Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Singuri

Posted by on 18 Apr 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

La fel ca raspunsul la intrebarea “Aveti un foc?”, exista lucruri care se incapataneaza sa apara…

Si nu vorbim doar despre politicieni cinstiti, Iepurasul de Pasti sau alte personaje imaginare. Vorbim despre lucruri pe care omenirea le asteapta de mii de ani. Lucruri pe care nici macar incercarea mea anemica de umor nu le-ar putea banaliza. Lucruri precum raspunsul la vechea intrebare: “Suntem singuri?”. Raspunsuri pe care le vrem adevarate, desi viata ne spune ca poate n-ar fi cazul sa punem intrebarea.

Fie ca facem pelerinaje la saormerii prin GPS, fie ca citim NewScientist pe tableta, e greu sa negam ca ultimii 20 de ani au impins tehnologia dincolo de imaginatie. Internetul si accesul la informatie poarta o parte din vina, inovatiile hardware si Legea lui Moore pe cealalta. Adevarata inovatie nu s-a limitat insa la disparitia suporturilor fizice, la programe revolutionare sau masini fara sofer. Adevarata revolutie a venit tocmai din liberalizarea informatiei, din faptul ca am putut urmari live experimentele de la CERN sau eclipsele totale din emisfera vestica. De la stramosi pe care nu stiam ca ii avem pana la urmele Big Bang-ului, fiecare noua descoperire a inceput sa intareasca o mai veche senzatie a filosofilor si oamenilor de stiinta.

Senzatia ca omuletii gri nu sunt altceva decat o posibilitate indepartata, pierduta in fantezia unui astronom zelos. Senzatia ca mesagerii divini nu sunt altceva decat interesantul, dar anacronicul produs al imaginatiei colective. Senzatia ca, in ciuda frumusetii intrebarii, raspunsul e ca DA, S-AR PUTEA SA FIM SINGURI!


(Un eveniment cu mai putine sanse decat Partidul Verde la alegeri).

Semnele se vad destul de clar, chiar si in mitologia populara. Cartile si filmele S.F se axeaza din ce in ce mai putin pe fascinatia “strainului”, a extraterestrului invadator si mai mult pe cea a strainului de langa noi. Proiectele ultra ambitioase precum SETI sunt din ce in ce mai rar finantate, iar fondurile globale se concentreaza spre problemele presante ale planetei (incalzire globala, sustenabilitate). Cei care isi pun intrebari sunt mai preocupati de probleme concrete si mai putin axati pe flotari ale ratiunii. In opozitie, cei care vor raspunsuri concrete sunt mult mai convinsi ca micul lor club, religia sau grupul conspirationist are dreptate, ignorand cu desavarsire argumentele contradictorii. Taberele devin destul de clare. In loc sa ne uneasca, posibilitatea de a fi singuri ne imparte in insule ale egoului.

Undeva, un batranel care a descoperit magia tabletelor imi pregateste o intrebare ascutita: adica ce vrei sa spui, ca suntem singuri in univers? Dar exista sute de dovezi ca nu e asa! Nu, nu exista nicio “dovada concreta”, ci doar indicii si posibilitati. Indicii si posibilitati pe care nu avem nici resursele si nici maturitatea, ca civilizatie, sa le exploram. Ne place sa deliram pe tema “extraterestrilor antici” si sa impletim stiinta cu religia, speculand inflacarati pe tema multiversului (in ciuda numeroaselor probleme cu teoria si a practicii inexistente). De ce? Pentru ca, la fel ca in scurta noastra viata de praf stelar (vorba lui Sagan), NE E FRICA SA FIM SINGURI.

Sincer, habar nu am daca suntem sau nu singuri (atat in sensul stiintific, cat si in cel al experientei mistice, pe care o percep ca fiind tot stiinta, dar inaccesibila). Problema e ca, pe masura ce ne holbam in imensitatea cosmosului, am din ce in ce mai mult impresia ca nu vom afla prea curand raspunsul. Asta-i si motivul pentru care vad atat in cautarea omuletilor gri, cat si in cautarea “adevaratului zeu”, o pierdere de timp. De ce? Pentru ca falsele probleme din Rai sau Galaxie nu fac altceva decat sa inlocuiasca problemele reale de pe Pamant. Problemele de langa noi, pe care le putem cu usurinta ignora in numele propriilor convingeri.

Sigur, crezurile au rolul lor si, pentru sanatatea noastra psihica n-ar fi neaparat rau sa avem unul (fie ca e credinta in ratiune pura, fie ca e afilierea la o veche traditie). Dar asta nu ne scuteste de la problema noastra principala: aceea ca suntem un musuroi plutitor intr-o imensitate inca neexplorata. Un musuroi care ar face bine sa invete sa colaboreze, indiferent de culoarea turbanului. Nu de alta, dar proba singuratii nu e tocmai o problema, ci un examen. Un examen al maturitii noastre ca specie. Acceptarea stadiului curent de dezvoltare, a conditiei trecatoare si a faptului ca multe intrebari fara raspuns nu sunt efectiv intrebari ar putea fi un inceput. Impacarea cu propria persoana si cu locul (mic, dar important) pe care-l jucam ar fi o frumoasa continuare.

Chiar daca realitatea intra uneori cu tesla peste magie, n-as zice ca trebuie sa ne descurajam. Faptul ca suntem mici si deocamdata singuri e unul din marile noastre avantaje. Avem tot timpul si spatiul la dispozitie sa facem lucruri cu adevarat marete. De unii singuri.

P.S: Stiu ca articolul asta impleteste teleenciclopedia cu delirul, dar, in ultima vreme, mi-a lipsit somnul mai mult decat nationalei victoriile. Poate pentru ca Marte e din nou foarte aproape de Pamant, sau poate pentru ca e posibil ca Dan Brown si cei pe care i-a plagiat sa fi avut totusi dreptate.

Spirite, trenuri si campioni

Posted by on 08 Apr 2014 | Tagged as: Filme & Carti, Uncategorized

Dupa o saptamana de absenta, revin intocmai ca un concurent MasterChef: cu o ciorba reincalzita si un zambet tamp pe buze.

Cu alte cuvinte, in loc sa va livrez un articol serios, bine garnisit cu pareri nesolicitate si umor de clasa a patra, o sa recurg la un truc cunoscut. O sa va servesc un platou cu filme vazute recent, mascate drept aperitiv. Voi, ca niste oaspeti buni, veti gusta si va veti preface ca nu mancati biscuiti cumparati din Metro, asortati cu branza la tipla. Sa incepem, deci, degustarea:

Closer to the Moon (2014)
N-am mers la Closer to the Moon pentru ca e o productie romano-italiano-polono-americana (serios). N-am mers la Closer to the Moon nici pentru ca e unul dintre cele mai scumpe filme romanesti facute vreodata. Am mers la Closer to the Moon pentru ca…Nae Caranfil. Pe bune, omul asta stie sa spuna povesti. Si cand povestile lui ii au pe Vera Farmiga si Mark Strong in roluri principale, filmul isi merita biletul. Closer to the Moon ne aduce o versiune fictiva a celebrului jaf din 1959, orchestrat de “Banda Ioanid”. Un jaf masiv, petrecut sub ochii autoritatilor comuniste si gandit de fosti oameni ai regimului. Un jaf al carui autori au fost pusi de autoritatile vremii sa joace in reconstituirea propriilor fapte.

Cucerit de potentialul povestii, Caranfil isi pune personajele in ipostaze ciudate, speculeaza pe tema motivatiei lor si le scormoneste trecutul. Pe scurt, omul face ce a facut magistral si in “Restul e tacere”:  un film bun, fara pretentii de Cannes,  un film pe care sa nu-l recunosti instant ca fiind “romanesc”. La impresia asta a contribuit si faptul ca limba vorbita in film este engleza, iar distributia este predominant straina (cu exceptia Monicai Barladeanu, care e o caramida frumoasa). Vera Farmiga chiar face un rol foate bun, la fel si Anton Lesser (locotenentul Holban) si David de Keyser (evreul Moritz).

Exista destule situatii clasice, inclusiv prinderea jefuitorilor, care vor rezona puternic cu locuitorii fostului bloc comunist, fie ei romani sau polonezi. La fel vor face si tipologiile clasice, precum cea a “militianului” batut in cap, amator de poezii patriotice. Din fericire, Closer to The Moon nu e un “film despre comunism”. Personajele isi desfasoara viata in mod normal, nu simt presiuni terorizante, nu sunt chinuite de fantasme si nici nu-si deplang soarta. Daca ar fi sa reprosez ceva regizorului ar fi structura narativa (nu naratiunea in sine), structura putin cam imprastiata pe alocuri. Closer to the Moon nu are neaparat un personaj principal si asta se simte. Pe de alta parte, reconstituirea reala a jafului, filmata de autoritatile comuniste si proiectata de Caranfil pe generic, ofera picatura care face din Closer to the Moon un film complet.

Snowpiercer (2014)
Primul film in engleza al sud coreeanului Bong Joon-ho, Snowpiercer este una din productiile alea faine care n-au beneficiat de larga circulatie in cinematografele romanesti. Pe de-o parte, vina apartine distribuitorilor coreeni. Pe de alta parte, vina este si a oamenilor care decid cand intra sau iese Nymphomaniac din cinematografe, oameni binecuvantati cu viziunea cinematografica a unui preot mormon.

Snowpiercer este un film cu o atmosfera excelenta, un film care, in ciuda recenziilor detaliate, nu merita povestit. Sigur, ideea principala te loveste inca din trailer: in viitor, masurile de prevenire a incalzirii globale produc o noua era glaciara. Umanitatea supravietuieste prin inghesuirea intr-un tren care incercuieste anual planeta. Trenul devine in scurt timp o micronatiune, o metafora pentru distanta sociala dintr-un regim totalitar. De-aici si pana la revolta personajului principal trec vreo 10 minute de film. Nu are rost sa insist pe schimbarea raporturilor de putere pe parcursul filmului sau pe modul in care regizorul transforma personaje minore in repere narative.

Filmul merita vazut, daca nu pentru tema, macar pentru executia vizuala impecabila si pentru momentele “pur asiatice”. Ahh, era sa uit de Tilda Swinton si de rolul ei care pune in umbra jumatate din distributia Hunger Games. Ed Harris, John Hurt si actorii coreeni sunt la randul lor demni de luat in considerare. In cazul personajului principal, interpretat de Chris Evans, am insa cateva dubii. Nu stiu de ce, dar l-as fi vazut pe Christian Bale in rolul revolutionarului Curtis. Desi rolul asta e clar cu un nivel peste aventurile obisnuite ale lui Chris Evans, omul are in continuare acelasi rictus pe care si l-a pastrat de la primul film in care a fost distribuit. Serios…

The Chris Evans Face

Dorothy Mills (2008)
Dorothy Mills e thriller/horror irlandez care-mi scapase printre degete. Asta e un motiv bun pentru care voua n-ar trebui sa va scape. Jenn Murray joaca rolul unei pustoaice orfane, Dorothy, acuzate ca ar fi incercat sa omoare un bebelus. Carice van Houton este psiholoaga trimisa in izolata comunitate insulara care o gazduia pe Dorothy, pentru a-i decide soarta. Filmul imbina cu succes cateva tema clasice, de la personalitatea multipla, la posesiune si eternul “secret ingropat”. Motivul pentru care il recomand este ca face lucrul asta fara sa abuzeze de cliseele genului si ofera un final cel putin satisfacator. Dorothy Mills mi-a amintit de Frailty, capodopera din 2001 a lui Bill Paxton. Merita vazut, macar pentru figura absolut inspaimantatoare a personajului principal.

Free to Play (2014)
Pentru cei care-si cumpara sau isi joaca jocurile pe Steam, Free to Play este un documentar gratuit. Pentru restul, filmul este…tot gratuit, disponibil inclusiv pe Youtube. Pentru orice privitor, Free to Play este un documentar excelent montat, insa putin siropos si teatral, despre campionatele profesioniste de jocuri video. In cazul de fata, este vorba despre campionatul de Dota 2 din 2011 (The International), campionat al carui premiu a fost de un milion de dolari. Daca intre timp atat campionatele cat si premiile au crescut semnificativ (datorita comunitatii), merita aflata povestea primilor oameni care si-au sacrificat nervii, viata sociala si de multe ori logica pentru placerea de a auzi in boxe: “Dominatiiing!”.

Lasand gluma la o parte, campionatele de e-sports sunt un lucru cat se poate de serios, mai ales in tarile asiatice (China si Coreea de Sud) unde echipele au manageri si stau cu saptamanile in cantonament. Mai mult, Free to Play are savantajul unor povesti de viata chiar simpatice. Pe langa arogantul singaporez HyHy si ciudatul american Fear, Free to Play ne serveste si biografia ucraineanului Danil Ishutin din Liov, cunoscut si sub porecla Dendi. Trecand peste deteriorarea conditiilor economice din orasul de bastina si peste traumatizanta moarte a tatalui, Dendi pare sa fi ramas un pusti modest, debusolat si mult mai putin absorbit de propria importanta decat restul. Oricum ar fi, documentarul merita 75 de minute din viata voastra, mai ales daca sunteti printre cei care cred ca sahul are dreptul sa fie in scoli, dar jocurile video nu.

Kick-Ass 2 (2013)
Foarte multa lume m-a avertizat in legatura cu Kick-Ass 2. Ca e un film slab, ca nu respecta banda desenata, ca nu o foloseste suficient pe Chloe Moretz. Incapatanat fiind, am vazut Kick-Ass 2 cu gandul ca numai aparitiile lui Jim Carrey si John Leguizamo ar trebui sa-l faca vizionabil. Culmea e ca filmul chiar mi-a placut, dar nu din motivele pentru care m-a atras prima parte. Daca primul Kick-Ass era o comedie cu accente dramatice, povestea unui pusti dubios care dorea sa devina supererou, al doilea film merge in alta directie. Kick-Ass 2 este un film aproape brutal, axat mai degraba pe consecintele “eroismului” de duminica, decat pe eroi in sine.

Daca in primul film, personajul principal isi ia cateva batai sanatoase, in al doilea prietenii si familia “eroului” devin tintele inamicilor. Cu alte cuvinte: daca ti-ai pus o masca dubioasa si ai inceput sa pocnesti mafioti, asteapta-te sa asisti si la cateva inmormantari. Din punctul asta de vedere, Kick-Ass 2 seamana cu Watchmen, insa este departe de capodopera lui Snyder. Jim Carrey chiar face un rol interesant, similar celui rezervat lui Nicholas Cage in primul film. Asta demonstreaa ca exista actori pentru care rolul de nebun vine ca o manusa…sau ca o masca de supererou. Aaron Taylor-Johnson e in continuare neimpresionant, pe cand Christopher Mintz-Plasse e un “raufacator” innascut.

Altfel, nu simt ca filmul ar pangari banda desenata, pentru simplul motiv ca povestea originala e prea violenta si sexualizata pentru marele ecran (violul din banda desenata e transformat intr-o bataie, de exemplu). Kick Ass 2 e mai putin o adaptare a benzii desenate, cat o continuare cinematografica a primului film. Ce m-a iritat insa este disproportionalitatea pedepselor si recompenselor aplicate unor personaje. O alta dovada ca de multe ori “realismul” nu e chiar cea mai buna solutie…

P.S: As fi vrut sa mai aberez cateva randuri si despre serialele incercate in ultima vreme, dar las pe alta data. Nu de alta, dar am scris deja mai mult decat imi propusesem si nici nu am inclus traditionalele filme de doi bani pe care voiam sa le servesc ca desert.

Oamenii micilor victorii

Posted by on 01 Apr 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aveam de gand sa las un mesaj informativ despre cum o sa plec cateva zile, dar…

In timp ce pregateam un balet textual, absorbit de importanta propriilor aberatii, m-a pocnit o amintire. Cu destul de multi ani in urma, in placuta ceaţă a copilariei, am avut onoarea sa asist la un senzational discurs de retragere. Discursul de retragere al unui capitan…de echipa de fotbal dintre blocuri. Ei bine, eroul asta urma sa se mute din cartier, motiv pentru care nu mai putea tine fraiele campioanei stradale de-atunci. Si da, pustiul chiar a tinut un mic discurs, discurs la care am asistat involuntar (eu reprezentam, in teorie, un alt bloc – in practica, n-aveam nicio treaba cu terenul). Niciunul dintre mucosii stransi pe maidan n-avea chef de pierdut timpul, dar l-am ascultat toti pe fostul “capitan”, in speranta ca o sa ne dea pana la urma mingea. De ce n-avea nimeni chef? Pentru ca omul ala atata stia: sa dea cu piciorul in baloane colorate si nici asta nu facea prea bine.

Adevarul e ca Adiţă avea o problema: voia sa castige mereu, chiar si atunci cand nu era nimic de castigat. Un copil deloc stralucitor la scoala, cu o personalitate dificila (etichetat mereu drept “ofticos”), dar cu un talent vag peste medie la fotbal. Un talent pe care-l mai aveau vreo 100 de pusti, numai de la clasa a sasea, dar pe care el il transformase in particula de noblete. Greu de spus daca avea de gand sa se faca fotbalist sau daca pasiunea lui avea vreun viitor, dar obsesia victoriei ne scotea pe toti din sarite. Da, chiar si pe noi, aia care nu-l prea cunosteau. Juca miuta cu pustani de clasa a treia? Trebuia sa castige! Juca impotriva unor fete care “voiau sa invete si ele”? Adiţă castiga detasat. Campionatul claselor? Cupa blocurilor? Adiţă facea crize daca nu lua balonul de carton sau macar o cupă de nămol.

Poate ca pustiul o fi avut probleme pe-acasa, desi ma indoiesc, pentru ca parea mai degraba rasfatat si bine alimentat financiar. Problema era ca, pentru toate domeniile unde nu se excela, isi gasise defularea intr-un alt domeniu, de o irelevanta crunta. Nici aici nu excela, dar macar castiga…din cand in cand. Cu alte cuvinte, personajul nostru transforma orice avantaj pe terenul de joc intr-un comprimat anti frustrare. Comportamentul nu se reducea numai la fotbal, din ce-mi spuneau amicii lui, dar aici se manifesta cel mai vizibil. Aici victoriile marunte erau ale lui. Si nu numai ale lui, pentru ca Adiţă nu era un caz singular. Destui pustani isi centrau activitatea zilnica in jurul singurelor domenii in care puteau fi “cat de cat”, desi nu erau suficient de buni inca sa justifice efortul. Epoca salilor de jocuri si in special perioada “Counter-Strike” a nascut multi campioni.

Ce s-a intamplat cu Adiţă si ai lui? As putea sa pariez ca cel putin jumatate au devenit politicieni (pentru doi “invingatori” din astia pot sa indic si partidul unde se pregatesc de noi victorii). Ar mira pe cineva? Nu tocmai! De vreo 20 de ani ne plangem de o grava lipsa de viziune pe scena politica si lucrul asta se datoreaza intr-o mare masura si lor, celor ce traiesc sub blestemul “micilor victorii”. Mediocri de cele mai multe ori, dar ferm convinsi de propria unicitate.

Faptul ca spatiul politic este populat de oameni pentru care “micile victorii” inseamna totul se vede in toate domeniile vietii publice. Am reusit sa implementam reforma sistemului medical? Nu, dar macar nu mai e fraierul ala la minister. Acum e fraierul nostru. Am rezolvat problema izolatiilor termice si a incalzirii pe timp de iarna? Nu, dar am mai obtinut un an de subventii pentru oamenii care oricum nu contribuiau la sistem. Am bifat vreuna dintre promisiunile facute la alegeri? Nici pe departe, dar ne-am facut praf opozitia. E si asta o victorie, nu?

Stirile ne vorbesc zilnic despre victorii meschine care nu contribuie cu nimic la progresul general, dar aduc castigatorului satisfactia de a fi “putin peste medie”. Oameni care nu pot vedea dincolo de propriile limite si clar nu pot intelege ideea de “bine colectiv”. Oameni care nu pot intelege ca exista situatii in care toata lumea poate sa castige, fie ca-i vorba de relaxarea de pe terenul de joaca, fie despre un proiect comunitar.

Mai mult, in cazul celor cocotati la putere, singurul domeniu in care par a fi “peste medie” este cel al trasului de sfori, al micilor manarii si al spagilor bine plasate. In cazul asta, ce sa zic: felicitari domnilor, ati castigat! Acum…ne dati si noua putin mingea?

P.S: Pentru ca stiu ca veti fi vaduviti de aiurelile mele pana vineri, ar merita sa va tineti telefonul ocupat cateva minute cu glumita de 1 aprilie facuta de Google. Daca nu, Google a rezervat o aluzie simpatica si pentru dezvoltatorii de aplicatii Android.

Sa te imbraci…bine

Posted by on 25 Mar 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Copil fiind, cu geci de fas ma imbracam…

Chiar daca intre timp am renuntat la adidasii cu beculete, ani de zile m-au urmarit cuvintele intelepte ale mamei: “Sa te imbraci bine!”. Desigur, nu numai purtatoarea mea de grija arbora sloganul asta. In indepartatii ani 90′, cu aceste patru cuvinte incepea cantecul amazoanelor cu plozi rasfatati. Spusa din reflex sau cu reala ingrijorare, fraza este extrem de intalnita si in anul 14, dupa Y2K. Fie ca iesi pana la colt, fie ca mergi la un interviu, e important sa te…imbraci bine.

Din pacate, sa te imbraci “bine” nu inseamna sa te imbraci cu gust, ci, in cel mai bun caz, sa te imbraci adecvat. De multe ori insa, inseamna fix ce insemna si sub comunism, adica:  “sa nu-ti fie frig, mama!” sau “sa iei ceva pe tine!”. Scopul hainelor e pur utilitar in fraza asta. E frig? Iei o geaca groasa. E cald? Iei o geaca groasa, pentru ca s-ar putea sa fie iar frig. In plus, mai exista si spinoasa problema a curentului care ti-o trage mai des decat politicienii socialisti. Oricum ar fi, confortul fiziologic si psihologic este singurul lucru care conteaza…si mai putin faptul ca ai asortat o geaca portocalie cu niste manusi grena (culoare altfel invizibila pentru barbati).

Pana sa intru mai adanc in problema, as mentiona ca autorul acestui blog este printre cele mai putin indicate persoane sa dea sfaturi. In ciuda faptului ca purtatoarea de grija amintita a incercat sa ma faca sa ma imbrac chiar “bine”, logica elementara mi-a ocolit mult timp alegerile. Ca orice copil simteam nevoia sa fiu remarcat. Desi geaca mea cu doua feţe era mai putin tipatoare ca sapca cu ventilator a colegului, n-as fi luat coronita pentru bun gust. Mai tarziu, grasut si metalist fiind, am decis sa ma imbrac in culori inchise. Prin culori inchise am inteles multa vreme blugi negri asortati cu tricouri negre sau blugi negri decorati cu bluze gri, in zilele mai vesele. Slabind in ultimii ani, am trecut razant prin zona hipsterica pentru a ajunge la ceva ce ar putea fi catalogat cu maxim entuziasm drept “casual”. Cu alte cuvinte, sunt greu de remarcat, usor de uitat si putin calificat…sa vorbesc despre moda.

Cu toate astea, pot sa remarc, ca orice posesor de retina, ca ai nostri concetateni se imbraca cel putin dubios, indiferent de sex. Stiu ca nu e o tendinta romaneasca si ca odata ce vezi cateva tinere britanice sau nemtoaice “in elementul lor” incepi sa crezi pitiponceala romaneasca e varianta light a otravii. Totusi, daca-i intrebi pe micii anarhisti din vest de ce se imbraca zilnic ca la parada gay, o sa-ti dea acelasi raspuns: pentru ca nu-mi pasa cum sunt perceput si vreau sa ma simt bine! Aha, greu de crezut…dar sa zicem. Problema e ca ai nostri se imbraca “asa” in mod intentionat. In virtutea unui orientalism pe care istoria nu ni-l neaga, combinatia stridenta si fixatia pentru “firme cunoscute” sunt metodele preferate de epatare. Cele doua curente sunt violent contrastate de garderobele sforaitoare izvorate din obsesia pentru “a te imbraca” bine si a fi pregatit pentru “orice”.

De ce spun ca multi romani se imbraca dubios? Nu din cauza vreunui trend terifiant precum salvarii de tip “Hammer Pants”, cizmele UGG sau papucii Crocs. Epidemiile de urat au lasat destule victime si prin alte parti. Romanii se imbraca dubios nu neaparat pentru ca ignora deliberat niste norme. Romanii si romancele se imbraca dubios pentru ca inlocuiesc normele amintite cu “viziunea proprie” asupra a ceea ce e acceptabil si au pretentia sa fie respectati pentru asta. Romanii si romancele se imbraca dubios pentru ca nu inteleg corect ideea de context si de mesaj vizual. Se imbraca dubios pentru ca li se pare in regula sa vina in maieuri cu gaurele la interviuri si sa iasa in trening la cumparaturi, chiar si atunci cand supermarketul e in celalalt colt al orasului. Romanii se imbraca dubios pentru ca, desi nu e nimic in neregula sa porti ce vrei, cand vrei, e total gresit sa comentezi alegerile altora atunci ale tale sunt o insulta abstracta.

Fizz
(Editare bazata pe imaginea asta)

Iti plac poncho-urile in cinci culori si sacourile in carouri curcubeu? Nicio problema. S-ar putea sa-ti stea bine in ele si nu te opreste nimeni sa le porti, dar nici nu face scandal daca lumea nu le gaseste acceptabile. Asuma-ti raspunderea pentru propriile alegeri vestimentare. Daca ai fusta de trei centimetri si decolteul pana la buric, nu tine discursuri despre cum barbatii romani n-au pic de bun simt. Un om decent se abtine pana la un punct, punct in care impulsul biologic preia carma. Ca barbat, e in regula sa nu porti ceas la mana, sa te incomodeze sau sa nu te atraga. Dar ramane valabil ca ceasul e o bijuterie social acceptabila indiferent de situatie, una cu traditie reala (trecem peste butoni, acele de cravata si notele de eleganta impuse de context). Daca porti ditamai lantul si doua ghiuluri, nu face misto de aia cu ceas si nu le spune ca “tu ai celular”. Indiferent de cat de finut e inelul si cat esti de emotional atasat de lant, un ceas de calitate va fi intotdeauna mai elegant. Daca ai si doua trei notiuni de orologerie si faci diferenta dintre Patek Philippe si FILA, ai cu siguranta un atu in anumite cercuri (presupunand ca vrei sa faci parte din ele).

Da, chiar exista cateva reguli care apar in asa zisele manuale de stil, dar si in mentalul colectivului educat. Din pacate, nu sunt capabil sa enumar prea multe si cred ca nici nu-mi permit financiar sa le respect. Ca idee insa, cred ca am fi cu totii mai putin chinuiti vizual, daca lumea ar gravita mai mult spre terenul de mijloc dintre “moda” si “sa te imbraci bine”. Cu alte cuvinte, lucrurile ar sta altfel daca oamenii n-ar mai incerca sa cucereasca varfuri despre care nu stiu nimic (Haute Couture-ul, de exemplu) si daca ar inceta sa se echipeze pentru o coada la paine imaginara. Nu de alta dar, daca pentru eleganta e nevoie de ceva bani si de putin studiu, bunul simt nu te arde atat de tare la buzunar. Nu acum cand exista haine “de firma” la pret de tricouri chinezesti. Nu cand bluzele cu paiete nu mai sunt norma in magazine, ci raritatea. Sigur, nu poti avea mega pretentii de la C&A sau H&M, dar daca depui un minim efort, in ambele magazine poti gasi articole la preturi decente, mai mult decat purtabile.

Cele doua marci sunt simple exemple si, daca stai intr-un orasel de provincie sau intr-o zona rurala, s-ar putea ca sugestiile de genul asta sa nu insemne nimic. Chiar si asa, nu te impiedica nimeni sa ai acasa o pereche de pantofi dintr-un material decent, un costum intr-o culoare sobra, cativa blugi care nu dorm sub talie si o bluza care nu striga “violator!”. Nu de alta, dar daca n-ai 16 ani, e de presupus ca vei trece prin cateva situatii in care felul in care te imbraci va spune celorlalti ceva despre tine. In cazul asta, altii vor fi tot oameni cu discernamant, nu pusti de clasa a zecea. Exista deci momente in care trebuie sa te imbraci atat adecvat situatiei, cat si adecvat varstei. Mai mult, dupa o vreme, e mai mult decat necesar sa faci cateva investitii in garderoba, mai ales daca ti le permiti. E semn de maturitate si nu strica nici la perceptie.

Nu-mi dau seama cat anume e vina designerilor romani pentru raspandirea unor stiluri ca ”Suparat si Bine Imbracat” sau “Dristor Kebap”, dar in mod sigur exista vinovati si in randurile lor. La fel cum exista vinovati si in randul vedetelor de carton pentru care movul si rozul merg senzational pe aceeasi fusta. Vinovati se gasesc cu siguranta si in randul primelor valuri de hipsteri (pentru ca nu cred ca mai exista vreo categorie definibila asa). Ii stiti. Baietii si fetele alea care reuseau nu doar sa insulte bunul gust contemporan, dar jigneau concomitent si sensibilitatea modei interbelice. Una sa te simti relaxat, sa porti un tricou cu mesaj si niste blugi largi cand iesi la o bere. Alta e sa te imbraci ca o baliza de semnalizare intr-un ocean de normalitate si sa te plangi ca nu esti remarcat.

In final, ramane totusi o intrebare, mereu aceeasi. Cine defineste “normalitatea”? Cine defineste stilurile acceptabile si moda actuala? In mod sigur nu un blogger pentru care blugii si camasile sunt standardul elegantei citadine. Clar nu jurnalistii de moda, mai preocupati de ridicat in slavi anonimi, decat de educat publicul. Foarte probabil ca nici designerii care isi pun modelele sa defileze cu pisici pe post de genunchiere si morcovi varati in nas. As zice ca, din moment ce hainele sunt o puternica marca sociala, categoria la care aspiri iti defineste standardul. Prin urmare, daca ai 35 de ani si inca iti mai porti tricoul cu “FBI”, vei fi un adevarat “fashion icon” printre adolescenti.

Stiu ca postul asta va irita pe multi si ca, oricat mi-as dori sa n-o fac, am emis judecati. Din pacate, subiectivitatea e inevitabila cand vine vorba de simturi. Din fericire parerile coincid de multe ori cand vine vorba de bunul simt. Cu alte cuvinte, daca 9 din 10 oameni isi pun ochelarii de soare cand faci parada modei pe bulevard, ai primul indiciu ca nu te-ai imbracat chiar…bine.

P.S: Cum spuneam si in prima parte a articolului, romanii inca mai au pana sa atinga varfurile observate prin alte tari, dar le-au depasit cu siguranta pe cele care tin de modestie.

Cred ca te place

Posted by on 19 Mar 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Oricati fluturi te-ar macina in adolescenta, lectia “iubirii” se preda ceva mai tarziu in viata.

Odata ce neuronii ajung sa depaseasca hormonii, criteriile de selectie scot si ele capul din…pantaloni. Ajungi treptat sa intelegi ca langa tine se afla un om, nu un accesoriu. Ajungi sa remarci suprizele placute si sa accepti micile defecte. Ajungi sa apreciezi trairile comune si sa treci cu vederea imperfectiunile. Mai mult, odata ce incepi sa te privesti sincer in oglinda, ajungi sa apreciezi cand cineva te suporta zilnic. Da, chiar si  atunci cand esti un monstru de egoism, adica atunci cand esti “tu insuti”.

Dupa o introducere mai insiropata ca o savarina comunista, imi permit acum si cateva intrebari. De ce, dupa o varsta, suntem capabili sa iubim sincer oamenii de langa noi, dar nu putem aplica aceleasi criterii si unei tari? De ce a devenit dragostea de tara, mai ales in cazul Romaniei, un exercitiu diform de imaginatie? De ce trebuie sa iubim o alta Romanie, in timp ce tara de langa noi spala vasele acasa?

Daca intrebarile sună mlăştinos, eu zic sa luam pe rand semnele care ne spun ca Romania are multi fani, dar putini admiratori.

In primul rand, majoritatea oamenilor pe ale caror bloguri, profiluri si parbrize sta scris patriotism s-au indragostit de alta tara. Ei iubesc o Romanie Mare, o Romanie plina de oameni muncitori, dar fara noroc. O Romanie al carei popor are origini pure, o Romanie unde dacii au misunat mii de ani pe campii. O Romanie care a pazit timp de secole intrarea in Europa. O Romanie care a fost mereu persecutata. O Romanie care n-a participat la Holocaust si care a fost o mare putere mondiala. O Romanie unde tiganii sunt responsabili pentru absolut toate infractiunile din afara granitelor. Cu alte cuvinte, o Romanie care nu a existat si nu va exista prea curand.

Aparent, in cazul tarilor, ca sa poti vedea partile bune in partenera ta, trebuie sa proiectezi asupra ei o imagine fantasmagorica. Nu, nu, coruptia nu e grasuta, asa are ea….oasele mai mari. Economia nu e anorexica, doar ca nu o avantajeaza hainele. E totul in regula, doar ca n-avem noi gustul format pentru eleganţa Romaniei. Nu ca ar fi ceva rau in a vrea sa imbunatatesti lucrurile intr-o relatie. Sa-ti doresti evolutia e normal si laudabil, dar nu poti face asta pornind de la o minciuna. Nu poti sa pleci de la ideea ca iubita ta e de fapt fotomodel, doar ca “n-a fost promovata suficient”. Si, daca tot a venit vorba despre promovare, cand se presupune ca iubesti…

…nu-ti prezinti public partenera drept un nobil vlastar pentru ca in privat sa o numesti curva ordinara. Si totusi, in cazul relatiei cu tara, lucrul asta se intampla frecvent. Cand suntem intre noi, traim intr-o tara de cacat, cu oameni de cacat, unde nimeni nu ne respecta ”realizarile”. Odata ajunsi in afara tarii, vorbim despre originea nobila si latina a poporului roman si despre cum in Bucuresti e cam la fel ca in Berlin, exceptand mizeria, civilizatia si infrastructura. Unde-i adevarul? Pe undeva pe la mijloc, un mijloc pe care trebuie sa-l privim mai intai in oglinda si apoi sa-l constientizam.

Dream Country2

Daca vezi si partea goala a paharului, inseamna oare ca nu-ti iubesti tara? Nici pe departe. Este, cum spuneam anterior, diferenta dintre fani si admiratori. Fanii au obsesii. Fanii vad in obiectul pasiunii lor fix ce vor sa vada. Admiratorii sunt capabili sa inteleaga ca apreciaza o realitate, nu o fantasma. Admiratorii vor sa scoata Romania la o cafea, sa afle ce-i place si pe cine nu suporta. Fanii ar vrea sa fie vazuti la brat cu o Romanie ideala. Daca Romania reala seamana cu o tarancuta simpatica, una cu apucaturi usor adolescentine, Romania ideala e o regina interbelica cu profunde convingeri xenofobe.

Bun, si care ar fi problema pana la urma? Pe langa dovada unei anomii adanc inradacinate, problema e simpla: timpul! Relatiile se schimba mai repede decat tarile si lasa urme mai putin adanci. La doi ani dupa despartirea de EA sau de EL esti (aproape) un om nou. La zece ani dupa ce te-ai despartit de Romania si ai “agatat altceva”, esti inca “romanul ala”. Esti inca “fostul iubit” care acum isi barfeste fosta de parca nu tot el ar fi strabatut zilnic parcul la bratul ei. Sau, din contra, esti “fostul” care inca tanjeste dupa ceva ce n-a avut niciodata, dupa imaginea aia ideala pe care imaginatia ne-o pune mult mai des la dispozitie decat memoria.

In plus, daca nu e atat de greu sa intelegem ca intr-o relatie ambii parteneri fac mici concesii, in cazul relatiei cu tara pierdem rapid firul ratiunii. E adevarat. De cand iesim in oras cu Romania, statul ei lacom ne-a tapat de bani, iar pornirile ei religios-conservatoare ne-au scos de multe ori din sarite. Si totusi, noi am fost partenerii perfecti? Am fost oare cetatenii exemplari care au schimbat mereu lucrurile in bine? Sau am fost partenerii critici si plangaciosi pentru care nimic, niciodata nu va fi suficient de bun?

Imi iubesc tara? Habar n-am. In ultimii ani mi-a devenit usor simpatica fata, dar mai am pana sa-i cant serenade. Nu de alta, dar face destul de multe tampenii si vreau sa-i cunosc mai bine si vecinele, inainte sa imi pun pirostriile. Pana atunci insa, merita sa o scot din cand in cand la o cafea. Mai aflu lucruri noi, despre oameni care au reusit, despre locuri care merita vazute. Si, cine stie, poate chiar ma place…

P.S: Pastrand linia articolului, e de remarcat ca nu poti convinge o tara sa te iubeasca dupa ce ai incercat sa o violezi. Se aude, tovarasu’ Putin?

Next»