Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Orci, magicieni si extraterestri

Posted by on 25 Jun 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Viata de zi cu zi

După un Brexit votat înaintea premierei pentru „Ziua Independenţei” şi un campionat european comentat de doi jucători alcoolici de curling, nu cred că luna iunie ne mai poate rezerva mari surprize…

Prin urmare, am decis să vă spamez cu o serie de recenzii de filme. Până la urmă, nu pot fi mai rele decât deja celebrul “a fost un fault adevărat, bărbătesc”. Pentru început, ar merita să spun că filmele văzute în ultimele 2-3 luni au fost văzute în principal la cinematograf, în ciuda apariţiei a două sezoane excelente din Daredevil şi The Unbreakable Kimmy Schmidt, pe Netflix. Am menţionat însă locul vizionării nu pentru a vă ţine o nouă predică anti-piraterie, ci pentru a vă avertiza că e posibil să fi fost ceva mai crud faţă de unele apariţii cinematografice. În general, când trei oameni aparent coerenţi îţi spun că “trebuie să mergi” la o premieră, dezamăgirea din sală ajunge să fie servită la pachet cu popcorn stătut şi recenzii răutăcioase.

Independence Day 2: Resurgence (2016)

Cred că sunt puţini oameni în generaţia mea care să nu fi văzut primul Independence Day. Un film impresionant vizual (chiar şi acum, datorită efectelor executate “clasic”), primul Independence Day s-a remarcat prin trei lucruri: explozii, discursuri pompoase şi o acţiune care friza umorul involuntar (să ne amintim puţin de virusul pentru PC care distrugea un sistem computerizat extraterestru). Roland Emmerich n-a fost niciodată un regizor subtil, motiv pentru care nici Independence Day: Resurgence nu ridică prea mult ştacheta şi nici nu intră în teritoriul “filmelor serioase”.

A doua parte din serie se desfăşoară la 20 de ani distanţă de atacul asupra Pământului din primul film. Între timp, omenirea a căzut “la pace” cu ea însăşi şi a folosit tehnologia extraterestră pentru a accelera explorarea sistemului solar. Majoritatea personajelor din primul film, cu excepţia pilotului jucat de Will Smith, se întorc, lor adăugându-se şi o serie de actori tineri (Liam Hemsworth), dar şi câteva personaje incluse pentru diversitate (un preşedinte femeie, al cărei personaj este teribil de enervant, şi un şef de trib african). Acţiunea este la fel de exagerată şi desprinsă din paranoia S.F. a anilor ’90, iar momentele de tip “băi, pe bune?” apar la fiecare zece minute. De exemplu, în această a doua parte a seriei, oamenii pilotează interceptoare extraterestre fără antrenament prealabil. Pe de altă parte, Independence Day: Resurgence arată bine vizual, e foarte relaxant şi s-a dovedit un excelent stimulent pentru pungile de popcorn din sală. Deci, nu mergeţi cu aşteptări de Interstellar.

Now You See Me 2 (2016)

Spre deosebire de criticii îmbătaţi de mirajul Oscarurilor, recunosc că mi-a plăcut primul film din seria Now You See Me. O mână de magicieni profesionişti sunt aduşi la un loc de un “vizionar” misterios pentru a pune la cale o “iluzie” senzaţională. Deşi primul film din serie e precipitat şi uneori incoerent, concluzia e interesanta, iar actorii sunt excelenţi (Morgan Freeman, Michael Caine, Mark Ruffalo, Jesse Eisenberg, Woody Harrelson, Dave Franco şi Isla Fisher). Al doilea film aduce aceleaşi nume pe ecran, cu excepţia Islei Fisher, aici înlocuită de Lizzy Caplan. În plus, în film apare şi “magicianul” Daniel Radcliffe (Harry Potter, Horns), într-un rol care-ar fi putut fi o glumă bună, dacă filmul se preta la aşa ceva. Din păcate, schimbarea regizorului şi a scenariştilor se vede. Now You See Me 2 e un amalgam de scene incoerente, uşor de încadrat la categoria B. În 2016, Jon Chu livrează o producţie cu mult prea multă acţiune inutilă, prea puţină magie plauzibilă şi prea multe trucuri improbabile. În plus, personajele îşi folosesc aproape exclusiv dexteritatea şi forţa brută, în detrimentul inteligenţei care i-a făcut celebri în primul film. Astfel, actorii rămân nefolosiţi, iar replicile slăbuţe şi misticismul de cafenea nu îi ajută.

Warcraft (2016)

Aş fi scris mai mult despre producţia asta, dar am epuizat deja subiectul pe Facebook. Warcraft este un film pentru fanii Blizzard şi pentru fanii jocurilor pe PC în general. Când vezi la iMax (şşşt, va fi secretul nostru) vreo trei puştani cu tricouri HyperX (producători de accesorii de gaming), ştii că n-ai nimerit la preselecţia pentru Cannes. Pentru cei care erau prea mici în perioada aia sau nu aveau calculator, filmul recreeaza povestea primului joc Warcraft, cu mult înainte ca Warcraft Adventures să fie anulat sau ca World of Warcraft să fie măcar o idee. Deşi povestea a mai fost reluată şi în alte titluri, este de remarcat fidelitatea celor de la Blizzard faţă de propria serie. Pe scurt: conduşi de un mag posedat, orcii confuzi şi însetaţi de sânge îşi părăsesc lumea distrusă pentru a se stabili şi a consuma tărâmul oamenilor, legendarul Azeroth.

Warcraft e o cacofonie precipitată de efecte vizuale, bătălii şi discursuri epice, mix care nu va mişca prea mult oamenii nimeriţi întâmplător în sală. Nu, nu e un nou Lord of The Rings şi nici miros de Game of Thrones nu are. Pentru cei care şi-ar fi dorit mai multe “cutscenes” în jocul lor, Warcraft este perfect: un bonus DVD executat impecabil. Pentru cei care voiau un film mai serios, actorii slabi (Travis Fimmel are o singură trăsătură facială, lucru care se datorează şi fizionomiei, iar Dominic Cooper pare mereu fumat), bizara apariţiei a sosiei lui Glenn Close şi acţiunea pe “fast forward” n-o să ajute. Pentru restul, Warcraft are o serie de momente cel puţin distractive, destule efecte peste medie şi câteva momente dramatice (orcii chiar au o poveste făinuţă, cu aluzii la problemele societăţii moderne şi la metafora străinului – în plus, joacă mai bine decât oamenii). Astfel, filmul e cam ce trebuie dacă ai fost un fan, fie şi pasager, al seriei Warcraft. Din punctul ăsta de vedere, chiar l-am apreciat. Totuşi, de ce au toţi orcii nume de telefoane româneşti? Parca si vad în showroom-uri un AllView Bladefist sau un un E-Boda Hellscream.

Captain America – Civil War (2016)

Al treilea film din seria Marvel dedicată iritantului supererou Captain America este, la fel ca al doilea film din serie, destul de bun. Surprinşi? N-aveţi de ce, în ciuda faptului că personajul principal e un cartof îmbrăcat în steagul SUA. Şi nu, n-am nimic în mod deosebit cu platul, dar simpaticul Chris Evans, însă faptul că aproape întreaga distribuţie Avengers i se alătură în filmul ăsta îl ajută. De la Robert Downey Jr. la Paul Bettany, Paul Rudd şi Scarlett Johansson, Civil War îi aduce în acelaşi ring pe majoritatea supereroilor interesanţi din universul Marvel (fără Thor şi The Hulk) şi le adaugă câţiva noi (un Spider-Man foarte tânăr şi un agresiv Black Panther).

Ulterior, filmul îi pune pe toţi să se bată pe o temă care nu e chiar atât de controversată pe cât ar vrea Captain America şi Iron Man (care fură de multe ori lumina reflectoarelor) să ne facă să credem. Am remarcat prezenţa interesanta a actorului de origine română Sebastian Stan care apare inclusiv în câteva cadre plasate în Bucureşti şi a interesantului Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!, Rush, Colonia) care joacă rolul unui antagonist atipc. Altfel, universul Marvel pare ca vrea să renunţe definitiv la câţiva dintre supereroii consacraţi, lucru care nu ar fi chiar atât de rău. Per total, Civil War este un film făinuţ care reuşeşte să ridice superficial 2-3 probleme interesante, dar e departe de a fi vreo capodoperă, chiar şi în universul Marvel. Este mai bun decât alte filme care-i au drept protagonişti pe Captain America şi Thor, dar mai slab decât filmele Avengers. În plus, e de apreciat că, în cele 2 minute în care acel Bucureşti fictiv apare pe ecran, nimeni nu-i fură ceasul lui Captain America.

10 Cloverfield Lane (2016)

Nu cu mult timp în urmă vă recomandam Hidden, o bijuterie de film din 2015. Ei bine, 10 Cloverfield Lane se aseamănă destul de mult cu numita producţie, în sensul în care profită de un cadru clasic (o agresiune externă îi constrânge pe protagonişti să se retragă în subteran) pentru a spune o cu totul altă poveste. În cazul de faţă, intriga aduce în prim plan un fost veteran posesiv şi bizar (John Goodman) şi cei doi oameni care au ajuns mai mult sau mai puţin accidental în buncărul lui (unul dintre cei doi este actriţa Mary Elizabeth Winstead, al cărei potenţial e greu de ignorat). Altfel, dacă vă povestesc mai departe, risc să vă stric plăcerea vizionării şi, deşi nu sunt fan al regizorului, scenaristului şi producătorului (în cazul ăsta), J.J Abrams, trebuie să recunosc ca producţia de faţă mi-a plăcut. Lipsa de legătură cu filmul Cloverfield, o aiureală supraapreciată, filmată în regim de cameră amator, este în cazul de faţă un plus. Recomandat.

Pride and Prejudice and Zombies (2015)

Ecranizat după romanul omonim al lui Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies este, la fel ca şi cartea care l-a inspirat, o parodie subtila la romanele pre-victoriene ale lui Jane Austen. Sigur, la fel ca celălalt film bazat pe o carte a lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln – Vampire Hunter, şi Pride and Prejudice and Zombies reuşeşte să fie stupid. Spre deosebire însă de parodiile hollywoodiene de doi lei, filmul de faţă reuşeşte să fie amuzant pe alocuri şi suficient de interesant încât să poată fi urmărit până la final. Sigur, protagonistele feminine exagerate, discuţiile despre filosofie antică şi tehnici de luptă Shaolin, precum şi faptul că totul se petrece într-o lume nobiliară infestată cu zombii nu sunt tocmai atrăgătoare pentru cinefilul de rând. Totuşi, faptul că personajele încearcă să se menţină serioase şi că, la bază, scenariul nu e chiar rău, face Pride and Prejudice and Zombies vizionabil.

Zootopia (2016)

O animaţie 3D făinuţă, marca Disney (nu Pixar, cum am fi crezut), despre o iepuroaică poliţistă şi eforturile ei de a susţine feminismul… pardon, de a-şi demonstra curajul şi inteligenţa. Totul, într-o lume dominată de animale vorbitoare în care ierbivorele şi carnivorele au ajuns la o pace temporară. Deşi am apreciat vocile lui Jason Bateman şi ale lui Idris Elba şi chiar şi povestea poliţistă din spate, nu a putut să nu-mi atragă atenţia coloana sonoră. Cu sau fără prezenţa Shakirei, piesele din Zootopia sunt dezastruoase şi aproape că strică momentele tensionate din film. Zootopia dă senzaţia unui film 3D cu un buget de producţie restrâns (faţă de alte filme Disney sau Pixar), însă mă îndoiesc că asta ar fi realitatea. Din fericire, epopeea iepuroaicei Judy şi a vulpoiului Nick e simpatică şi bună de văzut alături de cei mici sau cu partenerul/partenera într-o zi liberă. Dacă nu pentru poveste, măcar pentru decor şi pentru unele referinţe simpatice din film (banca Lemming Brothers?).

Midnight Special (2016)

Când îi ai în distribuţie pe Michael Shannon (un actor foarte talentat şi un favorit al regizorului Jeff Nichols), Joel Edgerton (un favorit personal), Adam Driver (zis şi “tipul ăla care-l joacă pe Kylo Ren) şi chiar şi pe Kirsten Dunst, pare destul de greu să ratezi un film cap-coadă. Totuşi, recent amintitul Jeff Nichols (autor al excelentului Take Shelter, o producţie filmată în mod similar) reuşeşte performanţa asta. Dacă nu citiţi aiurelile de pe Rotten Tomatoes sau alte site-uri dominate de fani ai cinematografiei islandeze, veţi descoperi în Midnight Special un plictis previzibil de 2 ore, fără ritm, scenariu sau legătură între scenele superb filmate. Deşi ideea în sine nu e deloc rea, dar nici nouă (un puşti cu puteri supranaturale este transportat nocturn de tatăl său şi de complicii lui spre o destinaţie necunoscută), ăsta e fix genul de film scurt pe care cineva l-a adaptat din orgoliu. Premisa e bună, dar misterul dispare repede, iar mesajele ecologiste nu pot ridica Midnight Special dincolo de statutul unui Race to Witch Mountain refăcut pentru hipsteri.

Ava’s Possessions (2016)

Iată şi un film hipstăresc “aproape horror” pe care-l pot recomanda cu uşurinţă şi asta nu pentru imaginea de tip Wes Anderson obosit sau pentru cadrele bizare, parcă decupate din Twin Peaks. Ava’s Possessions are o temă faină şi o exploatează foarte bine: recuperarea socială în urma unei posesiuni demonice. Aici, ideea de posesiune este tratată exact ca o dependenţă (de droguri, să zicem, deşi profilul psihologic al dependentului este mult mai larg). Partea bună la Ava’s Possessions este că regizorul nu transformă metafora asta într-o glumiţă de interior, ci o spune făţiş, ori de câte ori are ocazia, prin replicile personajului principal sau etapele prin care trece (inclusiv printr-un grup de “de-demonizare”). Per total, unele inserţii umoristice sunt reuşite, iar substratul “detectivistic” este binevenit, însă pasajele horror i-ar putea îndepărta pe privitorii mai atenţi. La nivel de distribuţie, pe lângă William Sadler şi alţi actoraşi de categoria B, am remarcat şi prezenţa eternei vrăjitoare Carol Kane (The Unbreakable Kimmy Schmidt, dar femeia are o carieră impresionantă).

The Boy (2016)

Unul dintre cele două filme horror cu acelaşi nume apărute în ani consecutivi, “The Boy” se învârte în jurul vechii poveştii cu manechinul care prinde viaţă. Din fericire, filmul reuşeşte să nu cadă în clişeele filmelor cu “psihopaţi” şi e suficient de interesant şi pentru cei care nu agreează de obicei genul. În plus, prezenţa lui Rupert Evans şi alegerea unui cadru decent (un conac rural din Marea Britanie) dau un punct în plus unui film pe care îmi e greu să-l recomand fără remuşcări, dar la fel de greu să-l pun la pământ.

The Witch (2016)

The Witch este o producţie pe care am căutat-o înfrigurat pe la festivaluri anul trecut şi care a intrat în cinematografele europene foarte târziu. Un horror cu un ritm lent, bazat pe atmosferă, The Witch se plasează în cruda lume a puritanilor englezi care încercau să-şi găsească un rost pe vechiul continent american. Multiplele insinuări şi naturaleţea scenelor groteşti fac din The Witch un film înfricoşător pe alocuri, mai ales că tema principală se învârte în jurul vechii lupte dintre om şi natură, spaţiu de unde-şi trage seva şi mitul “vrăjitoarei” (vezi recentele seriale care l-au adus la viaţă, precum Salem). Actorii amatori sunt la rândul lor foarte potriviţi pentru rol, iar regizorul aruncă şi puţin substrat feminist pe unde poate. Din păcate, The Witch este şi un film foarte plictisitor şi cu un final banal şi previzibil (dar bine pus în scenă, similar cărţilor recente ale lui Neil Gaiman). Filmul e departe de a fi o capodoperă, dar e o continuare a trendului filmelor horror de festival (vedeţi It Follows sau The Babadook).

Southbound (2015)

O colecţie de viniete horror care, privite cu atenţie, se unesc spre a crea spaţiul unui coşmar perfect. Fraza sună ca o aiureală scrisă de un student în anul I la Litere, dar nu sunt multe alte moduri de a vă descrie Southbound, fără a vi-l strica aproape complet. Dacă vă plac imensele autostrăzi americane, deşertul şi poveştile şoptite la lumina farurilor, Southbound este o recomandare de prima mână. Un film horror atmosferic şi inteligent construit care ar fi putut fi excelent, dacă regizorul îşi mai acorda puţin timp să lucreze la două dintre poveştile prezentate.

Zoolander 2 (2015)

Zoolander 2 este dovada clară că anul 2015 a fost cu siguranţă ceva diferit faţă de anul 2001 (ce bine, în 2001 eram în clasa a şaptea!). Deşi mai toţi actorii din prima comedie cu “fotomodele masculine” se întorc (Ben Stiller, Owen Wilson, Will Ferrell, Justin Theroux), a doua parte are propriile nume mari pe afiş (Penelope Cruz, Kristen Wig şi o hoardă de personalităţi din lumea muzicii) şi propria serie de referinţe la cultura populară. Din pacate, asta e cam tot ce are Zoolander 2. În rest, filmul este un dezastru total, aproape imposibil de vizionat şi plin de glumiţe de familia celebrului “alunecat pe coaja de banană”. În fine, şansele să vă “prăpădiţi de râs” sunt mici, cu excepţia situaţiei în care sunteţi Adam Sandler. Dacă totuşi sunteţi Adam Sandler… am şi eu o întrebare: de ce, frate? De ce ultimii 20 de ani din cariera ta?

P.S: Dacă ultimele referinţe vi s-au părut stupide şi inutile, cred ca Channing Tatum are ceva care le va depăşi. Fostul stripper va produce un serial de comedie cu poliţişti, plasat în România comunistă, serial numit Iron Fisting!

Prostii Elocventi

Posted by on 05 Jun 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Despre nebuni şi măscărici nu se mai scriu de multă vreme lucruri noi. Nu pentru că lumea online n-ar fi plină de tâmpiţi, ci pentru că trolii şi ignoranţii nu sunt nici pe de parte cel mai mare pericol pentru dezbaterea online…

În ultimii cinci ani, marea problemă a mediului online, inclusiv a celui românesc, au reprezentat-o alte creaturi virtuale. Ce creaturi? Cele care-şi ascut falsele argumente pe tastatură şi care zâmbesc satisfăcute de fiecare dată când omoară o discuţie plăcută. Luptători ai justiţiei sociale (SJW, cum le-ar spune Reddit), extremişti de orice parte a eşalonului politic, feministe, atei militanţi, habotnici deghizaţi… nu contează. Sunt cei care-şi ascund limitările şi vidul intelectual sub masca unor cuvinte bine alese şi care, de multe ori, ajung să câştige argumente prin acelaşi sistem prin care alţii îşi scurtează pedepsele: buna purtare.

Motivul pentru care nu mă opresc asupra unui singur program este că mediul online a dat tuturor o ideologie. Pe Internet, fiecare comunitate poate oferi „ceva” în spatele căruia oamenii oamenii mici şi fixişti să îşi ascundă frustrarea. Da, personal, sunt enervat teribil de socialiştii de duminică care n-au auzit de job până la 30 de ani şi care, până acum câţiva ani, lăudau miracolul venezuelean. Nici feministele declarative care nu pot defini clar discriminarea, dar sunt sigure că „din cauza bărbaţilor nu sunt ele mai sus” nu mă impresionează. Pe de altă parte, nici intelectualii de mucava, majoritatea de sorginte conservatoare sau de dreapta, „intelectuali” care au dominat spaţiul public românesc ani de zile, nu mai conving pe nimeni. În toate cazurile, importante sunt superficialitatea şi ignoranţa, mascate de o elocvenţă pe care trolii obişnuiţi o manifestă în rare cazuri.

O să spuneţi că „prostie” e un termen puţin cam dur, mai ales că nu vorbim despre indivizi care propăvăduiesc homeopatia ca leac pentru cancer, conspiraţiile extraterestre sau legătura dintre autism şi vaccinuri. În cazul lor, incoerenţa şi afirmaţiile stupide sunt uşor de combătut. Nu este însă la fel de uşor să demonstrezi că un om care pune virgulele şi semnele diacritice acolo unde trebuie şi care uneori îşi susţine afirmaţiile cu link-uri (discutabile, e drept) este de fapt un idiot. Ştiu, pentru că mi s-a întâmplat în câteva rânduri să nu am dreptate şi să câştig în baza faptului că păream cea mai coerentă maimuţă. De altfel, ni s-a întâmplat probabil tuturor să ne lăsăm purtaţi de propriul ego (în timp ce raţiunea a rămas la linia de start). Prostia însă e ceva de durată.

Cum recunoşti că omul din spatele ecranului este profund afectat de fenomen? Din fericire, indiferent de cum ai ambala mesajul, prostia are nişte semne evidente. În primul rând, înainte de a-ţi acuza interlocutorii, ar fi de reţinut că vârsta contează. Un adolescent care se exprimă coerent, dar nu prea înţelege ce vorbeşte, are încă scuza lipsei de experienţă. Aia e, are viziuni extremiste şi are impresia că toate lucrurile se pot rezolva simplu. La 16 ani, eşti cantitate neglijabilă într-o discuţie. Dar la 30 de ani, se presupune că ai deschis o carte de istorie, că ai avut câteva experienţe cu partenerele sau partenerii, că ai plătit un impozit. Indiferent de cât de coerent te-ai exprima, când îţi începi frazele cu o idioţenie (indiferent cum ai spune-o), oamenii au dreptul să refuze dialogul.

În al doilea rând, trebuie să ţinem cont de semnele clasice ale prostiei. Dacă nu ne gândim la prostie ca la simplitate sau naivitate (sensul original), ci o interpretăm în sensul pe care l-am auzit de mici (lipsă de inteligenţă, conform DEX-ului), ajungem la un set de atribute pe care, oricât de bine ţi-ai fi făcut temele, nu le poţi ascunde în totalitate. Încăpăţânarea, frustrarea şi obsesiile se numără printre ele. Ele pot fi însă mascate de avalanşa de cuvinte pe care anumiţi concetăţeni online o revarsă la primul atac. Nu poţi însă masca agresivitatea, fie ea ofensivă sau defensivă.

E greu să fii agresiv şi “pornit” pe partenerii de dezbateri, dacă eşti într-adevăr stăpân pe propriile opinii şi, mai ales, dacă ai ajuns la ele prin propriul efort. Dacă însă scopul fiecărei discuţii este să demonstrezi că ai dreptate, atunci da, ceilalţi nu mai sunt parteneri de dezbatere, ci „inamici”. Şi atunci intervin şi falsele argumente, care nu sunt neapărat un semn al prostiei (să fim serioşi, câţi respectăm absolut toate regulile unei dezbateri civilizate?), dar pot fi un început bun în detectarea idioţilor.

Atacurile la persoană, erorile fundamentale de atribuţie (asocierea dintre deciziile cuiva şi personalitatea sa, fără a ţine cont de factorii externi) sunt avertismente subtile că poate ar trebui să părăseşti discuţia. Tot aici s-ar încadra şi aducerea discuţiei pe un teren familiar agresorilor, chiar dacă ea nu avea iniţial nicio legătură cu respectiva temă. Până la urmă, orice temă se poate reduce la feminism, rasism, burghezi, cei 1%… la greşeli istorice, patrie şi morală. Orice problemă complexă poate fi redusă la o întrebare simplă, dar stupidă. Te poţi oricând ascunde după Capitalul lui Marx sau după Biblie, dacă simţi că implicaţiile afirmaţiilor tale te depăşesc. În orice caz, incapacitatea de a înţelege ideea de consecinţă şi falsa legătură dintre corelaţie şi cauzalitate sunt alte semne că domnul în costum virtual din faţa ta e de fapt o maimuţă care a dat o spargere la H&M.

Superficialitatea dezbaterilor online nu ne ajută nici ea. Într-o discuţie uşoară despre cultură populară, poziţii politice, toleranţă sau religie, orice individ care scrie mult şi coerent poate părea că are un „punct legitim de vedere”. E greu uneori să te uiţi la ce spune userul de lângă tine (nu la cum o spune), când alţi participanţi la discuţie par să nu fi absolvit ciclul primar. Mai trist este că, dacă nu va veni nimeni care să facă un efort de analiză şi eventuală demolare, cea mai zgomotoasă şi stufoasă opinie va domina dezbaterea. Prin urmare, leacul pentru proştii elocvenţi ajunge să vină de la pedanţii coerenţi.

Astfel, dacă simţiţi că o discuţie solidă alunecă în derizoriu, uitaţi-vă bine după “ei”. Sunt convins că vor fi acolo, în mijlocul furtunii sau în spatele ei, gata să-şi arunce în luptă arsenalul de cuvinte prin care-şi maschează lacunele. Mulţi dintre ei au învăţat încă din facultate să condamne şi să dispreţuiască orice formă de argumentare sau umor care le-ar putea zgudui lumea formată exclusiv din concepte citite, nu trăite. Mulţi dintre ei susţin că urăsc trolii, motiv pentru care au decis aparent să le ia locul. Orice încercare de a le devia cursul va ajunge să le hrănească egoul. De fapt, dacă sunteţi printre norocoşii care n-au nevoie de confirmarea altora când privesc lumea, vă puteţi permite o mică aroganţă şi puteţi decide liniştit că… nu oricine merită un răspuns.

P.S: Despre eroarea fundamentală de atribuire şi obsesiile luptătorilor pentru justiţie socială ar merita scrise mai multe lucruri. Până atunci însă, vă las cu o mică ilustraţie despre fenomenul denumit şi gândire toxică.

Sărut-mâna, părinte!

Posted by on 16 May 2016 | Tagged as: Diverse, Viata de zi cu zi

Textul ăsta e bazat pe o povestire mai veche, una care n-a fost scrisă niciodată, motiv pentru care l-am oferit întâi celor de la Casa Jurnalistului, dacă tot aveau sezon deschis la cuvinte. Dat fiind numărul măricel de Share-uri (mulțam fain’), îl voi plasa discret și aici. Cine știe, poate culegerea de povestiri abandonată în 2011 va vedea lumina tiparului…

-Săru’ mâna, părinte, am şi eu o rugăminte! Nu durează mult, cinci minute…

-Ah, păi eu nu sunt pări…

-Lasă, lasă, că mi-a spus doamna Maior. Haideţi cinci minute să vă arăt!

Să fi fost mirosul de alcool distilat în chiuvetă? Să mă fi convins Rottweiler-ul bipolar care se gudura fericit pe lângă izmenele stăpânului? În orice caz, în momentul ăla am înţeles că întrebarea omului era mai apropiată de ceea ce învăţătoarea mea ar fi numit „o afirmaţie, bă, de câte ori trebuie să îţi scriu pe tablă?”. Dacă, în alte circumstanţe, mi-aş fi rezervat câteva minute de gândire, în cazul ăsta, privirea îngrijorată a vecinului meu nu-mi lăsa loc de scăpare. Asta şi faptul că omul obişnuia să bea destul de mult, hobby pe care îl asorta des cu tratamente alternative pe bază de plante.

Pe de altă parte, nici eu nu intrasem în tagma funcţionarilor divini de multă vreme. Lumea începuse să se uite ciudat la mine de vreo două săptămâni, de când mă întorsesem din concediu cu o barbă de hipster şi o atitudine mult prea relaxată. Tot de-atunci, gaşca de pensionari care se aduna la magazinul de pe colţ începuse să-mi acorde o doză neobişnuită de respect. Nu mi-a luat mult să aflu de ce. Cumva, mămăica de la asociaţie prinsese ideea că aş fi terminat „la teologie” şi că acum eram în sfârşit preot. Nu avusesem timp să-i explic că barba poate creşte şi în absenţa lamei de ras, nu doar în prezenţa juniorului sfânt. În plus, părea că femeia îmi construise deja o poveste complexă de fundal şi n-aveam chef să-i calc bunătate de Alzheimer cu saboţii cinismului. Pentru ea, nu mai eram „ăla de la doi”, ci „părintele ninja”… omul care avea să aducă păgânii din bloc pe calea cea dreaptă. Ok, asta era cel mai probabil fantezia mea. Oricum, aveam de gând să ridic problema acestei mici confuzii odată cu următoarea plată la asociaţie. Până atunci însă, aş fi minţit dacă aş fi spus că nu-mi convenea situaţia: baba de deasupra dădea televizorul mai încet, să nu-l deranjeze pe „părintele” şi cu numai o zi înainte primisem cantităţi impresionante de colivă de la o sărbătoare cu sfinţi minori, toţi cu nume de mezeluri. În plus, nu făceam decât să pun preoţia, o profesie fictivă din mintea unei babe senile, în locul comunicării, o profesie fictivă din viaţa reală.

Să revenim însă la situaţia care tocmai mă recrutase forţat, fără CV sau interviu. Pe Rottweiller-ul din faţa mea îl chema Marcel şi ocupa aceeaşi garsonieră cu stăpânul lui, fiul unui fost viceprimar care-şi sponsoriza odrasla de la distanţă. În general, dacă ai trecut de 30 de ani şi părinţii tăi îţi dau bani pentru a nu-i vizita, ar trebui să-ţi pui nişte întrebări existenţiale. Stăpânul lui Marcel nu se arunca însă la astfel de genuflexiuni logice. Mai mult, din varii motive, nici eu şi nici ceilalţi vecini nu-i puteam asocia un nume eroului. Vom presupune că îl chema Bogdan, pentru că uneori purta la gât un lanţ cu litere metalice pe care se puteau citi literele B, O şi G.

Bogdan era renumit în bloc pentru petrecerile ţinute la ore la care dormeau şi producătorii de cafea. De fapt, cam singurii care nu dormeau erau vecinul meu, câinele lui şi cei doi „tovarăşi” pe care-i mai invita uneori în scara blocului, unul dintre ei fiind un studiu de caz pentru întregul spectru autist. Cum, la momentul respectiv, Bogdan părea că tocmai începuse o nouă bătălie cu propriul ficat şi cum lesa în care îl ţinea pe Marcel nu era tocmai stabilă, mi-am zis că nu era foarte grav dacă o mai făceam puţin pe părintele.

-Am şi io o problemă, părinte… dar hai mai bine să vă arăt! Haideţi să intrăm puţin, să vedeţi despre ce e vorba…

Ce să zic? Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap, ceea ce nu era mereu un lucru bun, având în vedere că în Vechiul Testament nu se prea spăla nimeni pe mâini. Împleticindu-mă de lesa lui Marcel, mi-am urmat vecinul în garsoniera în care cu atâta generozitate mă invitase. Sigur, nu atât teama sau lenea de a da explicaţii mă făcuseră să intru în grotă, ci pura curiozitate. Ce s-ar fi putut ascunde în apartamentul nouă? Un mic laborator de droguri, coşciugul în care Bogdan dormea pe timpul pe zilei sau poate camera întunecoasă a unui geniu neînţeles?

-E puţin dezordine, dar strâng eu mâine…

Nu frate, la Stalingrad a fost puţin dezordine, la tine e cu totul alt tip de catastrofă. Asta îmi şoptea vocea din cap în timp ce mă plimbam prin prima locuinţă modernă complet lipsită de mobilă. Serios. În jurul meu era un spaţiu deschis, format dintr-un cuptor, un frigider, un televizor imens, patru canapele de tip „două saltele într-o cutie” şi zeci de sortimente de jeg. A naibii voce interioară, nu putuse să ţipe mai tare cu două minute înainte! În plus, aveam senzaţia că micuţa garsonieră bucureşteană nu se mai termina, senzaţie întărită de mirosul puternic de stătut şi umezeală, condimentat cu un damf de prăjeală şi aromă clasică de leacuri naturiste pe care vecinul meu şi le administra cu regularitate.

-Uite aici, părinte!

Aparent, ne împrietenisem deja, din moment ce Bogdan abandonase pluralul de politeţe în favoarea adresării directe, iar Marcel începuse să roadă un coş de rufe aruncat într-un colţ. Era oricum mai bine decât să-mi roadă mie paltonul, ceva ce se mai întâmplase altor vecini.

-Deci, a apărut aşa, din senin, nu-mi mai amintesc exact când, dar eu ştiu ce e!

Zidul din faţa mea era motivul pentru care eu, un bărbos anost confundat cu un preot anonim, mă aflam în garsoniera unui golănaş ciudat şi a câinelui său imprevizibil. Pe respectivul zid, lângă o ţintă de darts roasă, apăruse o pată, cel mai probabil de mucegai, sub forma unei cruci. Exact! Dacă altora le apare promisiunea mântuirii în trunchiuri de copac sau pe sandvişuri cu brânză, lui Bogdan spiritele îi vorbeau din igrasie.

-Vezi, părinte? De vreo două săptămâni e aşa!

-Păi nu ştiu, nu mai bine daţi cu puţin clor înainte, să vedeţi dacă se ia? am abordat eu direct problema.

-Ce clor frate, nu vezi că e o cruce? Ţi-am zis că ştiu ce e. Aici, înainte să stau eu, a stat o bătrână şi mi-a zis mie doamna Maior că nepoţii babei nu au venit să o vadă nici când trăgea să moară. Ştii că eu nu pun uşor botu’ la parizer, da’ aici e treabă gravă, cu spirite. Se lasă cu sfeştanie! Deci, cât mă costă? N-am mai mult de patru milioane vechi, da’ fac eu rost dacă vii şi cu diacon şi cu alea-alea.

-Cât costă ce?

-Sfeştania! Hai, mă, părinte, că ştiu că te grăbeşti!

Bun, era clar că aveam o problemă. Mai multe de fapt. Prima era că nu-mi puteam aduce aminte, nici măcar vag, ce era aia o sfeştanie şi la ce folosea. Cumva, puţinele cunoştinţe dobândite la ora de religie din şcoala generală fuseseră îndesate într-un sertar al minţii de lucruri mai puţin curate. În plus, vecinul meu mai sărac cu duhul, dar aparent nu şi cu portofelul, sigur ar fi insistat cu obsesia lui de a-şi exorciza zidul.

-Şi, credeţi că o puteţi face zilele astea?

În timp ce stăpânul îşi molfăia cuvintele, Rottweiler-ul Marcel venise spre mine, purtând în gură ceva ce era fie o minge galbenă şi ovală, fie un pepene mumificat.

-Nu vă face nimic, părinte! E Ratvăilăr original, luat de la crescător! Marcel, Marcel! Latră la pisică, latră la pisică!

În momentul ăla, Marcel şi-a abandonat mingea şi-a proptit căpăţâna pe geamul de la bucătărie, de unde a început să scoată nişte urlete prelungi spre un alt balcon unde se poate sau nu să se fi aflat vreodată o pisică. Trebuia să gândesc repede, până i se punea iar javrei pata pe mine şi îi venea chef de pictat cu bale. Până la urmă, ce era mai rău? Să fac „sfeştanie” şi stăpânul garsonierei să uite complet de asta? Evident, uitarea ar fi survenit după câteva zile de sărbătoare în compania alcoolului şi a altor substanţe, dar mai uitase stăpânul lui Marcel şi de alte lucruri. Tot el blocase uşa de la scară într-o duminică în care era convins că vin mascaţii să-l salte, ca apoi să meargă liniştit să-şi termine somnul de dimineaţă. Patru babe au stat pe-afară cu sacoşele de la piaţă, aşteptând să vină cineva şi să scoată fierul pe care Bogdan îl proptise în uşă, speriat de trei băieţi cu pliante electorale. A doua variantă era să recunosc toată confuzia, în condiţiile în care eram blocat în garsoniera puţin dezordonată şi păzit de la distanţă de Răvailărul original.

-Înţeleg acum. Păi uite, sfeştania e mai complicată, că trebuie să cer voie de la Patriarhie, dar nu cred că e nevoie de ea. Vin eu în 5 minute cu patrafirul (nu eram foarte sigur pe noţiune, dar suna impresionant) şi cu busuiocul, udăm şi spun o rugăciune. Sigur dispare.

-Sărut-mâna, părinte! Sărut-mâna! Şi cât vă datorez?

-Nimic, nimic, dacă tot suntem vecini.

Am intrat rapid în propria locuinţă de unde, pe post de mini-patrafir, am luat un semn de carte lung, din stofă decorată, cumpărat cu ani de zile înainte din Grecia. L-am îndoit şi am prins repede cu el o legătură de busuioc şi… de unde aveam busuioc? Ca orice bărbos, aproape infectat de virusul hipstărelii, îmi ţineam condimentele cumpărate din piaţă într-o vază. Ca orice om care nu trecuse încă de 30 de ani, le uitam acolo până se uscau. Deci da, aveam busuioc. Acestea fiind spuse, am făcut repede şi puţină licoare sfinţită chimic din apă de la chiuvetă şi din clor pentru dezinfectat baia.

Bogdan mă aştepta răbdător şi la fel şi Marcel, care încă lătra la pisica imaginară. Deşi mi se înmuiaseră picioarele în faţa viitoarei mele isprăvi, eram convins că era singura soluţie. M-am uitat la zid şi la figura mulţumită a lui Bogdan şi… de nu mi s-a pus părintele pe stropit cu apă şi mormăit de îţi era mai mare dragul să asişti la slujbă. Nu, nu ştiam nicio rugăciune cap-coadă, dar prelungeam nepermis de mult vocalele şi pronunţam numele Domnului în neştire, de parcă am fi fost colegi de facultate. Încălcam cu bună ştiinţă a treia poruncă, dar nu îmi amintesc să fi menţionat vreodată un deşert, deci probabil că nu atrăgeam prea mult atenţia divină. În tot timpul ăsta, Bogdan a fost nevoit să-şi ţină câinele de lesa improvizată pentru că Marcel, atras iremediabil de busuiocul legat cu „patrafir”, începuse să latre spre mine.

Evident, după 6-7 minute de mormăit şi amestecat bucăţi din Crez, Tatăl Nostru şi versuri de power metal, pata de mucegai a început să cedeze sub asaltul apei „sfinţite” cu dezinfectant.

-Miroase bine apa asta, se vede că-i proaspăt sfinţită!

La naiba, ar fi trebuit să maschez cu ceva mirosul de clor! Din fericire, pata dispăruse mai repede decât mă aşteptasem, motiv pentru care, la scurt timp de la începere, am putut încheia cu un clasic „Amin” şi m-am îndreptat rapid spre uşa de la intrare.

-Moamăăă! A dispărut! Merci mult, părinte! Stai să te cinstesc, dacă n-ai vrut bani!

-Ahh, nu, nu e nevoie!

-Lasă, că am destul vin. Ţine aici o sticlă. Să nu uiţi că tu eşti un adevărat părinte, nu ca ăştia de la televizor, care-ţi cer bani şi ca să te îngroape! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

Am acceptat, uşor exasperat de situaţie şi pentru că nu mai văzusem de multă vreme vin la sticlă de plastic. Glumesc, vin în sticle de Frutti Fresh mai văzusem, dar vin verde? Niciodată! Bogdan mă asigurase că e vin alb natural, de la ţărani. Dacă era de la aceiaşi ţărani care-i vindeau şi iarbă proaspăt cosită, sunt sigur că existau câteva explicaţii pentru culoarea lui.

Ajuns din nou în propria cutie de beton, aflată la numai câteva secunde de mers de culcuşul lui Marcel, am conştientizat că, pe lângă faptul că era cazul să am o discuţie cu proprietarul căruia îi plăteam chirie, n-ar fi fost rău să-mi dau jos şi barba. Deşi, poate că trebuia să mai amân puţin marea decizie. Cine ştie, poate mai avea Bogdan vreo treabă cu cele sfinte şi voia să-i binecuvânteze cineva Chevrolet-ul sau poate avea nevoie să trimită vreun acatist prin curier expres. În plus, unde ar mai fi găsit el un adevărat părinte, aşa ca mine?

P.S: Deşi confuzia nu e tocmai accident şi nici preoţia marketing (e mai degrabă PR divin), povestirea chiar are la bază o întâmplare adevărată, din care rasa câinelui, numele posesorului său şi brandul de clor folosit au fost cu diligenţă schimbate. Altfel, autorul a fost preot pentru o zi cu cinci ani în urmă, deci e posibil ca unele detalii să mai fi scăpat la montaj.

Cu supereroi, vă rog!

Posted by on 08 May 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Câţiva prieteni, amatori de telenovele cu dragoni, dar deloc pasionaţi de justiţiari în costum, îmi spuneau zilele trecute că nu înţeleg popularitatea filmelor cu supereroi care de mai bine de şapte ani ţin ocupate sălile de cinematograf.

Da, ştiu că s-a mai scris pe tema asta, fie din punctul de vedere al profanilor care ţin să ne spună că filmele cu supereroi nu au valoare (dar care consideră că western-urile anilor ’70 aveau sau că sitcom-urile de-acum sunt geniale), fie din punctul de vedere al celor îndrăgostiţi de benzile desenate care găsesc sute de cusururi unor producţii de masă, producţii pe care tot ei le apără în faţa „ignoranţilor”. Cu toate comentariile greu de evitat, filmele cu supereroi sunt atât succese de casă, cât şi succese în rândul criticii.

Ca om care tocmai a ieşit de la Captain America – Civil War şi care nu a ratat nici ultimul sezon din Daredevil (unul din puţinele motive pentru care Netflix merită prelungit), n-aş spune că-s tocmai nefamiliarizat cu genul. Pe de altă parte, nu despic firul în patru şi nici mare fan al materialelor sursă nu sunt. O să răspund deci întrebării din introducere din perspectiva unui om care apreciază fenomenul, dar nu l-a urmărit suficient, încât să-l ridice pe un piedestal.

Filmele cu supereroi au fost mai mereu „acolo”, doar că ele n-au fost luate în serios nici în perioada când Christopher Reeve defila în colanţi, la finalul anilor ’70, şi nici atunci când Tim Burton îl reînvia pe Batman în 1979. Filmele cu luptători cu mantie au fost considerate mai mereu filme destinate „copiilor” sau televiziunilor de categoria a doua. Cele rezervate cinematografului au fost evenimente rare şi în general bine primite datorită promovării intensive. Recenta avalanşă de astfel de producţii a început timid, la începutul anilor 2000, cu primele filme X-Men şi Spider-Man. Lucrurile s-au precipitat odată cu Iron Man, un film care în 2008 a pus din nou studiourile Marvel pe hartă. De-atunci, Marvel ne-a adus 3 filme cu Iron Man, 3 cu Captain America, 2 cu Thor, 2 cu întreaga echipă The Avengers, dar şi filme cu The Hulk, Ant-Man sau echipa Guardians of the Galaxy. Asta pe lângă seriale precum Agents of S.H.I.E.L.D., Agent Carter, Daredevil sau Jessica Jones.

Alte studiouri care deţineau drepturile pentru supereroi Marvel au livrat nu mai puţin de şapte filme cu X-Men, un Deadpool şi alte câteva încercări de a porni noi serii de succes. Sigur că au fost şi eşecuri (Green Lantern, Fanastic Four), dar majoritatea filmelor cu supereroi apărute în perioada „post-Marvel” au avut succes. DC Comics, deşi n-au avut acelaşi succes de casă şi nici material sursă de aceeaşi calitate, au făcut la rândul lor câteva încercări notabile, cu ajutorul studiourilor care le-au licenţiat producţiile. Printre ele, trilogia The Dark Knight a lui Christopher Nolan a demonstrat încă o dată că Batman e un personaj inepuizabil. Lor li s-au adăugat şi seriale precum Arrow, Gotham sau The Flash.

Dar… destulă istorie (recentă e drept). De ce există tot mai multe filme cu supereroi? De ce au mai mult succes decât au avut filmele cu zombii şi de ce o sa plătim în continuare biletul pentru a le vedea?

1.Materialele sursă au devenit mainstream

Benzile desenate şi romanele grafice, fie clasice, fie moderne, sunt acceptate de ceva vreme ca forme de artă mainstream. Chiar dacă majoritatea celor care calcă în sălile de cinematograf nu fac diferenţa între diferiţi artişti de bandă desenată şi nu pot distinge între genurile ei, mai toţi au auzit măcar de câteva nume mai grele din industrie, fie că este vorba despre veteranul Stan Lee, fie despre oameni precum Alan Moore sau Neil Gaiman (a cărui serie de romane grafice a fost promovată şi aici, deşi este departe de subiectul articolului nostru). Astfel de referinţe din cultura populară sunt apă de ploaie pentru cei obsedaţi de fenomen, dar ele reprezintă o formă de respect şi sunt cu mult mai mult decât ce puteai pretinde de la marele public acum 15 ani, de exemplu.

2.Materialele sursă s-au maturizat

Abordarea „întunecată” a temelor science fiction şi fantasy prezentă atât în benzile desenate, cât şi în romanele clasice, s-a răsfrânt asupra tuturor mediilor, inclusiv asupra cinematografiei. Fanii mă vor arăta cu degetul şi vor spune: uită-te la ce făcea Alan Moore acum aproape treizeci de ani şi uită-te la ce făceau Dark Horse Comics! Se prea poate, dar atunci nu erau mainstream. Acum, benzile desenate cu supereroi sunt sângeroase, realiste şi tratează teme de actualitate. Diferenţa faţă de anii ’90, de exemplu, este uriaşă. Şi da, ştiu că există mai multe epoci ale benzii desenate, dar aici este vorba strict despre adaptările cinematografice şi, din acest punct de vedere mi se pare interesant să văd un Batman sângerând pe sub costum.

3.Temele abordate sunt de actualitate

Ultimele două filme ale Marvel Studios (Avengers 2, Captain America 3) s-au centrat mult pe discuţia despre supraveghere şi înregistrare şi despre cât îngrădesc ele libertăţile şi abilităţile unor indivizi. O discuţie care, de la Snowden în sus, a fost transpusă în toate mediile de comunicare. E drept, nu au făcut-o cu pasiunea unui Watchmen sau V from Vendetta. Despre acelaşi lucru au vorbit recent şi francizele Superman (Batman vs. Superman) şi X-Men. Altfel, Iron Man a deschis cel mai serios discuţia despre responsabilitate şi a dus-o în zona corporaţiilor şi a libertarianismului, în loc să o ţină blocată într-un costum. E suficient? Evident că nu, dar îţi dă o scuză bună să mergi la cinematograf şi să deschizi o discuţie cu tentă politică, în locul veşnicii discuţii despre efecte speciale. Şi, dacă tot a venit vorba despre efecte…

4.Avem scenarişti şi regizori pentru filmele cu supereroi

Există deja nume de scenarişti (mulţi veniţi din zona benzilor desenate) şi regizori care rezonează puternic cu fanii fenomenului şi care abia aşteaptă să regizeze următorul Thor. Dacă majoritatea supereroilor clasici îşi construiseră fictivele cariere pe nişte mituri narative fundamentale, încarnările lor moderne sunt cât se poate de umane, atunci când nu-şi poartă costumele sau „poverile” aferente. Supereroii moderni îşi pun întrebări. Mai mult, datorită aceloraşi scenarişti, filmele moderne cu supereroi au de multe ori umor. Umor real, deştepţel şi auto-ironic, umor cu referinţe politice şi sociale. Prin comparaţie, vechile ecranizări beneficiau de genul ăla de glumiţe din categoria „sunt un supererou şi fac ce vreau eu, ha, ha, ha”. Dacă nu existau scenarişti decenţi şi regizori încăpăţânaţi, personaje precum Deadpool n-ar fi avut şanse să apară vreodată pe marele ecran.

5.În sfârşit, putem face filme cu „supereroi”

Avem la dispoziţie efectele, bugetele, montajul şi regizorii care să înţeleagă ce vrea publicul amator de popcorn de la o bătălie între doi super-oameni. Una dintre îmbunătăţirile majore din domeniul ăsta, pe lângă efectele 3D aproape impecabile din ultimii ani, este coregrafia luptelor. În loc de lasere şi explozii (ceva ce poţi încă vedea în filme precum Transformers), supereroii moderni folosesc tactici de luptă inovatoare, trucuri, iluzii şi tehnologii (vezi Ant-Man) care fac scenele de luptă cel puţin interesante. Cu alte cuvinte, datorită combinaţiei de bugete şi tehnologii, filmele cu supereroi nu mai sunt plictisitoare şi nici penibile, ceea ce se poate spune despre multe dintre încercările anterioare de a ecraniza aceleaşi poveşti. În plus, un an şi jumătate nu este un timp de producţie prea mare, având în vedere calitatea vizuală a filmelor în chestiune.

Dr.Strange

O comparaţie între vechiul şi noul Dr.Strange.

6.Avem actori pentru filmele cu supereroi

Dacă în 2000 îţi spunea cineva că pe afişul unui film precum The Avengers 2 vor sta actori mai mari, mai mulţi şi mai capabili decât în toate filmele Star Wars puse la un loc, probabil te-ai fi distrat copios. Totuşi, cam aşa stă situaţia. Cum spuneam şi într-un alt articol, actorii „cunoscuţi” sunt din ce în ce mai ieftini (raportându-ne la economia Hollywood-ului), în parte şi datorită competiţiei şi a exploziei de seriale cu buget mare. Deşi comparabile (parţial) ca fenomen, filmele cu supereroi de-acum sunt mult mai bine jucate decât western-urile clasice. Într-un film Marvel, chiar şi un actor de carton precum Chris Evans este însoţit de 3-4 actori buni pe fundal, pe când un film cu John Wayne era de cele mai multe ori un film cu John Wayne şi mulţi figuranţi care de-abia vorbeau engleza (termenul de spaghetti western are o origine clară). În plus, dacă în anii ’80 un film cu supereroi putea însemna un final de carieră, în 2016 el ar putea fi debutul unei noi etape, una foarte bănoasă pentru protagonist.

7.Avem şi public pentru ele

Puştiul de 11 ani care se juca cu o copie chinezească de Iron Man o să fie în sală să-l vadă pe Downey Jr. cum vorbeşte precipitat şi luptă defazat. La fel şi mulţi alţi nostalgici. Lor o să li se alăture o gramadă de puşti care au crescut cu Ben 10 şi pentru care Superman-ul lui Henry Cavill este singurul care există. Asta pe lângă hoardele de prieteni şi prietene târâte cu forţa la astfel de titluri, care vor accepta totuşi târgul pentru că au văzut o groază de reclame la ele. Dacă tot a venit vorba despre reclame…

8.Avem Internetul

Eşti amator de astfel de filme, dar habar n-ai cu ce se ocupă Dr. Strange? Nicio problemă. Din câteva căutări îi afli toată istoria şi comanzi şi două benzi desenate. Nu, nu pentru că devenit brusc fan, ci pentru că îţi place Benedict Cumberbatch şi eşti curios dacă rolul o să-i strice cariera. Eşti cumva producător şi ai dubii dacă merită să bagi milioane de dolari în următorul film cu Black Panther? Nicio problemă. Întreabă Internetul! Nu vei afla prea multe păreri coerente printre milioane de troli şi oameni care trăiesc pentru Like-uri, dar vei afla dacă se discută despre personaj, dacă lumea chiar îl vrea pe ecran. Să nu uităm că majoritatea criticilor de film tot online îşi au sălaşul. Poţi lansa un teaser trailer când încă n-ai terminat de montat filmul şi nu ai golit tot bugetul. În funcţie de el, vezi dacă ai sau nu şanse să-ţi recuperezi investiţia. Internetul este, atât pentru privitori, cât şi pentru producători, o metodă de a reduce dezamăgirea.

9.Filmele „pentru pop-corn” s-au întors

Star Wars a reînviat sub bagheta Disney. Epopeile spaţiale şi-au făcut din nou loc printre filmele mari, iar un film cu Mad Max a oferit publicului poate cele mai bune imagini cinematografice din ultimul deceniu. Şi nu, nu trebuie să fii „geek” pentru a le aprecia. La fel cum nu trebuie să fii „ciudat” pentru a aprecia filmele horror premiate pe la festivaluri în ultimii ani (The Babadook, The Witch, It Follows etc). Într-un astfel de peisaj, filmele cu supereroi par a fi un adaos natural. În plus, nu este vorba numai despre hit-uri de o vară. Universurile personajelor se îmbină. Există filme destinate răufăcătorilor (Suicide Squad) şi există seriale întregi destinate unor supereroi aproape obscuri (vezi serialele Netflix). E din ce în ce mai greu să „scapi de fenomen”. În plus, filmele cu supereroi sunt printre puţinele filme care cer şi implică aproape instant continuări.

10.Lumea are nevoie de eroi

Nu, nu e un vers din Bonnie Tyler, dar trebuie să ne amintim că trecem totuşi printr-o perioadă de intens conflict politic şi social, dar şi printr-o perioadă de evoluţie rapidă. Aşa cum Războiul Rece, pericolul nuclear şi cursa spaţială au dat naştere multor „mutanţi fictivi”, aşa şi epoca actuală a creat sau recreat nişte supereroi mai hipsteri şi mai utili în gestionarea unor probleme în faţa cărora guvernele, corporaţiile şi oamenii de rând sunt lipsiţi de putere.

Lista ar putea fără probleme continua, dar nu şi articolul. O să dispară mania pentru justiţiari mascaţi în viitorul apropiat? Greu de spus. Aşa cum filmele western au fost aproape şterse de pe hartă în anii ’80, aşa şi filmele cu supereroi s-au tot ridicat şi prăbuşit în ultimele decenii, multe serii găsindu-şi sfârşitul în producţii mediocre şi eşecuri de casă (a se vedea Superman IV).

Din fericire pentru fani, actualul curent pare a fi imun la eşesc, deşi e clar că lansările spectaculoase se vor mai domoli şi se vor reduce probabil la ocazionalele lansări Marvel mari şi la câte o replică a celor de la DC Comics, lucru care se întâmplă deja. Totuşi, întrebarea mea este: ar fi chiar atât de rău dacă trendul ar continua? Nu cred că ar sacrifica cineva vreodată un Trumbo sau Legend pentru Thor 2, dar aţi plânge dacă, în loc de Fast and Furious 12, am merge la Deadpool 3?

P.S: Din moment ce benzile desenate cu supereroi au depăşit spaţiul geografic şi cultural al Statelor Unite, aştept şi o ecranizare a unei benzi desenate româneşti (Harap-Alb Continuă, TFB, Abaţia?). Am senzaţia că o să fie distractiv.

Sa muncim din greu

Posted by on 02 May 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Când eşti scos din priză timp de trei săptămâni, e imposibil să nu pierzi câteva scandaluri suculente…

Chiar şi deconectat de la realitate, am fost atras nu o dată în discuţia despre viitorul televiziunii române şi în cea despre scandalul de la Opera Română. Dacă în cazul primului scandal, falimentul şi incapacitatea de plată a TVR nu cred că mai surprind pe nimeni, în cazul micului război din cadrul la fel de micii instituţii a Operei, există câteva detalii care încă merită discutate.

Pentru cei nefamiliarizaţi, scandalul de la Opera Română a început când directorul artistic al instituţiei, danezul Johan Kobborg (balerin şi coregraf recunoscut internaţional) a fost înlăturat. Imediat după, o serie de balerini şi balerine, inclusiv Alina Cojocaru, logodnica lui Kobborg (la rândul ei o balerină recunoscută internaţional), au refuzat să mai urce pe scenă. Ce s-a întâmplat de-atunci şi până la demisia Ministrului Culturii? Păi, ceilalţi angajaţi ai operei au mai blocat câteva spectacole şi au protestat intensiv: unii pentru aducerea lui Kobborg înapoi, alţii pentru înlăturarea lui şi a „străinilor” care erau plătiţi mult prea bine pentru ceea ce fac, cu mii de euro, spuneau gurile rele. S-a ajuns inclusiv la interzicerea accesului Alinei Cojocaru şi a lui Johan Kobborg în clădirea Operei.

Din păcate, aici a stat grosul „scandalului”: în xenofobie şi vechea obsesie de sorginte comunistă cu legătura dintre muncă şi remuneraţie. Cam de-aici începe de fapt şi articolul de faţă. De la aşa-zisul „muncit din greu” şi de la răsplata pentru astfel de eforturi. Opera Română nu e tocmai un caz particular. La fel ca TVR, Opera are un număr obscen de mare de angajaţi, număr apărut în toate articolele online şi ignorat aproape complet de analişti. Vorbim despre 750 de angajaţi pentru o instituţie cu o singură sală (da, e vorba doar despre cea din Bucureşti), în care încap pe hârtie maxim 950 de oameni. O instituţie care ţine câteva spectacole şi câteva ateliere pe lună, unele dintre ele cu artişti invitaţi. O instituţie cu 22 de oameni în departamentul financiar şi 6 specialişti în resurse umane, conform propriului site. Asta prin comparaţie cu Royal Opera. E ca şi când Mega Image ar avea câte un angajat pentru aproape fiecare client care le calcă pragul.

În plus, vorbim despre o instituţie al cărei impact cultural afectează maxim 0.5% din publicul bucureştean şi o măsură cu mult subunitară a celui naţional (din nou, oraşele mari au propriile opere, gestionate local). Totuşi, unii au decis că e cazul să ne pese, fie că apreciem, fie că nu apreciem produsul cultural al respectivei instituţii. De ce? Pentru că „la operă se munceşte din greu”, spun experţii. O dată, că opera şi baletul sunt „treburi” dificile (o problemă abordată recent şi cu un fost coleg). A doua oară, că opera este aparent „cultură înaltă” şi nu poţi merge liniştit la un teatru sau la un concert de muzică simfonică, dacă n-ai trecut şi pe la operă. Dacă al doilea argument este complet stupid, primul subliniază problema de fond: ideea că dacă ceva este dificil şi implică eforturi intense, acel ceva ar trebui să fie şi valoros.

În mod bizar însă, valoarea e stabilită de piaţă, nu de părerişti sau de „cum ar trebui să fie lucrurile”. Da, ştiu că ultimul e un argument constant al pseudo-scriitorilor din România, dar despre ei în altă zi. Faptul că 40 de ani românii s-au târât într-un sistem necompetitiv i-a făcut pe mulţi (mai nou şi pe socialiştii de duminică) să creadă că munca trebuie răsplătită, indiferent de ce produce, asta dacă produce ceva. Are un job, face ceva, deci trebuie plătit. Lucrul ăsta a avut multă vreme consecinţe dureroase în rândul funcţionarilor publici, dar este şi mai dureros în domeniul artistic, unde încurajează mediocraţia şi intelectualii de duminică. De ce? Pentru că, aşa cum au spus-o mulţi în ultima vreme, talentul nu e democratic.

Da, fără muncă asiduă performanţa este destul de greu de atins, însă un dansator talentat (să zicem unul de la Royal Ballet of London) este un dansator care trebuie plătit în consecinţă, indiferent dacă este adus în România, în Germania sau în Afganistan. Aia e valoarea lui pe „piaţa dansatorilor”. Culmea, în cazul ăsta, faptul că respectivul era soţul celei mai talentate balerine de origine română pe care o avea Opera nu funcţiona neapărat ca un dezavantaj sau ca o acuzaţie de „pile”. Da, nici eu nu cred că există oameni de neînlocuit, dar cred în valoare adăugată.

Putem face, dacă vreţi, să facem o paralelă cu domenii la fel de puţin performante: este similar cu a-l aduce pe Messi la Steaua. Numele lui pe afiş e în stare să-ţi umple stadionul. În cazul de faţă, dacă voiai să pui în scenă un spectacol scump pentru expaţi şi protipendadă fără să aduci o trupă complet străină, Kobborg şi Cojocaru erau numele pe care trebuia să le ai pe afiş (lucru susţinut şi de angajaţii Operei). Până la urmă, ca şi în exemplul dat anterior, ceilalţi ar trebui să profite de asocierea cu cineva mai titrat şi să încerce să fure niscaiva trucuri de la respectivul sau măcar să-şi promoveze cumva propriul talent şi să iasă din grămada (în care toţi presupun că sunt aruncaţi pe nedrept).

(Pe vremea când se muncea din greu, cu productivitate pe hârtie şi răsplată în teorie. Sursa imaginii.)

Problema „muncitului din greu” poate că are rădăcini comuniste, dar flagelul e uşor de urmărit şi în ţări mai liberale, mai ales dacă scopul sistemului tău educaţional este să creeze drone, nu lideri. Şi nu, nu o spun pentru a sădi sâmburii unei conspiraţii. Multe dintre sistemele educaţionale actuale, nu numai cel românesc, încurajează obsesiv munca asiduă, de preferat şi în overtime şi în puţinele momente de repaus. De ce? Pe lângă avantajele evidente pentru viitorii angajatori, lucrul ăsta se presupune că ar răsplăti prestatorul cu un viitor asigurat. Dacă vei munci mult, vei fi recompensat ca atare, nu?

Păi nu chiar, mai ales dacă vii dintr-un mediu defavorizat (prin comparaţie cu alte mediul altora). E clar că munca va fi la baza oricărui obiectiv personal şi profesional, obţinut legal. Tot munca poate fi şi o metodă de a uita a neajunsurile vieţii zilnice, dacă ea nu-ţi poate oferi repausul meritat. Fie că vrei să-ţi faci propria afacere, fie că vrei să ajungi din oier designer de rachete, nopţile o să te prindă de multe ori la birou, pe teren sau între cărţi. Doar că… asta va fi doar o mică parte din ceea ce va trebui sa faci pentru a ajunge acolo. Restul e o combinaţie de noroc, auto-promovare, speculaţie, talent şi management al timpului. Totul amestecat cu ceva carismă şi abilităţi sociale pe care chiar dacă nu le ai, va trebui să le emulezi.

Revenind însă la muncă, să nu uităm totuşi că maşinăria aia ciudată dintre urechi se adaptează şi face lucrurile din ce în ce mai bine, după o vreme. Cu alte cuvinte, un junior (în orice domeniu) va trage nopţile să facă ceea ce un senior face sau ar putea face în câteva ore. Până şi la un restaurant fast food supraveghetorii de tură aranjează tăbliţele şi dau restul mai bine decât angajaţii noi. Mai mult, acolo munca este una de reflexe şi management rapid, nu o muncă de la care să te poţi sustrage prea des sau pentru a cărei îndeplinire să poţi „delega” constant responsabilităţi.

Cu alte cuvinte, deşi cultul muncii poate fi un energizant binevenit în orice domeniu, mitul stahanovist al răsplăţii pentru „muncile grele” nu prea funcţionează. De fapt, acel „munceşte inteligent” (work smart) care tot apare pe site-urile motivaţionale are un dram de adevăr. Echilibrul dintre îndeplinit sarcini, învăţat şi alte activităţi e vital pentru orice evoluţie personală şi profesională şi asta poate să vă spună orice tânăr angajat care a pierdut câţiva ani într-o corporaţie. Desigur, asta dacă evoluţia este scopul. Totuşi, dacă scopul este să rămâi în locul confortabil în care eşti, de ce să te plângi că eşti „nedreptăţit” când unul care vrea şi poate mai mult este plătit mai bine? Nu zic că la Opera Română nu erau probleme serioase cu remuneraţia unor angajaţi, dar e cam ciudat să te plângi de asta într-o instituţie cu mai mulţi angajaţi decât majoritatea corporaţiilor din România şi cu mari probleme în justificarea rolurilor personalului administrativ.

Da, există destui defavorizaţi cu potenţial a căror muncă nu este şi nu poate fi apreciată la justa ei valoare în oraşul sau în ţara în care sunt blocaţi (pentru că uneori nu doar voinţa te ţine pe loc). Totuşi, pentru fiecare programator talentat închis într-un orăşel de provincie, există o masă de oameni care au avut aceleaşi şanse de reuşită cu ale vârfurilor şi de multe ori posibilităţi superioare, dar n-au făcut-o. Fie n-au vrut, fie n-au putut. Deci ce facem: îi răsplătim şi pe ei în mod egal? Doar au muncit din greu, nu?

P.S: Partea bună cu sărbătorirea Paştelui în aceeaşi perioadă cu 1 Mai (da, stiu că a picat duminica) este că anul ăsta n-am mai auzit pe nimeni văitându-se că a muncit de Ziua Muncii.

Next»