Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Sărut-mâna, părinte!

Posted by on 16 May 2016 | Tagged as: Diverse, Viata de zi cu zi

Textul ăsta e bazat pe o povestire mai veche, una care n-a fost scrisă niciodată, motiv pentru care l-am oferit întâi celor de la Casa Jurnalistului, dacă tot aveau sezon deschis la cuvinte. Dat fiind numărul măricel de Share-uri (mulțam fain’), îl voi plasa discret și aici. Cine știe, poate culegerea de povestiri abandonată în 2011 va vedea lumina tiparului…

-Săru’ mâna, părinte, am şi eu o rugăminte! Nu durează mult, cinci minute…

-Ah, păi eu nu sunt pări…

-Lasă, lasă, că mi-a spus doamna Maior. Haideţi cinci minute să vă arăt!

Să fi fost mirosul de alcool distilat în chiuvetă? Să mă fi convins Rottweiler-ul bipolar care se gudura fericit pe lângă izmenele stăpânului? În orice caz, în momentul ăla am înţeles că întrebarea omului era mai apropiată de ceea ce învăţătoarea mea ar fi numit „o afirmaţie, bă, de câte ori trebuie să îţi scriu pe tablă?”. Dacă, în alte circumstanţe, mi-aş fi rezervat câteva minute de gândire, în cazul ăsta, privirea îngrijorată a vecinului meu nu-mi lăsa loc de scăpare. Asta şi faptul că omul obişnuia să bea destul de mult, hobby pe care îl asorta des cu tratamente alternative pe bază de plante.

Pe de altă parte, nici eu nu intrasem în tagma funcţionarilor divini de multă vreme. Lumea începuse să se uite ciudat la mine de vreo două săptămâni, de când mă întorsesem din concediu cu o barbă de hipster şi o atitudine mult prea relaxată. Tot de-atunci, gaşca de pensionari care se aduna la magazinul de pe colţ începuse să-mi acorde o doză neobişnuită de respect. Nu mi-a luat mult să aflu de ce. Cumva, mămăica de la asociaţie prinsese ideea că aş fi terminat „la teologie” şi că acum eram în sfârşit preot. Nu avusesem timp să-i explic că barba poate creşte şi în absenţa lamei de ras, nu doar în prezenţa juniorului sfânt. În plus, părea că femeia îmi construise deja o poveste complexă de fundal şi n-aveam chef să-i calc bunătate de Alzheimer cu saboţii cinismului. Pentru ea, nu mai eram „ăla de la doi”, ci „părintele ninja”… omul care avea să aducă păgânii din bloc pe calea cea dreaptă. Ok, asta era cel mai probabil fantezia mea. Oricum, aveam de gând să ridic problema acestei mici confuzii odată cu următoarea plată la asociaţie. Până atunci însă, aş fi minţit dacă aş fi spus că nu-mi convenea situaţia: baba de deasupra dădea televizorul mai încet, să nu-l deranjeze pe „părintele” şi cu numai o zi înainte primisem cantităţi impresionante de colivă de la o sărbătoare cu sfinţi minori, toţi cu nume de mezeluri. În plus, nu făceam decât să pun preoţia, o profesie fictivă din mintea unei babe senile, în locul comunicării, o profesie fictivă din viaţa reală.

Să revenim însă la situaţia care tocmai mă recrutase forţat, fără CV sau interviu. Pe Rottweiller-ul din faţa mea îl chema Marcel şi ocupa aceeaşi garsonieră cu stăpânul lui, fiul unui fost viceprimar care-şi sponsoriza odrasla de la distanţă. În general, dacă ai trecut de 30 de ani şi părinţii tăi îţi dau bani pentru a nu-i vizita, ar trebui să-ţi pui nişte întrebări existenţiale. Stăpânul lui Marcel nu se arunca însă la astfel de genuflexiuni logice. Mai mult, din varii motive, nici eu şi nici ceilalţi vecini nu-i puteam asocia un nume eroului. Vom presupune că îl chema Bogdan, pentru că uneori purta la gât un lanţ cu litere metalice pe care se puteau citi literele B, O şi G.

Bogdan era renumit în bloc pentru petrecerile ţinute la ore la care dormeau şi producătorii de cafea. De fapt, cam singurii care nu dormeau erau vecinul meu, câinele lui şi cei doi „tovarăşi” pe care-i mai invita uneori în scara blocului, unul dintre ei fiind un studiu de caz pentru întregul spectru autist. Cum, la momentul respectiv, Bogdan părea că tocmai începuse o nouă bătălie cu propriul ficat şi cum lesa în care îl ţinea pe Marcel nu era tocmai stabilă, mi-am zis că nu era foarte grav dacă o mai făceam puţin pe părintele.

-Am şi io o problemă, părinte… dar hai mai bine să vă arăt! Haideţi să intrăm puţin, să vedeţi despre ce e vorba…

Ce să zic? Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap, ceea ce nu era mereu un lucru bun, având în vedere că în Vechiul Testament nu se prea spăla nimeni pe mâini. Împleticindu-mă de lesa lui Marcel, mi-am urmat vecinul în garsoniera în care cu atâta generozitate mă invitase. Sigur, nu atât teama sau lenea de a da explicaţii mă făcuseră să intru în grotă, ci pura curiozitate. Ce s-ar fi putut ascunde în apartamentul nouă? Un mic laborator de droguri, coşciugul în care Bogdan dormea pe timpul pe zilei sau poate camera întunecoasă a unui geniu neînţeles?

-E puţin dezordine, dar strâng eu mâine…

Nu frate, la Stalingrad a fost puţin dezordine, la tine e cu totul alt tip de catastrofă. Asta îmi şoptea vocea din cap în timp ce mă plimbam prin prima locuinţă modernă complet lipsită de mobilă. Serios. În jurul meu era un spaţiu deschis, format dintr-un cuptor, un frigider, un televizor imens, patru canapele de tip „două saltele într-o cutie” şi zeci de sortimente de jeg. A naibii voce interioară, nu putuse să ţipe mai tare cu două minute înainte! În plus, aveam senzaţia că micuţa garsonieră bucureşteană nu se mai termina, senzaţie întărită de mirosul puternic de stătut şi umezeală, condimentat cu un damf de prăjeală şi aromă clasică de leacuri naturiste pe care vecinul meu şi le administra cu regularitate.

-Uite aici, părinte!

Aparent, ne împrietenisem deja, din moment ce Bogdan abandonase pluralul de politeţe în favoarea adresării directe, iar Marcel începuse să roadă un coş de rufe aruncat într-un colţ. Era oricum mai bine decât să-mi roadă mie paltonul, ceva ce se mai întâmplase altor vecini.

-Deci, a apărut aşa, din senin, nu-mi mai amintesc exact când, dar eu ştiu ce e!

Zidul din faţa mea era motivul pentru care eu, un bărbos anost confundat cu un preot anonim, mă aflam în garsoniera unui golănaş ciudat şi a câinelui său imprevizibil. Pe respectivul zid, lângă o ţintă de darts roasă, apăruse o pată, cel mai probabil de mucegai, sub forma unei cruci. Exact! Dacă altora le apare promisiunea mântuirii în trunchiuri de copac sau pe sandvişuri cu brânză, lui Bogdan spiritele îi vorbeau din igrasie.

-Vezi, părinte? De vreo două săptămâni e aşa!

-Păi nu ştiu, nu mai bine daţi cu puţin clor înainte, să vedeţi dacă se ia? am abordat eu direct problema.

-Ce clor frate, nu vezi că e o cruce? Ţi-am zis că ştiu ce e. Aici, înainte să stau eu, a stat o bătrână şi mi-a zis mie doamna Maior că nepoţii babei nu au venit să o vadă nici când trăgea să moară. Ştii că eu nu pun uşor botu’ la parizer, da’ aici e treabă gravă, cu spirite. Se lasă cu sfeştanie! Deci, cât mă costă? N-am mai mult de patru milioane vechi, da’ fac eu rost dacă vii şi cu diacon şi cu alea-alea.

-Cât costă ce?

-Sfeştania! Hai, mă, părinte, că ştiu că te grăbeşti!

Bun, era clar că aveam o problemă. Mai multe de fapt. Prima era că nu-mi puteam aduce aminte, nici măcar vag, ce era aia o sfeştanie şi la ce folosea. Cumva, puţinele cunoştinţe dobândite la ora de religie din şcoala generală fuseseră îndesate într-un sertar al minţii de lucruri mai puţin curate. În plus, vecinul meu mai sărac cu duhul, dar aparent nu şi cu portofelul, sigur ar fi insistat cu obsesia lui de a-şi exorciza zidul.

-Şi, credeţi că o puteţi face zilele astea?

În timp ce stăpânul îşi molfăia cuvintele, Rottweiler-ul Marcel venise spre mine, purtând în gură ceva ce era fie o minge galbenă şi ovală, fie un pepene mumificat.

-Nu vă face nimic, părinte! E Ratvăilăr original, luat de la crescător! Marcel, Marcel! Latră la pisică, latră la pisică!

În momentul ăla, Marcel şi-a abandonat mingea şi-a proptit căpăţâna pe geamul de la bucătărie, de unde a început să scoată nişte urlete prelungi spre un alt balcon unde se poate sau nu să se fi aflat vreodată o pisică. Trebuia să gândesc repede, până i se punea iar javrei pata pe mine şi îi venea chef de pictat cu bale. Până la urmă, ce era mai rău? Să fac „sfeştanie” şi stăpânul garsonierei să uite complet de asta? Evident, uitarea ar fi survenit după câteva zile de sărbătoare în compania alcoolului şi a altor substanţe, dar mai uitase stăpânul lui Marcel şi de alte lucruri. Tot el blocase uşa de la scară într-o duminică în care era convins că vin mascaţii să-l salte, ca apoi să meargă liniştit să-şi termine somnul de dimineaţă. Patru babe au stat pe-afară cu sacoşele de la piaţă, aşteptând să vină cineva şi să scoată fierul pe care Bogdan îl proptise în uşă, speriat de trei băieţi cu pliante electorale. A doua variantă era să recunosc toată confuzia, în condiţiile în care eram blocat în garsoniera puţin dezordonată şi păzit de la distanţă de Răvailărul original.

-Înţeleg acum. Păi uite, sfeştania e mai complicată, că trebuie să cer voie de la Patriarhie, dar nu cred că e nevoie de ea. Vin eu în 5 minute cu patrafirul (nu eram foarte sigur pe noţiune, dar suna impresionant) şi cu busuiocul, udăm şi spun o rugăciune. Sigur dispare.

-Sărut-mâna, părinte! Sărut-mâna! Şi cât vă datorez?

-Nimic, nimic, dacă tot suntem vecini.

Am intrat rapid în propria locuinţă de unde, pe post de mini-patrafir, am luat un semn de carte lung, din stofă decorată, cumpărat cu ani de zile înainte din Grecia. L-am îndoit şi am prins repede cu el o legătură de busuioc şi… de unde aveam busuioc? Ca orice bărbos, aproape infectat de virusul hipstărelii, îmi ţineam condimentele cumpărate din piaţă într-o vază. Ca orice om care nu trecuse încă de 30 de ani, le uitam acolo până se uscau. Deci da, aveam busuioc. Acestea fiind spuse, am făcut repede şi puţină licoare sfinţită chimic din apă de la chiuvetă şi din clor pentru dezinfectat baia.

Bogdan mă aştepta răbdător şi la fel şi Marcel, care încă lătra la pisica imaginară. Deşi mi se înmuiaseră picioarele în faţa viitoarei mele isprăvi, eram convins că era singura soluţie. M-am uitat la zid şi la figura mulţumită a lui Bogdan şi… de nu mi s-a pus părintele pe stropit cu apă şi mormăit de îţi era mai mare dragul să asişti la slujbă. Nu, nu ştiam nicio rugăciune cap-coadă, dar prelungeam nepermis de mult vocalele şi pronunţam numele Domnului în neştire, de parcă am fi fost colegi de facultate. Încălcam cu bună ştiinţă a treia poruncă, dar nu îmi amintesc să fi menţionat vreodată un deşert, deci probabil că nu atrăgeam prea mult atenţia divină. În tot timpul ăsta, Bogdan a fost nevoit să-şi ţină câinele de lesa improvizată pentru că Marcel, atras iremediabil de busuiocul legat cu „patrafir”, începuse să latre spre mine.

Evident, după 6-7 minute de mormăit şi amestecat bucăţi din Crez, Tatăl Nostru şi versuri de power metal, pata de mucegai a început să cedeze sub asaltul apei „sfinţite” cu dezinfectant.

-Miroase bine apa asta, se vede că-i proaspăt sfinţită!

La naiba, ar fi trebuit să maschez cu ceva mirosul de clor! Din fericire, pata dispăruse mai repede decât mă aşteptasem, motiv pentru care, la scurt timp de la începere, am putut încheia cu un clasic „Amin” şi m-am îndreptat rapid spre uşa de la intrare.

-Moamăăă! A dispărut! Merci mult, părinte! Stai să te cinstesc, dacă n-ai vrut bani!

-Ahh, nu, nu e nevoie!

-Lasă, că am destul vin. Ţine aici o sticlă. Să nu uiţi că tu eşti un adevărat părinte, nu ca ăştia de la televizor, care-ţi cer bani şi ca să te îngroape! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

Am acceptat, uşor exasperat de situaţie şi pentru că nu mai văzusem de multă vreme vin la sticlă de plastic. Glumesc, vin în sticle de Frutti Fresh mai văzusem, dar vin verde? Niciodată! Bogdan mă asigurase că e vin alb natural, de la ţărani. Dacă era de la aceiaşi ţărani care-i vindeau şi iarbă proaspăt cosită, sunt sigur că existau câteva explicaţii pentru culoarea lui.

Ajuns din nou în propria cutie de beton, aflată la numai câteva secunde de mers de culcuşul lui Marcel, am conştientizat că, pe lângă faptul că era cazul să am o discuţie cu proprietarul căruia îi plăteam chirie, n-ar fi fost rău să-mi dau jos şi barba. Deşi, poate că trebuia să mai amân puţin marea decizie. Cine ştie, poate mai avea Bogdan vreo treabă cu cele sfinte şi voia să-i binecuvânteze cineva Chevrolet-ul sau poate avea nevoie să trimită vreun acatist prin curier expres. În plus, unde ar mai fi găsit el un adevărat părinte, aşa ca mine?

P.S: Deşi confuzia nu e tocmai accident şi nici preoţia marketing (e mai degrabă PR divin), povestirea chiar are la bază o întâmplare adevărată, din care rasa câinelui, numele posesorului său şi brandul de clor folosit au fost cu diligenţă schimbate. Altfel, autorul a fost preot pentru o zi cu cinci ani în urmă, deci e posibil ca unele detalii să mai fi scăpat la montaj.

Cu supereroi, vă rog!

Posted by on 08 May 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Câţiva prieteni, amatori de telenovele cu dragoni, dar deloc pasionaţi de justiţiari în costum, îmi spuneau zilele trecute că nu înţeleg popularitatea filmelor cu supereroi care de mai bine de şapte ani ţin ocupate sălile de cinematograf.

Da, ştiu că s-a mai scris pe tema asta, fie din punctul de vedere al profanilor care ţin să ne spună că filmele cu supereroi nu au valoare (dar care consideră că western-urile anilor ’70 aveau sau că sitcom-urile de-acum sunt geniale), fie din punctul de vedere al celor îndrăgostiţi de benzile desenate care găsesc sute de cusururi unor producţii de masă, producţii pe care tot ei le apără în faţa „ignoranţilor”. Cu toate comentariile greu de evitat, filmele cu supereroi sunt atât succese de casă, cât şi succese în rândul criticii.

Ca om care tocmai a ieşit de la Captain America – Civil War şi care nu a ratat nici ultimul sezon din Daredevil (unul din puţinele motive pentru care Netflix merită prelungit), n-aş spune că-s tocmai nefamiliarizat cu genul. Pe de altă parte, nu despic firul în patru şi nici mare fan al materialelor sursă nu sunt. O să răspund deci întrebării din introducere din perspectiva unui om care apreciază fenomenul, dar nu l-a urmărit suficient, încât să-l ridice pe un piedestal.

Filmele cu supereroi au fost mai mereu „acolo”, doar că ele n-au fost luate în serios nici în perioada când Christopher Reeve defila în colanţi, la finalul anilor ’70, şi nici atunci când Tim Burton îl reînvia pe Batman în 1979. Filmele cu luptători cu mantie au fost considerate mai mereu filme destinate „copiilor” sau televiziunilor de categoria a doua. Cele rezervate cinematografului au fost evenimente rare şi în general bine primite datorită promovării intensive. Recenta avalanşă de astfel de producţii a început timid, la începutul anilor 2000, cu primele filme X-Men şi Spider-Man. Lucrurile s-au precipitat odată cu Iron Man, un film care în 2008 a pus din nou studiourile Marvel pe hartă. De-atunci, Marvel ne-a adus 3 filme cu Iron Man, 3 cu Captain America, 2 cu Thor, 2 cu întreaga echipă The Avengers, dar şi filme cu The Hulk, Ant-Man sau echipa Guardians of the Galaxy. Asta pe lângă seriale precum Agents of S.H.I.E.L.D., Agent Carter, Daredevil sau Jessica Jones.

Alte studiouri care deţineau drepturile pentru supereroi Marvel au livrat nu mai puţin de şapte filme cu X-Men, un Deadpool şi alte câteva încercări de a porni noi serii de succes. Sigur că au fost şi eşecuri (Green Lantern, Fanastic Four), dar majoritatea filmelor cu supereroi apărute în perioada „post-Marvel” au avut succes. DC Comics, deşi n-au avut acelaşi succes de casă şi nici material sursă de aceeaşi calitate, au făcut la rândul lor câteva încercări notabile, cu ajutorul studiourilor care le-au licenţiat producţiile. Printre ele, trilogia The Dark Knight a lui Christopher Nolan a demonstrat încă o dată că Batman e un personaj inepuizabil. Lor li s-au adăugat şi seriale precum Arrow, Gotham sau The Flash.

Dar… destulă istorie (recentă e drept). De ce există tot mai multe filme cu supereroi? De ce au mai mult succes decât au avut filmele cu zombii şi de ce o sa plătim în continuare biletul pentru a le vedea?

1.Materialele sursă au devenit mainstream

Benzile desenate şi romanele grafice, fie clasice, fie moderne, sunt acceptate de ceva vreme ca forme de artă mainstream. Chiar dacă majoritatea celor care calcă în sălile de cinematograf nu fac diferenţa între diferiţi artişti de bandă desenată şi nu pot distinge între genurile ei, mai toţi au auzit măcar de câteva nume mai grele din industrie, fie că este vorba despre veteranul Stan Lee, fie despre oameni precum Alan Moore sau Neil Gaiman (a cărui serie de romane grafice a fost promovată şi aici, deşi este departe de subiectul articolului nostru). Astfel de referinţe din cultura populară sunt apă de ploaie pentru cei obsedaţi de fenomen, dar ele reprezintă o formă de respect şi sunt cu mult mai mult decât ce puteai pretinde de la marele public acum 15 ani, de exemplu.

2.Materialele sursă s-au maturizat

Abordarea „întunecată” a temelor science fiction şi fantasy prezentă atât în benzile desenate, cât şi în romanele clasice, s-a răsfrânt asupra tuturor mediilor, inclusiv asupra cinematografiei. Fanii mă vor arăta cu degetul şi vor spune: uită-te la ce făcea Alan Moore acum aproape treizeci de ani şi uită-te la ce făceau Dark Horse Comics! Se prea poate, dar atunci nu erau mainstream. Acum, benzile desenate cu supereroi sunt sângeroase, realiste şi tratează teme de actualitate. Diferenţa faţă de anii ’90, de exemplu, este uriaşă. Şi da, ştiu că există mai multe epoci ale benzii desenate, dar aici este vorba strict despre adaptările cinematografice şi, din acest punct de vedere mi se pare interesant să văd un Batman sângerând pe sub costum.

3.Temele abordate sunt de actualitate

Ultimele două filme ale Marvel Studios (Avengers 2, Captain America 3) s-au centrat mult pe discuţia despre supraveghere şi înregistrare şi despre cât îngrădesc ele libertăţile şi abilităţile unor indivizi. O discuţie care, de la Snowden în sus, a fost transpusă în toate mediile de comunicare. E drept, nu au făcut-o cu pasiunea unui Watchmen sau V from Vendetta. Despre acelaşi lucru au vorbit recent şi francizele Superman (Batman vs. Superman) şi X-Men. Altfel, Iron Man a deschis cel mai serios discuţia despre responsabilitate şi a dus-o în zona corporaţiilor şi a libertarianismului, în loc să o ţină blocată într-un costum. E suficient? Evident că nu, dar îţi dă o scuză bună să mergi la cinematograf şi să deschizi o discuţie cu tentă politică, în locul veşnicii discuţii despre efecte speciale. Şi, dacă tot a venit vorba despre efecte…

4.Avem scenarişti şi regizori pentru filmele cu supereroi

Există deja nume de scenarişti (mulţi veniţi din zona benzilor desenate) şi regizori care rezonează puternic cu fanii fenomenului şi care abia aşteaptă să regizeze următorul Thor. Dacă majoritatea supereroilor clasici îşi construiseră fictivele cariere pe nişte mituri narative fundamentale, încarnările lor moderne sunt cât se poate de umane, atunci când nu-şi poartă costumele sau „poverile” aferente. Supereroii moderni îşi pun întrebări. Mai mult, datorită aceloraşi scenarişti, filmele moderne cu supereroi au de multe ori umor. Umor real, deştepţel şi auto-ironic, umor cu referinţe politice şi sociale. Prin comparaţie, vechile ecranizări beneficiau de genul ăla de glumiţe din categoria „sunt un supererou şi fac ce vreau eu, ha, ha, ha”. Dacă nu existau scenarişti decenţi şi regizori încăpăţânaţi, personaje precum Deadpool n-ar fi avut şanse să apară vreodată pe marele ecran.

5.În sfârşit, putem face filme cu „supereroi”

Avem la dispoziţie efectele, bugetele, montajul şi regizorii care să înţeleagă ce vrea publicul amator de popcorn de la o bătălie între doi super-oameni. Una dintre îmbunătăţirile majore din domeniul ăsta, pe lângă efectele 3D aproape impecabile din ultimii ani, este coregrafia luptelor. În loc de lasere şi explozii (ceva ce poţi încă vedea în filme precum Transformers), supereroii moderni folosesc tactici de luptă inovatoare, trucuri, iluzii şi tehnologii (vezi Ant-Man) care fac scenele de luptă cel puţin interesante. Cu alte cuvinte, datorită combinaţiei de bugete şi tehnologii, filmele cu supereroi nu mai sunt plictisitoare şi nici penibile, ceea ce se poate spune despre multe dintre încercările anterioare de a ecraniza aceleaşi poveşti. În plus, un an şi jumătate nu este un timp de producţie prea mare, având în vedere calitatea vizuală a filmelor în chestiune.

Dr.Strange

O comparaţie între vechiul şi noul Dr.Strange.

6.Avem actori pentru filmele cu supereroi

Dacă în 2000 îţi spunea cineva că pe afişul unui film precum The Avengers 2 vor sta actori mai mari, mai mulţi şi mai capabili decât în toate filmele Star Wars puse la un loc, probabil te-ai fi distrat copios. Totuşi, cam aşa stă situaţia. Cum spuneam şi într-un alt articol, actorii „cunoscuţi” sunt din ce în ce mai ieftini (raportându-ne la economia Hollywood-ului), în parte şi datorită competiţiei şi a exploziei de seriale cu buget mare. Deşi comparabile (parţial) ca fenomen, filmele cu supereroi de-acum sunt mult mai bine jucate decât western-urile clasice. Într-un film Marvel, chiar şi un actor de carton precum Chris Evans este însoţit de 3-4 actori buni pe fundal, pe când un film cu John Wayne era de cele mai multe ori un film cu John Wayne şi mulţi figuranţi care de-abia vorbeau engleza (termenul de spaghetti western are o origine clară). În plus, dacă în anii ’80 un film cu supereroi putea însemna un final de carieră, în 2016 el ar putea fi debutul unei noi etape, una foarte bănoasă pentru protagonist.

7.Avem şi public pentru ele

Puştiul de 11 ani care se juca cu o copie chinezească de Iron Man o să fie în sală să-l vadă pe Downey Jr. cum vorbeşte precipitat şi luptă defazat. La fel şi mulţi alţi nostalgici. Lor o să li se alăture o gramadă de puşti care au crescut cu Ben 10 şi pentru care Superman-ul lui Henry Cavill este singurul care există. Asta pe lângă hoardele de prieteni şi prietene târâte cu forţa la astfel de titluri, care vor accepta totuşi târgul pentru că au văzut o groază de reclame la ele. Dacă tot a venit vorba despre reclame…

8.Avem Internetul

Eşti amator de astfel de filme, dar habar n-ai cu ce se ocupă Dr. Strange? Nicio problemă. Din câteva căutări îi afli toată istoria şi comanzi şi două benzi desenate. Nu, nu pentru că devenit brusc fan, ci pentru că îţi place Benedict Cumberbatch şi eşti curios dacă rolul o să-i strice cariera. Eşti cumva producător şi ai dubii dacă merită să bagi milioane de dolari în următorul film cu Black Panther? Nicio problemă. Întreabă Internetul! Nu vei afla prea multe păreri coerente printre milioane de troli şi oameni care trăiesc pentru Like-uri, dar vei afla dacă se discută despre personaj, dacă lumea chiar îl vrea pe ecran. Să nu uităm că majoritatea criticilor de film tot online îşi au sălaşul. Poţi lansa un teaser trailer când încă n-ai terminat de montat filmul şi nu ai golit tot bugetul. În funcţie de el, vezi dacă ai sau nu şanse să-ţi recuperezi investiţia. Internetul este, atât pentru privitori, cât şi pentru producători, o metodă de a reduce dezamăgirea.

9.Filmele „pentru pop-corn” s-au întors

Star Wars a reînviat sub bagheta Disney. Epopeile spaţiale şi-au făcut din nou loc printre filmele mari, iar un film cu Mad Max a oferit publicului poate cele mai bune imagini cinematografice din ultimul deceniu. Şi nu, nu trebuie să fii „geek” pentru a le aprecia. La fel cum nu trebuie să fii „ciudat” pentru a aprecia filmele horror premiate pe la festivaluri în ultimii ani (The Babadook, The Witch, It Follows etc). Într-un astfel de peisaj, filmele cu supereroi par a fi un adaos natural. În plus, nu este vorba numai despre hit-uri de o vară. Universurile personajelor se îmbină. Există filme destinate răufăcătorilor (Suicide Squad) şi există seriale întregi destinate unor supereroi aproape obscuri (vezi serialele Netflix). E din ce în ce mai greu să „scapi de fenomen”. În plus, filmele cu supereroi sunt printre puţinele filme care cer şi implică aproape instant continuări.

10.Lumea are nevoie de eroi

Nu, nu e un vers din Bonnie Tyler, dar trebuie să ne amintim că trecem totuşi printr-o perioadă de intens conflict politic şi social, dar şi printr-o perioadă de evoluţie rapidă. Aşa cum Războiul Rece, pericolul nuclear şi cursa spaţială au dat naştere multor „mutanţi fictivi”, aşa şi epoca actuală a creat sau recreat nişte supereroi mai hipsteri şi mai utili în gestionarea unor probleme în faţa cărora guvernele, corporaţiile şi oamenii de rând sunt lipsiţi de putere.

Lista ar putea fără probleme continua, dar nu şi articolul. O să dispară mania pentru justiţiari mascaţi în viitorul apropiat? Greu de spus. Aşa cum filmele western au fost aproape şterse de pe hartă în anii ’80, aşa şi filmele cu supereroi s-au tot ridicat şi prăbuşit în ultimele decenii, multe serii găsindu-şi sfârşitul în producţii mediocre şi eşecuri de casă (a se vedea Superman IV).

Din fericire pentru fani, actualul curent pare a fi imun la eşesc, deşi e clar că lansările spectaculoase se vor mai domoli şi se vor reduce probabil la ocazionalele lansări Marvel mari şi la câte o replică a celor de la DC Comics, lucru care se întâmplă deja. Totuşi, întrebarea mea este: ar fi chiar atât de rău dacă trendul ar continua? Nu cred că ar sacrifica cineva vreodată un Trumbo sau Legend pentru Thor 2, dar aţi plânge dacă, în loc de Fast and Furious 12, am merge la Deadpool 3?

P.S: Din moment ce benzile desenate cu supereroi au depăşit spaţiul geografic şi cultural al Statelor Unite, aştept şi o ecranizare a unei benzi desenate româneşti (Harap-Alb Continuă, TFB, Abaţia?). Am senzaţia că o să fie distractiv.

Sa muncim din greu

Posted by on 02 May 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Când eşti scos din priză timp de trei săptămâni, e imposibil să nu pierzi câteva scandaluri suculente…

Chiar şi deconectat de la realitate, am fost atras nu o dată în discuţia despre viitorul televiziunii române şi în cea despre scandalul de la Opera Română. Dacă în cazul primului scandal, falimentul şi incapacitatea de plată a TVR nu cred că mai surprind pe nimeni, în cazul micului război din cadrul la fel de micii instituţii a Operei, există câteva detalii care încă merită discutate.

Pentru cei nefamiliarizaţi, scandalul de la Opera Română a început când directorul artistic al instituţiei, danezul Johan Kobborg (balerin şi coregraf recunoscut internaţional) a fost înlăturat. Imediat după, o serie de balerini şi balerine, inclusiv Alina Cojocaru, logodnica lui Kobborg (la rândul ei o balerină recunoscută internaţional), au refuzat să mai urce pe scenă. Ce s-a întâmplat de-atunci şi până la demisia Ministrului Culturii? Păi, ceilalţi angajaţi ai operei au mai blocat câteva spectacole şi au protestat intensiv: unii pentru aducerea lui Kobborg înapoi, alţii pentru înlăturarea lui şi a „străinilor” care erau plătiţi mult prea bine pentru ceea ce fac, cu mii de euro, spuneau gurile rele. S-a ajuns inclusiv la interzicerea accesului Alinei Cojocaru şi a lui Johan Kobborg în clădirea Operei.

Din păcate, aici a stat grosul „scandalului”: în xenofobie şi vechea obsesie de sorginte comunistă cu legătura dintre muncă şi remuneraţie. Cam de-aici începe de fapt şi articolul de faţă. De la aşa-zisul „muncit din greu” şi de la răsplata pentru astfel de eforturi. Opera Română nu e tocmai un caz particular. La fel ca TVR, Opera are un număr obscen de mare de angajaţi, număr apărut în toate articolele online şi ignorat aproape complet de analişti. Vorbim despre 750 de angajaţi pentru o instituţie cu o singură sală (da, e vorba doar despre cea din Bucureşti), în care încap pe hârtie maxim 950 de oameni. O instituţie care ţine câteva spectacole şi câteva ateliere pe lună, unele dintre ele cu artişti invitaţi. O instituţie cu 22 de oameni în departamentul financiar şi 6 specialişti în resurse umane, conform propriului site. Asta prin comparaţie cu Royal Opera. E ca şi când Mega Image ar avea câte un angajat pentru aproape fiecare client care le calcă pragul.

În plus, vorbim despre o instituţie al cărei impact cultural afectează maxim 0.5% din publicul bucureştean şi o măsură cu mult subunitară a celui naţional (din nou, oraşele mari au propriile opere, gestionate local). Totuşi, unii au decis că e cazul să ne pese, fie că apreciem, fie că nu apreciem produsul cultural al respectivei instituţii. De ce? Pentru că „la operă se munceşte din greu”, spun experţii. O dată, că opera şi baletul sunt „treburi” dificile (o problemă abordată recent şi cu un fost coleg). A doua oară, că opera este aparent „cultură înaltă” şi nu poţi merge liniştit la un teatru sau la un concert de muzică simfonică, dacă n-ai trecut şi pe la operă. Dacă al doilea argument este complet stupid, primul subliniază problema de fond: ideea că dacă ceva este dificil şi implică eforturi intense, acel ceva ar trebui să fie şi valoros.

În mod bizar însă, valoarea e stabilită de piaţă, nu de părerişti sau de „cum ar trebui să fie lucrurile”. Da, ştiu că ultimul e un argument constant al pseudo-scriitorilor din România, dar despre ei în altă zi. Faptul că 40 de ani românii s-au târât într-un sistem necompetitiv i-a făcut pe mulţi (mai nou şi pe socialiştii de duminică) să creadă că munca trebuie răsplătită, indiferent de ce produce, asta dacă produce ceva. Are un job, face ceva, deci trebuie plătit. Lucrul ăsta a avut multă vreme consecinţe dureroase în rândul funcţionarilor publici, dar este şi mai dureros în domeniul artistic, unde încurajează mediocraţia şi intelectualii de duminică. De ce? Pentru că, aşa cum au spus-o mulţi în ultima vreme, talentul nu e democratic.

Da, fără muncă asiduă performanţa este destul de greu de atins, însă un dansator talentat (să zicem unul de la Royal Ballet of London) este un dansator care trebuie plătit în consecinţă, indiferent dacă este adus în România, în Germania sau în Afganistan. Aia e valoarea lui pe „piaţa dansatorilor”. Culmea, în cazul ăsta, faptul că respectivul era soţul celei mai talentate balerine de origine română pe care o avea Opera nu funcţiona neapărat ca un dezavantaj sau ca o acuzaţie de „pile”. Da, nici eu nu cred că există oameni de neînlocuit, dar cred în valoare adăugată.

Putem face, dacă vreţi, să facem o paralelă cu domenii la fel de puţin performante: este similar cu a-l aduce pe Messi la Steaua. Numele lui pe afiş e în stare să-ţi umple stadionul. În cazul de faţă, dacă voiai să pui în scenă un spectacol scump pentru expaţi şi protipendadă fără să aduci o trupă complet străină, Kobborg şi Cojocaru erau numele pe care trebuia să le ai pe afiş (lucru susţinut şi de angajaţii Operei). Până la urmă, ca şi în exemplul dat anterior, ceilalţi ar trebui să profite de asocierea cu cineva mai titrat şi să încerce să fure niscaiva trucuri de la respectivul sau măcar să-şi promoveze cumva propriul talent şi să iasă din grămada (în care toţi presupun că sunt aruncaţi pe nedrept).

(Pe vremea când se muncea din greu, cu productivitate pe hârtie şi răsplată în teorie. Sursa imaginii.)

Problema „muncitului din greu” poate că are rădăcini comuniste, dar flagelul e uşor de urmărit şi în ţări mai liberale, mai ales dacă scopul sistemului tău educaţional este să creeze drone, nu lideri. Şi nu, nu o spun pentru a sădi sâmburii unei conspiraţii. Multe dintre sistemele educaţionale actuale, nu numai cel românesc, încurajează obsesiv munca asiduă, de preferat şi în overtime şi în puţinele momente de repaus. De ce? Pe lângă avantajele evidente pentru viitorii angajatori, lucrul ăsta se presupune că ar răsplăti prestatorul cu un viitor asigurat. Dacă vei munci mult, vei fi recompensat ca atare, nu?

Păi nu chiar, mai ales dacă vii dintr-un mediu defavorizat (prin comparaţie cu alte mediul altora). E clar că munca va fi la baza oricărui obiectiv personal şi profesional, obţinut legal. Tot munca poate fi şi o metodă de a uita a neajunsurile vieţii zilnice, dacă ea nu-ţi poate oferi repausul meritat. Fie că vrei să-ţi faci propria afacere, fie că vrei să ajungi din oier designer de rachete, nopţile o să te prindă de multe ori la birou, pe teren sau între cărţi. Doar că… asta va fi doar o mică parte din ceea ce va trebui sa faci pentru a ajunge acolo. Restul e o combinaţie de noroc, auto-promovare, speculaţie, talent şi management al timpului. Totul amestecat cu ceva carismă şi abilităţi sociale pe care chiar dacă nu le ai, va trebui să le emulezi.

Revenind însă la muncă, să nu uităm totuşi că maşinăria aia ciudată dintre urechi se adaptează şi face lucrurile din ce în ce mai bine, după o vreme. Cu alte cuvinte, un junior (în orice domeniu) va trage nopţile să facă ceea ce un senior face sau ar putea face în câteva ore. Până şi la un restaurant fast food supraveghetorii de tură aranjează tăbliţele şi dau restul mai bine decât angajaţii noi. Mai mult, acolo munca este una de reflexe şi management rapid, nu o muncă de la care să te poţi sustrage prea des sau pentru a cărei îndeplinire să poţi „delega” constant responsabilităţi.

Cu alte cuvinte, deşi cultul muncii poate fi un energizant binevenit în orice domeniu, mitul stahanovist al răsplăţii pentru „muncile grele” nu prea funcţionează. De fapt, acel „munceşte inteligent” (work smart) care tot apare pe site-urile motivaţionale are un dram de adevăr. Echilibrul dintre îndeplinit sarcini, învăţat şi alte activităţi e vital pentru orice evoluţie personală şi profesională şi asta poate să vă spună orice tânăr angajat care a pierdut câţiva ani într-o corporaţie. Desigur, asta dacă evoluţia este scopul. Totuşi, dacă scopul este să rămâi în locul confortabil în care eşti, de ce să te plângi că eşti „nedreptăţit” când unul care vrea şi poate mai mult este plătit mai bine? Nu zic că la Opera Română nu erau probleme serioase cu remuneraţia unor angajaţi, dar e cam ciudat să te plângi de asta într-o instituţie cu mai mulţi angajaţi decât majoritatea corporaţiilor din România şi cu mari probleme în justificarea rolurilor personalului administrativ.

Da, există destui defavorizaţi cu potenţial a căror muncă nu este şi nu poate fi apreciată la justa ei valoare în oraşul sau în ţara în care sunt blocaţi (pentru că uneori nu doar voinţa te ţine pe loc). Totuşi, pentru fiecare programator talentat închis într-un orăşel de provincie, există o masă de oameni care au avut aceleaşi şanse de reuşită cu ale vârfurilor şi de multe ori posibilităţi superioare, dar n-au făcut-o. Fie n-au vrut, fie n-au putut. Deci ce facem: îi răsplătim şi pe ei în mod egal? Doar au muncit din greu, nu?

P.S: Partea bună cu sărbătorirea Paştelui în aceeaşi perioadă cu 1 Mai (da, stiu că a picat duminica) este că anul ăsta n-am mai auzit pe nimeni văitându-se că a muncit de Ziua Muncii.

Vârsta lui „pe bune, frate?”

Posted by on 07 Apr 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Cuprins de ramolismentul celui care „bate înspre 30”, am început să scriu ca un bătrân care a prins colectivizarea şi retrăieşte la infinit momentul în care i-au luat comuniştii vaca. Nu că ar fi ceva amuzant în asta, însă…

Din fericire pentru cititori, nu o să scriu din nou despre traumele lăsate de comunism pentru că există subiecte mai superficiale, numai bune de abordat. Unul dintre ele ar fi cel anunţat în titlu şi anume vârsta de la care eşti luat în serios. Adică cum? Adică simplu: este vorba de vârsta la care normele sociale şi limitele biologice te propulsează în postura de „om mare”. E vârsta la care nu mai poţi zice (în public, cel puţin) toate idioţeniile care-ţi trec prin cap, pe motiv că „eşti mic şi prost şi te vei maturiza tu cândva”. E vârsta de la care cei din jur începe să se ofenseze.

Culmea, aici nu e vorba nici măcar despre maturitate, un proces mai complex, prin care unii par să nu treacă niciodată. Acum vorbim despre vârsta la care cei din jur nu mai sunt dispuşi să-ţi tolereze derapajele verbale, mai ales când ele intervin în munca sau interacţiunile zilnice. Vârsta asta nu are un temei logic şi de multe ori nici legal (un om de 18 ani nu e nici matur, nici inteligent), ci se leagă de statutul social al unei persoane, de aşteptările pe care cei din jur le au de la ea şi de faptul că la 31 de ani chiar nu te mai poţi comporta ca la 16. În orice caz, de dragul conversaţiei, o să punem vârsta asta undeva după 25 de ani, deşi, având în vedere nehotărârea actualei generaţii, aş presupune că ea depăşeşte vizibil 30 de ani.

Vorbim, pe scurt, despre vârsta la care nu mai funcţionează scuzele. Scuze pentru ce? Pentru faptul că insişti în fiecare conversaţie că vaccinurile provoacă autism şi că toate medicamentele sunt nocive, deşi ai zero pregătire medicală şi tot atâtea dovezi. Pentru faptul că eşti vizibil rasist şi xenofob în orice ieşire publică şi că, deşi nu te-ar condamna nimeni în cercul tău, insişti să-ţi faci publice teoriile. Pentru faptul că eşti paranoic şi obsedat de conspiraţii stupide. Pentru habotnicie manifestată public. Pentru completa ignoranţă politică. Pentru simpatii declarate ale unor vechi curente extremiste. Pentru stângism vecin cu comunismul. Pentru obsesii sexuale povestite public şi pentru comportamente care ar face un adolescent să roşească. La naiba, chiar şi pentru alegeri vestimentare dubioase, anturaje ciudate şi obsesia de a fi mereu serios. Pe scurt, pentru cam orice indică faptul că ai trăit peste 30 de ani degeaba.

De ce ar fi importante lucrurile ăstea doar după o vârstă? Păi, e simplu. Adolescenţii, de exemplu, sunt pachete de hormoni şi nervi ale căror opinii nu contează câtuşi de puţin. Asta nu pentru că adolescenţa nu ar fi o perioadă importantă, ci pentru simplul motiv că e o perioadă de trecere, o oprire irelevantă în ghidul turistic al vieţii. Sigur, naivitatea puştilor şi puştoaicelor se poate concretiza în curaj nebun, iar inteligenţa nativă şi cea exersată pot schimba lumea, dar opiniile politice, istorice, demografice şi sociale ale adolescenţilor sunt nule, de multe ori influenţate de anturaje dubioase şi psihoze minore. Lucrul ăsta e valabil şi la „tineri”, chiar dacă pentru ei hormonii sunt doar una dintre forţele care-i ghidează. Totuşi, dacă Gigel, la 17 ani, îţi spune că Ion Antonescu a fost cel mai mare erou al României, îl ignori şi speri să-i treacă până la 25. Dacă un om de 28 de ani îţi spune că „Antonescu a avut o idee foarte bună cu ţiganii…” e o problemă, pentru că, de la vârsta aia în sus, ai tendinţa bizară de asculta ce zic oamenii şi de a considera că au bunul simţ să citească 2-3 fraze despre temele de discuţie pe care le propun.

Şi, de fapt, cam aia e a doua problemă. După o vârstă şi câteva praguri de bun simţ trecute (părăsirea, fie şi temporară, a căminului, un job decent, prima relaţie mai serioasă etc), lumea are tendinţa de a te asculta sau de a te asculta suficient de mult, încât să poţi demonstra că eşti prost. Şi, pentru că înotăm într-o mare de digital, să vorbeşti poate însemna foarte bine să scrii, să promovezi anumite imagini sau să dai Like-uri şi Share-uri unor materiale chestionabile. Da, ce să vezi, lumea te va judeca şi pentru astfel de mici „derapaje” şi o va face în raport cu vârsta ta reală. În plus, în contextul potrivit, nu mai eşti doar „tu, un simplu bit într-un ocean de online”, ci eşti tu, profesorul, jurnalistul, programatorul sau expertul în comunicare. Tu, politician, nu poţi să te cerţi public pe tema cotei unice de impozitare şi apoi să te scuzi că „erai nervos” sau că „vorbeai exclusiv în nume propriu”. Politica publică e aria ta de expertiză, iar tu eşti o persoană publică cu un cont public. Nu e ca şi când te-ar fi înregistrat cineva în pat cu nevasta, în timp ce-i şopteai că nu-ţi plac săracii.

Şi da, cu cât e mai înalt statutul şi mai serioasă funcţia, cu atât e mai dureroasă căzătura. Ştiu că nu e o revelaţie pentru nimeni, dar sunt lucruri pe care nu ar trebui să le faci, spui sau scrii dintr-o anumită poziţie, indiferent cât de tare te-ar chinui libertatea de exprimare. Sunt lucruri care nu mai cadrează cu imaginea unui om de 28, 32 sau 40 de ani, indiferent de ocupaţie, sex sau statut. După o anumită vârstă, în momentul în care te ridici în picioare pentru a lua cuvântul (în public sau privat), lumea nu o să facă doar „ce zice popa” (sau „preoteasa”), ci o să se uite atent şi la cum se îmbracă, cum vorbeşte şi cum acţionează el (sau ea). Mai mult chiar, de cele mai multe ori, ceilalţi îl vor eticheta după acea primă impresie, singurul contact pe care societatea actuală ni-l permite, de multe ori.

Deci, dacă tactul ne lipseşte cu desăvârşire sau dacă subiectul adus în discuţie e o problemă „sensibilă”, ar fi poate mai bine să nu facem să dispară la fel de repede şi respectul, mai ales dacă persoanele din jur n-au învăţat încă să ne suporte.

P.S: Articolul ăsta s-ar fi putut foarte bine numi şi „vârsta de la care să nu fii idiot”, dar simţeam nevoia unei gargare lexicale. Asta sau sufar de „end-of-history illusion”.

Cezar, mutanţii şi mafioţii

Posted by on 28 Mar 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Să spun despre ultimele săptămâni că au fost nasoale ar însemna să spun despre Olivia Steer că e puţin ignorantă. Aş cosmetiza teribil adevărul…

Chiar şi aşa, am avut aparent ceva timp de pierdut în cinematograf, acasă cu jumătatea sau pe site-urile de tip VOD. Am folosit timpul ăsta pentru a urmări pe jumătate adormit genul de filme pe care fie le-a văzut toată lumea, fie nu vrea nimeni să le vadă. Iată-mă deci aberând despre câteva titluri pe care nu ştiu dacă vi le recomand, dar pe care sigur le pot arăta cu degetul.

Batman vs. Superman – Dawn of Justice (2016)

La Batman vs. Superman nu m-am dus cu aşteptări prea mari, la fel ca majoritatea celor care au văzut Man of Steel, un film care a avut totuşi meritele lui (meritul principal fiind prezenţa lui Michael Shannon). În ciuda părerilor criticilor, filmul care va pune bazele “Avengers”-ului celor de la DC Comics nu este unul rău, dar e departe de a fi bun sau măcar la nivelul celor mai proaste filme Marvel.

Culmea, nu faptul că Ben Affleck este noul Batman este problema, deşi rolul a fost preluat de la Christian Bale, un actor cu vreo 2-3 niveluri peste. Batman-ul lui Affleck e diferit de cel al lui Nolan. E un Batman psihopat şi fără gât (meritul lui Affleck), mai apropiat de un gândac violent, decât de un liliac subtil. Totuşi, varianta asta funcţionează. Alfred-ul lui Jeremy Irons e simpatic, la fel ca Laurence Fishburne care-şi reia rolul din filmul precedent, cel de director de ziar. Superman-ul lui Henry Cavill e un sac de cartofi, dar tot e mai bun decât alte variante ale luptătorului de carton. Amy Adams (Lois Lane) este din nou complet inutilă, atât ca personaj, cât şi ca joc actoricesc. N-am reţinut clar cine era actriţa din spatele lui Wonder Woman şi cu ce se ocupa, dar nici nu cred că interesează pe nimeni. De altfel, singurul actor cu adevărat bun din filmul ăsta este Jesse Eisenberg, interpretul lui Lex Luthor.

Filmul se învârte în jurul conflictului dintre oamenii simpli şi zeii întrupaţi, în frunte cu Superman, şi în jurul obsesiilor de playboy bătrân ale lui Batman. Undeva, apar şi jocul politic, Lex Luthor şi ameninţarea extraterestră. Dacă judecăm după filmele Marvel, am spune că premisa nu este una imposibil de ecranizat. Cumva însă, Zack Snyder reuşeşte să arunce în joc visuri paranoice, linii secundare care nu duc nicăieri şi câteva dialoguri de-a dreptul cretine. Asta pe lângă o bătălie care nu pare să aibă vreun sens, implicarea inutilă a mamelor supereroilor şi prezenţa unui antagonist care nu interesează pe nimeni. Batman vs. Superman pare o colecţie de idei bune, montate prost. Păcat de coloana sonoră a lui Hans Zimmer şi Junkie XL.

Hail, Caesar! (2016)

Pe hârtie, Hail, Caesar! pare o producţie care are toate ingredientele succesului. Are actori peste medie (Clooney, Tatum, Brolin, Fiennes, Swinton, Hill, Johansson) şi apariţii neaşteptate (Christopher Lambert), precum şi un nou venit care promite mult (Alden Ehrenreich). La asta se adaugă tema de fundal deştepţică (Hollywood-ul anilor ’50, în timpul vânătorii de comunişti) şi două nume care pot garanta din start succesul unui film: fraţii Coen.

Dacă anumiţi critici vă vor spune că filmul e un amestec de referinţe subtile la “titanii” cinematografiei şi că ritmul lui infernal e datorat unei intenţii subtile a regizorilor şi scenariştilor, vă pot garanta că nu veţi da greş cu o înjurătură (una inofensivă, dacă se poate). Aş spune că Hail, Caesar! mi s-a părut prost numai mie, dar din 20 şi ceva de oameni din sală, am rămas pe scaune numai 4 spre final. Stilul filmului e clar peste medie, iar naratorul e simpatic. În rest, nimic nu merge. Actorii buni joacă prost şi puţin, scenariul este o varză haotică, umorul lipseşte în absolut toate formele lui, iar întreaga producţie urlă „melanj pretenţios, făcut pentru critici şi hipsteri”.

Nici nu vă pot spune despre ce a fost filmul ăsta de fapt, dar a fost plin de aluzii seci la viaţa din imperiul filmului, comunişti şi dialoguri obositoare. Sincer, în timp ce vă luaţi o şaormă în loc de bilet (e tot cu de toate, îţi lasă un gust nasol în gură, dar măcar te simţi împlinit pe interior), aş recomanda fraţilor Coen să vadă un film de Wes Anderson. E tot cam ca Hail, Caesar!, doar că are şi o poveste sub titlu.

The Veil (2016)

The Veil e un film horror văzut într-un mall, în calupul de filme care se difuzează la orele în care fata care face popcorn e în pauză. Sincer, văzând că principalii actori de pe afiş sunt Jessica Alba şi Thomas Jane, mă aşteptam ca The Veil să fie dezastruos. Nu e. Exceptând câteva momente în care ritmul e complet nespecific unui film horror, aş spune că The Veil merită o şansă. De ce? Pentru că tratează în mod interesant o temă pe care vesticii ar trebui să o reia: problema cultelor mesianice izolate, ale căror practici duc la sinucideri în masă precum cele din Jonestown, California sau Quebec. Chiar dacă The Veil propune o ipoteză specifică filmelor horror, te lasă totuşi cu vechea şi încă eficienta întrebare: Ce ar fi totuşi dacă…?

Deadpool (2015)

După mai mult decât decentele Buried, Mississippi Grind şi The Voices, Ryan Reynolds a găsit în sfârşit un rol de supererou decent, rol pe care şi-l pregătise deja din primul film cu Wolverine. Despre Deadpool aţi auzit probabil destule păreri, majoritatea pozitive. O să adaug şi eu una: în ciuda unor glume ceva mai răsuflate şi a unor exagerări care nu cadrează 100% cu universul Marvel (cu universul X-Men, de fapt), Deadpool este un film cu supereroi mult peste medie. Personajul lui Reynolds e simpatic, vulgar şi înarmat cu zeci de metareferinţe (inclusiv la Hugh Jackman), la fel ca variantele lui din benzile desenate. E un film relaxat a cărui a doua parte nu va avea nicio problemă să aibă succes.

Trumbo (2015)

Trumbo e un fel de recital actoricesc al lui Bryan Cranston (Breaking Bad), actor care şi-a meritat din plin nominalizarea la Oscar. Totodată, Trumbo este tot ce n-a fost Hail, Caesar!, adică un film despre exagerările şi bolile sociale ale “vânătorii de comunişti din anii ’50” şi despre modul în care s-a reflectat ea lumea Hollywood-ului. Totul, cu o poveste reală în spate, adusă la viaţă de oameni ca Louis C.K., Helen Mirren şi John Goodman printre alţii. În final însă, Trumbo e un film în care veţi sta cu ochii lipiţi timp de două ore şi ceva de personajul lui Cranston, un scenarist uşor comunist, puţin nebun şi uneori iritant, dar, în orice caz, extrem de talentat.

The Last Witch Hunter (2015)

Oricât de dubioase ar fi alegerile lui cinematografice, Vin Diesel este genul de actor care rămâne simpatic, oricâţi monştri coloraţi ar tăia în două. Întâmplător, The Last Witch Hunter cam pe asta se şi bazează. Pe asta şi pe prezenţa lui Elijah Wood şi a lui Michael Cane. Filmul urmăreşte saga unui vânător nemuritor de vrăjitoare şi a încercărilor lui de a demasca un complot supranatural. Ca puncte interesante, aş aminti asemănările cu Constantine, Blade, eventual Day Watch şi poate chiar cu jocurile și cartea The Witcher. Ca stil vizual, The Last Witch Hunter se apropie de filmele inspirate din benzi desenate și de obsesiile de început de carieră ale lui Guillermo del Toro (inspiraţia reală a filmului e universul Dungeons & Dragons, univers îndrăgit de Vin Diesel, care este şi producător). Ca puncte slabe, aş menţiona ritmul ciudăţel şi efectele similare vechilor filme pentru copii. The Last Witch Hunter e o recomandare uşoară pentru o duminică aglomerată.

Spotlight (2015)

Spotlight a luat un Oscar anul ăsta şi nu cred, aşa cum au susţinut anumiţi critici, că l-ar fi luat din cauza temei. Filmul are un scenariu uşurel, bazat pe povestea echipei de jurnalişti la Boston Globe care a scos la iveală dimensiunile scandalului sexual iscat în jurul reprezentanţilor bisericii catolice. Cu alte cuvinte, un film cu un ritm lent şi cu o temă greu de mestecat. Deci, ce-l face pe Spotlight demn de Oscar? Interacţiunile dintre actori precum Michael Keaton, Liv Schreiber, Mark Ruffalo (care străluceşte aici) şi Stanley Tucci. Chiar şi Rachel McAdams, această Jennifer Garner mai puţin antipatică, mi-a plăcut. De ce? Pentru că toţi oamenii ăştia sunt scoşi din rolurile lor tipice, înarmaţi cu accente dubioase şi puşi să fie jurnalişti. Merită văzut cu mintea limpede.

Hidden (2015)

Hidden e un film regizat de fraţii Duffer (care au scris episoade şi din serialul Wayward Pines al lui M. Night Shyamalan, serial pe care vi l-am mai recomandat). E un film cu buget mic şi cu pretenţii de horror, dramă şi thriller post-apocaliptic. Pe deasupra, Hidden îşi trage inspiraţia din filme precum I Am Legend şi jocuri precum Fallout şi obţine un produs scurt, intens şi cu o tensiune bine dozată.

Bun? Nu chiar. Hidden e foarte bun, spre surpriza mea şi a celei alături de care l-am urmărit. Actorii sunt semi-anonimi, dar joacă excelent (mai ales puştoaica şi actorul suedez din rolul principal). Începe ca un film post-apocaliptic, cu o familie captivă într-un bunker subteran şi apoi… dar hai mai bine să-l vedeţi. Dacă nu vă place, măcar n-aţi pierdut două ore şi ceva din viaţă şi 25 de lei, cât am irosit cu Hail, Caesar!

The Forest (2015)

The Forest a fost promovat la tv, la metrou şi pe afişe. Un film horror cu o temă interesantă, plasat în Japonia, în celebra Pădure a Sinucigaşilor (Aokigahara). Am decis să-l văd în cele mai bune condiţii, condiţii care nu l-au salvat însă de a fi un amalgam incoerent de aiureli, cu dialoguri ce par a fi scrise de o puştoaică de liceu. Fundalul deştept ales nu poate salva un film în care nici măcar fantomele nu par să aibă un motiv real al existenţei.

Legend (2015)

Anul trecut, două filme cu gangsteri legendari s-au luptat pentru atenţia publicului cinefil. Legend a fost filmul mai slab promovat, dar cu siguranţă alegerea recomandabilă pentru orice om care a tras măcar cu ochiul la The Godfather sau Goodfellas. Tom Hardy joacă rolul dublu al fraţilor Kray, doi gemeni (un mafiot înnăscut şi un maniac schizofrenic cu obsesii sexuale ciudate) care au dominat pentru o perioadă peisajul subteran al Londrei. Dacă filmul în sine e o producţie „de epocă” modernă, pentru Tom Hardy e doar una din dovezile de talent ale unuia dintre cei mai promiţători actori ai generaţiei tinere şi, dacă viitorul îi dă şansa, ai Hollywood-ului.

Paul Bettany are şi el o apariţie binevenită. Singura care mă irită din distribuţie este Emily Browning care nu joacă atât prost, cât are principalul dezavantaj de a fi o actriţă mediocră, antipatică şi tare urâţică, dezavantaj pe care îl poartă cu o bizară mândrie hipsterească. Încă nu ştiu ca domnişoara să fi jucat în vreun film bun până la Legend. Din fericire, machiajele din filmul ăsta sunt excelente şi îi maschează strâmbăturile. Altfel, nu văd vreo piedică în a recomanda filmul oricui apreciază peliculele cu mafioţi supăraţi sau filmele bune, în general.

Black Mass (2015)

Black Mass e al doilea film cu gangsteri, apărut în aceeaşi perioadă cu Legend. De data asta, „monstrul” din rolul principal este Whitey Bulger, un psihopat care a terorizat zeci de ani străzile din Boston. Distribuţia e bună, incluzându-i pe Johnny Depp (aici machiat ca un bolnav terminal), Benedict Cumberbatch, Joel Edgerton şi Kevin Bacon, alături de o clonă a lui Matt Damon (Jesse Plemons). Actorii se iau în serios, cadrele sunt plăcute, dar filmul este extrem de plictisitor. Parcă am urmărit un documentar BBC, făcut dintr-o perspectivă fixă, secată de dinamism. E genul de film la care nu poţi da spoilere, pentru că nu se întâmplă nimic. Oricât mi-ar plăcea actorii implicaţi (mai puţin Depp, sincer), îmi e foarte greu să recomand Black Mass când există Legend.

P.S: Altfel, la câteva săptămâni după, pot să vă spun că Oscarurile au fost absolut în regulă. Mi-ar fi plăcut într-adevar să vad şi ceva aruncat lui Trumbo şi poate un Legend pe liste. Altfel, Mad Max: Fury Road şi-a meritat premiile, iar The Martian nu a luat nimic, spre meschina mea mulţumire.

Next»