “decat” nu e o virgula mai ritmata. In ciuda faptului ca mai toate conversatiile cu el sau ea vor fi intre inocent si stupid (ce dragut, sa le punem pe Facebook!), n-ar fi rau sa raspunzi la intrebarile care incep cu “De ce…” si cu “Pot sa spun ceva?”. Daca tot esti acolo, ar fi bine sa raspunzi pe intelesul lor, dar corect. Cerul nu e albastru pentru ca acolo traiesc zanele.

Daca nu retine care-i baiul cu cuvintele si a trecut de perioada in care “topor” si “cocor” erau sinonime, poate ar fi bine sa-i faci o verificare psihologica. Serios, majoritatea afectiunilor psihologice minore si medii se pot ameliora vizibil daca se incepe devreme, iar cel mic oricum nu se va prinde de ce merge la tanti aia simpatica sa se joace cu cuburile. Unii copii nu sunt speciali si nici n-au nevoie de intelegere, ci doar de ajutor. Empatia se dezvolta destul de greu (in general) si n-ar fi rau sa vezi cum se descurca “ingerasul” intr-un context social. Daca are mari probleme de socializare, s-ar putea sa nu fie doar “mai retras de felul lui”. Asta mai ales in conditiile in care multi copii din familii instarite sunt protejati de factori externi, avand mereu la dispozitie un parinte sau o bona care sa le spuna ca totul e in regula. Din nou, o vizita la psiholog, macar pentru linistea ta interioara, nu strica. Mai ales daca cel mic are iesiri violente de la o varsta la care ele nu sunt justificate de “hormoni” si de ”anturaj” (aici pot exista si exceptii).

In ciuda faptului ca Internetul e plin de sfaturi pentru proaspetii parinti, sunt lucruri care nu functioneaza si nu vor functiona niciodata. CD-urile cu muzica de Mozart folosite pentru a creste IQ-ul sunt printre ele. Veganismul de la o varsta foarte frageda nu e nici el prea departe. As adauga aici si educatia intens religioasa, dar cred ca o sa nasc o discutie inutila despre unde e cazul sa te opresti si despre cat de necesare sunt pentru un copil conceptele morale “premestecate”. Granita dintre “Fa bine si Doamne-Doamne o sa te ajute” si “Daca vorbesti urat o sa arzi in iad” e mai fina decat s-ar crede. Oricum, s-a inteles ideea: scurtaturile si excesele nu functioneaza. Tot ce “a mers pe vremea ta” trebuie reanalizat si adaptat. Ah, si ca veni vorba despre Mozart, muzica lui are efecte pe termen foarte scurt. Lectiile de muzica si hobby-urile organizate il vor ajuta insa pe viata. O zic oamenii de stiinta reali. Daca tot esti acolo, n-ar fi rau sa-i insulfi dragostea pentru o limba straina. In ciuda amintirilor noastre, copiii de azi nu mai invata la fel de rapid limba engleza. Sunt familiari cu ea si au impresia ca o stiu (de la interfata tabletelor pana la desenele cu subtitrare e imposibil sa nu o vada si sa nu o auda), dar au nevoie de ghidaj pentru a o asimila corect. In plus, daca, pana sa intre in sistemul educational, cel mic se imprieteneste cu engleza, cine stie ce alti prieteni exotici isi poate face dupa?

Avand in vedere ca pubertatea loveste mai repede decat ar trebui, iar cei mici se maturizeaza cu viteza unui boson Higgs, e bine sa le pastrezi cat mai mult copilaria intacta. Asta include mici naivitati de tipul Mos Craciun, dar protejarea lor de anturaje nocive. Evident o copilarie nu poate fi copilarie fara asigurarea unor conditii minime, de la scutece la hainute care sa nu-l transforme pe micutul Gigel in supererou accidental. In ciuda catorva exemple cunoscute, majoritatea celor care si-au “pierdut” copilaria n-au compensat pentru lipsa ei prin vreun talent demn de lauda. Nu de alta, dar omul modern a ajuns unde este tocmai datorita copilariei prelungite, mai lunga decat a oricarui alt animal. Mai grav e ca, spre deosebire de noi, copiii lui 2014 abia asteapta sa ajunga adulti. Ah, si daca va uitati la cel mic cu reala invidie, nu cu simpla nostalgie si incantare, poate ca nu sunteti inca pregatiti sa va impartiti jucariile.

Un ultim sfat tine de cel mai important concept insuflat copiilor in perioada asta: bunul simt. Daca majoritatea expresiilor populare romanesti au o aplicabilitate discutabila, in cazul celor “sapte ani de-acasa” lucrurile stau cu totul altfel. Asta e perioada in care copilul invata sa se spele (nu numai pe maini), sa nu puta, sa dea buna ziua, sa zica multumesc si scuze. E si perioada in care tu raspunzi pentru derapajele lui asa ca, daca ala mic arunca cu nisip in oamenii de la masa vecina, ar trebui sa-ti tragi tie in primul rand doua scatoalce. Cum spuneam si la inceput: copilul tau e minunat…pentru tine. Stai cu ochii pe el. Ah, si daca tot il supraveghezi, ar fi bine sa fii si alaturi de el in momentele in care cineva trebuie sa-i explice de ce ii cad dintii si de ce pe nimeni altcineva nu intereseaza aspectul asta.

Daca ar fi sa rezum aceasta prima si sforaitoare parte, as reduce totul la: fii acolo cat de mult si de des poti. Contrar parerii generale, copiii lasati mereu singuri cu televizorul, tableta, pitbull-ul sau cu celelalte genii de varsta lor nu iau premiul Nobel pentru Sotron.

In episoadele urmatoare veti afla de ce copiii care esueaza in scoala generala nu-i calca pe urme lui Steve Jobs si de ce adolescentii au dreptul si obligatia sa fie prosti (si profita din plin de ambele).

P.S: Realizez ca o sa-mi iau ceva capace pentru seria asta, dar va puteti consola cu gandul ca o sa vad eu cand o sa fiu parinte.

Maimute si extraterestri in Vestul Salbatic

Posted by on 25 Jul 2014 | Tagged as: Filme & Carti

La asa titlu, fie au bagat psihidelice la supermarket, fie urmeaza un nou articol despre filme…

Daca prima varianta era corecta, erati de multa vreme la coada la Carrefour. Din pacate, o sa alerg iar in cerc ca un fotbalist de Liga a II-a, prefacandu-ma ca exista oameni in tribune care aplauda. O sa scriu deci despre filme, iar voi va veti preface ca va intereseaza. Pregatiti-va deci pentru un meci fara miza sau spectacol, dar cu ambitie si  multe coji de seminte.

Dawn of the Planet of the Apes (2014)

Despre filmul asta am auzit ba ca e genial, ba ca e supraevaluat si plin de efecte exagerate. As indrazni sa ma plasez la mijloc, desi statisticile imi spun ca nu e tocmai o pozitie buna. Daca primul prequel din 2011, cel cu James Franco, mi s-a parut acceptabil, Dawn of the Planet of the Apes inclina puternic spre “bun”. De ce? Tocmai pentru ca au renuntat la droaia de actori din roluri secundare si i-au inlocuit cu… maimute generate digital.

Sigur, ai un Jason Clarke simpatic si un Gary Oldman bun, dar niciunul dintre ei nu apare in film cat apare Caesar, maimuta inteligenta, a carei mimica faciala se datoreaza talentatului Andy Serkis. In ciuda unor efecte speciale exagerate, Dawn of the Planet of the Apes are o atmosfera apasatoare, intretinuta si de faptul ca majoritatea „actorilor” comunica prin mimica si gesturi, nu prin cuvinte. Regizorul Matt Reeves (Cloverfield, Let Me In) este astfel fortat sa creeze dinamism prin miscari circulare de camera si o pleiada de efecte vizuale si sonore. Prin asta si prin ocazionala maimuta cu mitraliera…pe cal.

Povestea se petrece la opt ani dupa ce virusul care a adus cu el „eliberarea” maimutelor conduse de Cesar a reusit sa decimeze societatea umana. Acum, o colonie de oameni care au supravietuit dezastrului incearca sa reactiveze o hidrocentrala ce le-ar putea garanta viitorul. Evident, maimutele si oamenii intra in contact, iar restul filmului oscileaza intre opiniile conflictuale din grupul de oameni si ciudata drama din societatea maimutelor. Chiar daca povestea nu e mare lucru, recunosc ca am apreciat filmul. Este „entertaining”, cum ar zice criticii americani. Ce nu am apreciat insa, si aici o sa sun ca o feminista de duminica, este personajul lui Keri Russell, un personaj feminin sec si stereotip. Nu stiu care dintre cei trei scenaristi i-a scris replicile, dar in mod clar respectivul (sau respectiva?) n-a vorbit cu prea multe femei sau…femele. In concluzie, ilmul merita vazut la cinematograf, cat timp aveti asteptarile corect setate.

Edge of Tomorrow (2014)

Tom Cruise pare sa vaneze in ultima vreme roluri in filmele S.F. N-as zice ca-i sta rau, dar inca imi e greu sa-l iau in serios cand face pe durul. Edge of Tomorrow este povestea unui ofiter de birou, locotenentul Bill Cage, fortat sa ia parte la o contraofensiva de amploare impotriva fortelor extraterestre care au atacat Pamantul. Ranit in lupta si pus in contact cu inteligenta extraterestra din spatele invaziei, eroul nostru ajunge sa traiasca la nesfarsit ziua asediului, printr-un mecanism pe care filmul il mentioneaza, dar nu-l explica. Cu ajutorul unei femei soldat, interpretata interesant de Emily Blunt, Tom Cruise arunca in aer si distruge totul timp de aproape doua ore, intr-un 3D cand foarte bine realizat, cand enervant (mai ales in scenele de dialog).

Daca cele doua personaje principale au chimie si daca la nivel de tensiune filmul sta chiar bine, povestea scartaie din toate incheieturile, iar finalul se apropie de ceea ce ar fi putut gandi un pusti de 14 ani. Daca va plac filmele despre „repetitii”, Source Code este o recomandare mai buna. De fapt, si Groundhog Day e o recomandare mai buna, doar ca acolo sunt mai putine explozii si mai mult Bill Murray.

22 Jump Street (2014)

O continuare generica pentru filmul din 2012, film cu un numar mai putin in titlu. In 22 Jump Street, politistii intrepretati de Channing Tatum si Jonah Hill ajung din nou sub acoperire intr-un mediu „potrivnic”, de data asta intr-o facultate. Ice Cube isi reia rolul din filmul precedent (Capitanul Disckon…subtil, nu?) si la fel o fac si umorul de situatie si glumitele de tip American Pie.  Similar primului film, mi s-a parut ca unele momente sunt putin cam violente pentru genul abordat, dar, per total, 22 Jump Street este genul de comedie pe care o poti vedea linistit intr-o duminica ploioasa. Motivul pentru care nu sunt mai dur cu filmul asta este ca Hill si Tatum sunt doi actori peste medie, desi scenariul nu le permite sa-si puna mai mult talentul in valoare. Altfel, glumele de dupa generic legate de ideea de „sequel” mi s-au parut multe mai bune decat majoritatea gagurilor din film.

A Million Ways to Die in The West (2014)

Recunosc, imi place Seth MacFarlane si imi plac majoritatea productiilor lui, dar numai daca e vorba despre animatii. De la Johnny Bravo (unde a lucrat ca scenarist) la Family Guy si American Dad, e usor sa vezi cand Seth a pus mana pe ceva. Cand vine insa vorba despre productii pentru televiziune sau cinema, nu mi se pare ca umorul improvizat al lui MacFarlane merita adaptat. Nu m-am dat in vant dupa Ted, iar Dads nu m-a prins deloc. In apararea lui, Cosmos: A Space Odyssey il listeaza pe Seth printre producatori, dar emisiunea e atipica pentru productiile americanului.

Sa revenim insa la titlul de fata, o comedie despre viata in Vestul Salbatic. Tradusa in romana ca „Urma scapa turma”, A Million Ways to Die in the West se vrea o parodie western in stilul clasicului Blazing Saddles. Spre deosebire de filmul lui Mel Brooks, lui a A Million Ways ii lipseste ceva important: umorul. Glumele sunt trase de par, scabroase sau pur si simplu banale. Nu pot totusi nega ca filmul are cateva momente interesante, de tip Family Guy, si o distributie senzationala care-i include pe Charlize Theron, Neil Patrick Harris, Sarah Silverman si…Liam Neeson, care joaca de parca tocmai a coborat din ring.

Din pacate nimic nu poate salva un film in care regizorul Seth McFarlane a scris toate glumele pentru personajul principal… interpretat de Seth McFarlane. Printre zecile de strambaturi din nas si cele cateva zambete, am apreciat si referintele la Back To The Future si la Django Unchained care-i aduc pentru scurta vreme pe ecran pe Christopher Lloyd si Jamie Foxx.

Open Grave (2014)

Asa cum spuneam intr-o recenzie anterioara, Sharlto Copley (District 9, Maleficent, Elysium) risca sa fie permanent distribuit fie in roluri de disperat, fie de nebun debusolat. In cazul de fata, Copley este un amnezic disperat, perceput de restul personajelor drept nebun debusolat. Trezit intr-o groapa de cadavre, personajul principal incearca sa-si aminteasca ce i-au scris medicii in certificatul de nastere si ce a provocat boala responsabila pentru cadavrele din jur.  Cu ultima chestiune este ajutat de o gasca de alti eroi amnezici, gasca ce include o asiatica muta si o clona a lui Sean Beam (Thomas Kretschmann). Un film mai mult decat decent, dar cu un rating mic pe agregatoarele de recenzii. Recomand din nou, ca si data trecuta, sa ignorati complet Rotten Tomatoes.

R.I.P.D. (2014)

Un film cu un scenariu delirant si efecte vizuale mediocre despre o gasca de politisti din lumea de dincolo care rezolva cazuri ce implica, ati ghicit, spirite! Povestea se precipita mult prea repede, iar actiunile personajelor merg din cliseu in cliseu. Ce nu inteleg la filmul asta, ca si la A Million Ways to Die in the West, este de ce au acceptat actori peste medie sa apara in el. Astfel, Jeff Bridges (aici in rolul unui cowboy uitat de timp), Ryan Reynolds (politistul din rolul principal) si Kevin Bacon (tipul cel rau) par ca se intrec in a-si interpreta cat mai sec si mai lipsit de chef personajele.

Repo Men (2010)

Repo Men este alt film pe care criticii l-au demolat, dar pe care eu il voi recomanda cu incapatanare. Avandu-i in distributie pe Jude Law, Forest Whitaker, Liv Schreiber, Alice Braga (care joaca excelent) si Carice van Houten, Repo Men se bazeaza pe o nuvela S.F a lui Eric Garcia. Filmul aduce in discutie o problema destul de actuala (transplanturile de organe) si o face intr-un mod inteligent, dar putin prea violent.

In viitor, organe artificiale extrem de performante (denumite deloc subtil „artifogs”) ajung sa inlocuiasca complet organele naturale folosite in transplanturi. Problema? „Artifogs” sunt extrem de scumpe, comercializarea lor se face de catre o singura coroporatie (Uniunea), iar creditele pentru ele ii aduc deseori pe cei vizati la faliment. Ce se intampla cand nu-ti mai poti plati urechea, rinichiul sau inima artificiala? Ei bine, niste baieti „bine antrenati” de la divizia de recuperari a corporatiei mentionate vin si recupereaza „in mod uman” organele. Cu alte cuvinte, te sedeaza si iti smulg la propriu inima din piept! Personajul principal, Remy (Jude Law), afla pe pielea lui ce inseamna sa ramai dator Uniunii cand un accident il face dependent de un organ artificial.

Unul dintre motivele pentru care criticilor nu le-a placut filmul este fix motivul pentru care-l recomand: finalul brutal si atipic, perfect pentru un film tensionat si claustrofob.

Below (2002)

Un horror atmosferic din 2002, despre niste baieti prinsi intr-un submarin american, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Bine scris si cu o atmosfera excelenta, Below ni-l aduce intr-un rol secundar si pe talentatul Zack Galifianakis (tot in rol de ciudat), inainte sa devina „grasul ala simpatic din Hangover” pentru prea multi spectatori. Desi aduce mai mult a film pentru TV, dati-i cu incredere o sansa.

Phantoms (1998)

Apropo de filme sortite sa ajunga pe micul ecran, voiam de ceva vreme sa vad Phantoms. Un film devenit celebru datorita ideilor, nu a executiilor, Phantoms ii aduce in acelasi oras parasit pe Ben Afleck, Liv Schreiber, Rose McGowan si Peter O’Toole. Scenariul este bazat pe o carte a lui Dean Koontz (al carui stil aduce cu cel al lui Stephen King). Phantoms este un horror cu o atmosfera decenta si cu un inamic cel putin interesant (spoiler: o creatura antica, similara unei amibe multicelulare). Phantoms este de asemenea un film destul de prost pus in scena. Cadrele rapide si sincopate concureaza cu scenariul care ne aduce o aglomeratie de „revelatii” pe metru patrat. Per total, un film mediocru, cu momente bune… dar prost plasate.

P.S: Altfel, daca vreti sa vedeti si alte maimute (dintre care una mai scrie si pe-aici), puteti arunca un ochi si pe clipul asta. Da, stiu ca nu e tocmai o nestemata a mediului online, dar conceptul este inca in lucru.

Diferente de varsta

Posted by on 20 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e un articol despre cum varsta nu conteaza…dupa o anumita varsta.

Imi vine putin greu sa argumentez in favoarea varstei. Nu atat din prisma faptului ca incep sa “imbatranesc”, cat si din cauza unor articole mai vechi, precum cel despre “batranii” din online. Pe-atunci ma revoltam impotriva internautilor care folosesc varsta drept argument suprem, indiferent de dezbatere. Chiar daca parerea mea despre cei care “sunt mai batrani decat tine, deci stiu mai bine” a ramas neschimbata, ma simt obligat sa ofer mai mult credit anilor.

Evident, nu vorbim despre vreun set de cunostinte ezoterice care apare cu firele albe, ci despre experienta de viata si vizibilele ei consecinte. Daca intr-o dezbatere despre actuala stare economica, diferenta dintre un interlocutor de 25 de ani si unul de 28 cu aceeasi pregatire n-ar fi prea mare, nu m-as grabi sa iau in considerare opinia unui pusti de liceu pe aceeasi tema. De ce? Pentru ca, in 90% din cazuri, ultimul inca nu a intrat in sistemul economic, n-are idee ce inseamna sa platesti un impozit si foloseste ca baza de argumentare opiniile si textele altora. Cu alte cuvinte, pentru un pusti de 16 ani e simplu ca patronii sa dea 2-3 taxe in plus pe luna, pe cand pentru un mic antreprenor, taxele alea sunt o crima. Pe langa asta, chiar daca pustiul e olimpic la matematica, opinia lui despre munca peste program este aproape nula. Sase-sapte ore de curs si un test la meditatii joia nu se compara cu trei saptamani de munca de la noua la noua.

Cred insa ca m-am dus prea jos pe axa timpului cu exemplele. Sansele sa intri intr-o dezbatere serioasa cu un pusti de 16 ani sunt relativ mici, fie el si un copil precoce. De altfel, in toate interviurile cu tinerele valori ale Romaniei am descoperit copii talentati, dar incomplet formati fizic si intelectual. Nu de alta, dar empatia umana se dezvolta destul de tarziu si nu tine numai de pubertate. Mai mult, e greu sa ai o conversatie despre influente culturale cu un om care crede sincer ca lumea se imparte in rockeri si manelisti. Sa ne ducem deci putin mai departe si sa intram in zona tinerilor sub 25 de ani. Au ei un dezavantaj conversational fata de oamenii de peste 30 de ani din acelasi domeniu si cu abilitati intelectuale similare? Daca da, in ce context se manifesta?

Surprinzator, dar in multe cazuri, diferenta de varsta se simte. De ce? Pe de-o parte, tineretea si avantul ”primilor 20” te face sa privesti altfel provocarile. Exceptandu-i pe cei fortati sa se maturizeze (sau care auto-forteaza), majoritatea pustilor de 21-22 de ani pe care-i cunosc inca nu au ce pierde. Majoritetea sunt angajati si au zeci de planuri si idei, dar inca nu au inteles unele lucruri si, mai ales, unele limite. Corpul ii tine sa munceasca zilnic pana la 22.00 si sa bage un fast food in drumul spre club. Multi au inca sustinere financiara din partea parintilor si majoritatea inca n-au trecut prin traumele inevitabile ale inaintarii in varsta (despartiri dureroase, probleme financiare, tragedii in randul celor apropiati). Spiritul si informarea selectiva inca le permit sa care pancarte pe biciclete, dar sa nu iasa la vot pentru primaria locala. Sigur ca exista si exceptii, dar, in majoritatea cazurilor, varsta tanara vine cu niste avantaje care apara de realitatea cotidiana si dau acea senzatie de invincibilitate. Senzatia ca totul este bine… pentru toata lumea.

Pe de alta parte, omul de peste 30 de ani are ceva mai multe sanse sa se fi asezat, sa fi schimbat cateva joburi si sa aiba deja o pozitie de senioritate sau management in domeniul in care lucreaza (sau macar sa fie un freelancer respectat). Omul de 30 de ani a depasit si asediile hormonale ale adolescentei tarzii si tineretii si, mai mult, omul de 30 de ani a cam realizat si ca viata se intampla, indiferent daca el e de acord sau nu. Imbatranirea e inevitabila, iar linistea care vine odata cu acceptarea si constientizarea unor adevaruri da o alta perspectiva asupra lucrurilor. O perspectiva care nu e lipsita de ambitie, dar care permite abordarea propriilor obiective intr-o maniera mai putin agitata. O perspectiva care permite posesorilor sa stea la aceeasi masa cu un broker si o femeie de serviciu si sa se asigure ca ambii pricep mesajul. Cu alte cuvinte, exista contexte in care varsta chiar conteaza. Evident, si aici lucrurile sunt relative. Zece ani de experienta ofera un avantaj enorm in conversatie. Zece ani de stat in acelasi birou, fara schimbari sau dorinte, sunt insa zece ani pierduti. Daca nu sunt “traiti”, zece ani il pot face pe tinerelul din anul II sa porneasca din start cu patru cai si doua regine.

(Pe de alta parte, lucrurile nu stau grozav nici la polul opus. Via Saturday Morning Breakfast Cereal)

Diferentele de varsta se vad insa si in alte contexte. In cazul relatiilor amoroase de exemplu, distantele de ”vechime” pot omori usor un cuplu. Conteaza daca ea are 27 si el 38? As zice ca nu. Conteaza daca el are 29 si ea 35? Din nou, nu. Dar oare conteaza daca el are 18 si ea 29? Absolut. Cum? De ce? De unde a aparut standardul dublu? Asa cum aminteam la inceput, exista niste limite unde argumentul varstei functioneaza. Nu e vorba despre diferenta fizica de ani, ci despre diferenta de experienta. In cele mai multe cazuri, un pusti de 18 ani, cu diploma de BAC in mana (sa speram) si zeci de idei care vor schimba lumea, nu are cum sa inteleaga niste lucruri, indiferent de cat de inteligent si “trait” ar fi…pentru varsta lui. Indiferent cate tari a vazut si cat de devreme si-a inceput viata sexuala, intre el si tanara doctoranda de 29 de ani exista o prapastie greu de trecut. Exista o diferenta culturala, de generatii, o diferenta de dezvoltare psihologica si  diferente de statut material si social (da, dupa o “varsta”, ambele ajung sa conteze). Pustiul vede in noua lui captura lui o “femeie mai experimentata”, perfecta pentru a-l educa din toate punctele de vedere. Domnisoara vede in tanarul iubit o metoda de a-i reaminti ca e inca tanara si atragatoare. Niciunul nu vede in celalalt un partener. In esenta, vorbim despre o diferenta de viziune asupra relatiei si, de ce nu, asupra vietii. Pana la urma, la asta se reduce tot: la viziune.

De ce spuneam la inceput ca varsta nu conteaza, dar numai dupa o varsta? Pentru ca, dupa un anumit numar de experiente cumulate (de la demisii, la joburi si la relatii) si dupa incetinirea dezvoltarii mentale si fizice, lucrurile tind sa intre in rutina. Chiar daca fluxul cotidian rezerva mereu surprize, sansele ca un individ obisnuit de 45 de ani sa devina brusc genial sunt foarte mici. De-asta cred ca primul meu articol nu e complet nejustificat (desi a fost scris de un pusti de 20 si ceva de ani). Cand argumentul varstei apare intre un tip de 40 de ani si unul de 34, in conditiile in care ambii au formari si informatii similare, incepi sa-ti pui intrebari. Ar putea oare fraza “am vazut mai multe decat tine” sa atarne greu in dezbatere? Intr-o epoca a informatiei galopante, as zice ca nu. Pana la urma, daca vorbim despre oameni maturi ce apartin aceluiasi mediu, dezbaterea finala ar trebui sa se reduca la o inclestare a intelectelor si argumentelor. Cu sau fara revelatiile aduse de criza varstei de mijloc. Sa nu uitam ca apelul la autoritate fara o sursa reala e totusi o eroare logica. Mai mult, chiar daca acumularea de cunostinte si experiente il pot avantaja pe omul de peste 40 de ani, imbatranirea fizica nu e chiar un bonus. Nu intr-o lume care se invarte mai repede decat planeta care o gazduieste.

Drept concluzie, ce incerc sa spun (desi nu sunt tocmai calificat sa o fac) e ca varsta nu poate si nu trebuie redusa la ani. Varsta a doi participanti la o dezbatere trebuie privita ca un cumul de experiente, o inaintare pe scara sociala si financiara, un supliment nutritiv in drumul spre forma maturitatii. Toate sunt lucruri extrem de importante, pana la un punct. Punctul in care ai la aceeasi masa doi oameni pe deplin formati si informati. Punctul in care varsta nu mai impune respect, ci doar politete.

P.S: De dragul dezbaterii, simt nevoia sa mai scriu o data: exceptii exista in toate situatiile. In general insa, daca ajungi sa apelezi la exceptii, e foarte posibil sa nu faci parte din ele. V-o spune unul dintre zecile de “pustani” care s-au crezut multa vreme o parte dintre “cei putini”.

Next»