Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

La muncă, bă!

Posted by on 27 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Domne, vă spun, cu munca asta nu e rost de bani!” îmi mormăie taximetristul, în timp ce depășește o mașină de curierat.

„Cu ce muncă? De taximetrist?” întreb eu, anticipând un discurs despre legislație, tarife mici și aromă de conspirație. Da, sunt unul dintre ciudații ăia care evită Uber și care conversează cu șoferii de taxi. Răspunsul omului a fost însă simplu: „Nu, domne, cu munca în general!”. După o scurtă pauză, cât pentru o îmbucătură de covrig, interlocutorul meu continuă: „Și în România și unde vrei dumneata, nu ai cum să te îmbogățești din muncă!”

Acum, nu știu exact ce avea în cap șoferul meu, dar nu l-am însoțit suficient cât să aflu. Se prea poate ca el să se fi gândit la micile învârteli românești, ca alternativă la munca cinstită. În aceeași măsură, se prea poate să fi fost un om autentic exasperat de un sistem parazitar. Un om care spera cumva să avanseze prin propriile abilități, oricât de mică ar fi fost cererea pentru ele. Cert este că, indiferent cu ce gând și de ce a zis-o, taximetristul avea dreptate. Poți să supraviețuiești prin muncă. Poți să trăiești decent prin muncă, dacă știi să alegi. Poți chiar să economisești din muncă, daca ai obiective simple. Nu poți, în schimb, să te îmbogățești din muncă.

Am mai spus-o de câteva ori, dar nu strică să repet: în România îți plătești normalitatea. Ești nevoit să lupți pentru a nu fi sclavul propriilor vise. De dragul discuției de față, vom sări însă peste piedica asta. Vom presupune că o majoritate a populației își poate acoperi nevoile și, pe deasupra, poate acoperi și nevoile unui stat care nu oferă nimic la schimb. Totul prin muncă cinstită. E o presupunere foarte generoasă dar, ne vom închipui că toți câștigăm suficient, încât să investim în propria dezvoltare. La fel ca într-o țară „civilizată”. De dragul aceleiași discuții, vom reduce conceptul mai larg al bogăției la un statut financiar dezirabil. Spun „statut financiar” pentru că să mănânci pâine cu iaurt cinsprezece ani pentru a-ți lua o mașină decentă și a-ți plăti un credit pentru casă e cea mai cruntă sărăcie. E sărăcia aia zilnică pe care ți-o justifici printr-un scop material, unul care nu va mai valora mare lucru după atingere. Renunți la standardul de viață și la sănătate pentru ceva ce un om ajuns într-un curent financiar propice poate atinge în câteva luni. Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu. Dacă presupunem totuși că am fi pe calea cea bună, ce ne-ar opri să devenim cu toții mici moguli?

Dacă aș ține cursuri motivaționale, v-aș spune că de vină e mentalitatea fiecăruia. Din păcate, n-ați plătit taxa de intrare, așa că îmi păstrez secretele pentru următoarea întâlnire. Până atunci, vinovatul real s-ar putea să fie actualul sistem social, potențat de climatul politic. Dacă aș fi un stângist de rit nou, unul cu grave probleme de înțelegere a economiei, aș da vina pe capitalism și aș susține vehement că stratificarea socială e o invenție. De fapt, problema e mult mai veche și se reduce la: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase. Cu alte cuvinte, pentru a avea rezultatele financiare dorite, ai nevoie de un consum spectaculos de resurse, fie că vorbim despre banii proprii, despre timp sau despre resurse fizice și intelectuale. Sunt resurse de care unii nu dispun, dar pe care cei mai mulți nu vor să le investească, recompensa nefiind atât de atrăgătoare. Am plecat de la presupunerea că toți ne-am putem satisface nevoile, nu că nevoile respective ar fi aceleași pentru toți.

Să revenim însă la problema îmbogățirii. Sistemul clasic de muncă, de 8-10 ore pe zi, nu a fost niciodată gândit să te îmbogățească, să te facă mai productiv sau mai fericit. Firmele, oricât de mult și-ar respecta angajații, nu au ca obiectiv independența lor financiară. Oricât de mult ți-ai aprecia partenerii, e ilogic să lucrezi împotriva propriei supraviețuiri. Locul ideal pentru angajat este cel în care confortul personal îi permite să vină la job cu plăcere, dar nu din plăcere. Asta în condițiile în care echilibrul dintre viața personală și cea profesională trebuie să mulțumească atât angajatul, cât și angajatorul. Și asta vine de la un om care se consideră corect tratat și care nu are ce reproșa actualului job, dar care nu se așteaptă ca angajatorul să-l transforme în milionar.

Totuși, dacă alegi calea clasică și pornești de jos, cum am făcut majoritatea, în momentul primelor promovări o să observi un fenomen curios, dar absolut natural. Imediat ce avansezi pe scara ierarhică, natural sau prin ambiție, nu mai poți să fii pur și simplu băiatul sau fata care-și face treaba și atât. Trebuie să relaționezi, să călătorești, să te îmbraci și să te comporți în concordanță cu noul statut. Nu, nu trebuie să te schimbi pe plan personal, dar vei fi forțat să te adaptezi profesional. În plus, trebuie să renunți și la o parte din timpul în care te-ai bucura de banii primiți în plus.

Pe lângă asta, odată cu noul consum de resurse, vor crește psihologic și propriile nevoi. Și nu, băi hipioților, soluția nu este să mai “renunțăm la nevoi”, chit că unele sunt artificiale, ci să selectăm exact lucrurile care ne fac fericiți, oricât de superficiale ar părea ele pentru „maeștrii spirituali”. Poate că vrei ca banii tăi să meargă pe haine ultraelegante pe care să le porți la concerte. Dacă te întorci acasă din Lacoste cu zâmbetul pe buze, atunci banii ăia sunt corect investiți. Călătoriile și meditația nu sunt răspunsul la orice. Pentru a face o analogie pe care nu mi-a cerut-o nimeni: soluția la depopulare nu este să nu mai mori. Există tendințe naturale și normale care trebuie pur și simplu canalizate spre propria fericire, nu eliminate în favoarea unor scopuri care nu îți aparțin. Totul e în regulă, cât timp tendințele nu devin obsesii.

Să revenim însă la nevoile zilnice și la modul în care ele cresc odată cu responsabilitățile și recompensele financiare. Când muncești relaxat pe un salariu mediu, să zicem, îți permiți să mănânci ieftin și fără stres la prânz. Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager cu un salariu frumușel, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii. Comanzi alături de colegi o mâncare la preț dublu și faci tot posibilul să pari indispensabil discuției care în mod sigur va continua. Nu pentru că n-ai putea da dovadă de modestie, ci pentru că gestul tău ar fi interpretat drept ostentativ. Chiar și acum, vorbim în continuare despre o situație ideală, cu angajați decent plătiți și angajatori corecți.

Ăsta și motivul pentru care, după o vreme, multor profesioniști li se cam ia de avansat și de încercarea de a-și depăși propriile nevoi. Când stima de sine și banii le permit să se simtă confortabil cu propria persoană, se opresc și încep să se gândească la trasee alternative. Nu când sunt bogați, nu când se simt fericiți, ci când sunt „confortabili” (sau prea confortabili). De-aici încolo fie opresc treptat motoarele, fie spun „stop joc!” și pleacă în vreun sabatic dubios sau se apucă de meserii nespecifice.

E la fel și în cazul marilor manageri de fonduri, afaceriști și finanțiști. Sunt oameni care par să fi aterizat în posturi bine plătite, până când vedem ce facultăți, cursuri și stadii de pregătire au făcut în prealabil. Până când vedem câte sacrificii financiare și personale au existat înainte de șampanie și limuzine. Zeci de mii de dolari investiți numai în educație și alte zeci de mii în programe de training și „networking”. Oamenii au vrut salariu de 100 000 de dolari pe an, așa că au investit (au avut și de unde, dar e altă discuție) enorm în propria formare și au pierdut ani de zile pe la ușile potrivite. Pentru a câștiga genul ăsta de sume, trebuie să te învârți prin cercurile de oameni care le posedă deja. Și asta, din nou, costă.

Ar mai fi, desigur, și alte variante. Soluția antreprenoriatului, chiar și cea a antreprenoriatului de rit nou, post-criză, arată foarte bine pe hârtie. Adevărul e că, fie că vorbim despre magazine de cartier sau despre companii IT, despre demersuri finanțate colectiv sau despre întreprinderi sociale, rata finală de succes este foarte mică (undeva între 7-10%, în cazuri optimiste). Supraviețuirea pe termen lung, într-un mediu hipercompetitiv unde companiile chinezești îți copiază produsul înainte să-l lansezi, are ceva sălbatic în ea. Soluția finală ajunge să fie o strategie de tip “lansează și fugi” (launch & make an exit).

Cu alte cuvinte, antreprenoriatul ăla susținut de visători și puștani dornici să schimbe lumea s-a transformat treptat într-o bișniță. Oamenii cu idei mari și valoroase se văd nevoiți să le vândă înainte de a le vedea puse în practică. Cui? Unor asasini de idei care nu doresc altceva decât să-și consolideze dominația sau unor speculanți care să le vândă mai departe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să devină propriul sclav și pentru că îmbogățirea nu este un produs al muncii peste program. Dacă cineva consideră că ideea ta valorează 3 milioane de dolari, ce alegi: vinzi și te relaxezi sau încerci în continuare să schimbi lumea?

Tot din motivele menționate există și mulți analiști care prevăd de ani de zile căderea Silicon Valley, lucru vizibil deja. O parte dintre companiile aglomerate în San Francisco produc ceva ce nu pot vinde, pe când altele vând ceva ce nu pot produce. Toți patronii lor se visează cetățeni atenieni, înconjurați de sclavi binevoitori și preocupați exclusiv de “gânduri mari” și de “binele cetății”. Toți se văd următorul Peter Thiel sau Elon Musk, însă foarte puțini vor să-și complice viața cu ritmul sâcâitor al IMM-urilor.

Și până acum nici măcar n-am intrat în problema taxelor și obligațiilor financiare în continuă creștere, odată cu propria avere. Nu doar că o să ajungi să te îmbraci, să mănânci și să călătorești mai scump, dar va trebui să verși și mai mulți bani în buzunarul Statului, indiferent cât de ineficient și prost pregătit ar fi el. Asta dacă nu cumva plănuiești să te îmbogățești din asistență socială.

Să ne înțelegem: munca te poate educa, transforma și te va face să evoluezi. Munca poate fi un instrument al devenirii tale (da, știu cât de comunist sună propoziția asta). Și da, munca inteligentă e o etapă definitorie în viața oricărui profesionist. O poți face din propriul fotoliu sau de la birou, cât timp resursele tale sunt puse în slujba altora, tot asta este. Munca nu e însă o trambulină pentru a sări din oceanul celor 99% în piscina celor 1%. Dacă luăm în calcul exclusiv modalitățile legale de a face bani, mai tot, dar tot (de la vocație și speculație, la revelație și noroc), are șanse mai multe de a te transforma în miliardar. De fapt, cele mai multe șanse de a te transforma în miliardar vin în condițiile în care ești deja milionar.

Oamenii ajunși sus au muncit, dar nu s-au bazat pe asta pentru a-și atinge scopurile. Munca inteligentă despre care vorbeam este o combinație de “pus osu’ la treabă”, delegat responsabilități și de relaționare. Nu este un scop în sine, ci un instrument. De-asta, poate, cei prinși în lanțul consumerist (adică majoritatea celor ce citesc articolul ăsta, cu autorul printre ei) nu au altă șansă de a-l rupe decât să lucreze în paralel la propria „ieșire”. Să facă genul ăla de muncă satisfăcătoare prin ea însăși, dar fără miză imediată. Genul de muncă pe care, cu puțină ambiție și mult noroc, o poți transforma în non-muncă, o non-muncă care să te ajute să faci “saltul”. Statutul financiar și personal dorit nu pot fi scopuri imediate, motiv pentru care nu poți lăsa recompensele rapide precum salariul să te distragă. Culmea, majoritatea exemplelor de succes, de la miliardari „cinstiți” la vloggeri vestiți, ne prezintă oameni care cândva munceau opt ore pe zi pentru alții, doar pentru a-și permite să mai muncească opt ore pe zi pentru ei.

Acum, să ne întoarcem puțin la lumea reală, lumea care vrea salarii mai mari „pentru că le merită” și care e ferm convinsă că unii „au furat, dar au făcut și lucruri bune”. Să ne întoarcem puțin la ea pentru că am făcut totuși o presupunere fantezistă la începutul articolului, cea conform căreia toți am câștiga „suficient”. Lumea reală nu ține cont de presupunerea mea pentru că nici nu are cum să o facă, economic vorbind. Conaționalii noștri vor salarii ca afară, dar fac alegeri personale și profesionale “ca aici”. Sunt oameni care se cramponează de activități rutiniere, țin cu dinții de securitatea locului de muncă și nu ies din voia celor din jur, dar speră cumva să se îmbogățească. Mai mult, se frustrează când nu câștigă la loterie și nu sunt brusc promovați pe posturi de management.

Pentru restul însă, cei ce înțeleg că ascensiunea personală și profesională nu se termină atunci când îți permiți două vacanțe pe an, munca rămâne un mijloc și cam atât. Un mijloc de susținere și avansare treptată care trebuie tratat cu respect, dar nu transformat în stăpân. Un mijloc, nu o cheie. În orice alte condiții, oricât de bun ai fi și oricâte evaluări pozitive ai primi, vei fi întotdeauna prea obosit și stresat pentru a produce valoare și pentru tine. Vei fi prea obosit pentru a te îmbogăți.

P.S: Pe cale de consecință, o metodă sigură de a vă îmbogăți este să nu dați banii pe seminare și să nu folosiți niciodată expresia „pe cale de consecință”.

Mai e apă în rezervor?

Posted by on 16 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată. Doar virgulele au fost puse greșit, pentru a separa prostia de nesimțire…

Cu puțin timp în urmă, staționam regulamentar în camera de așteptare a unui spital românesc. Un spital curățel și, ca orice spital central, destul de aglomerat. Unul dintre spitalele în care mulți se laudă nonșalant că nu calcă, dar în care ajungi negreșit când sistemul privat e prea scump sau prea puțin pregătit pentru problema ta. Eram, deci, în camera de așteptare a unui spital de stat.

Dacă aveți impresia că urmează o poveste clasică despre sistemul medical, ei bine, încă nu am astfel de povești, deși sunt familiar cu mediul. Nu am genul de povești pe care Facebook-ul le-ar aprecia, dar am povești despre pacienți și despre oamenii ăia umili și decenți care habar n-au să spună “Bună ziua!” sau “Mulțumesc!” Întâmplător, asta chiar este o astfel de poveste.

Aflat în respectiva cameră alături de un membru al familiei și de alte două persoane care-și așteptau rândul, am observat cu plăcută surprindere un fenomen: femeile de serviciu spălau constant toaleta din încăpere, fiind probabil printre singurele de pe etaj. Cu aceeași uimire am observat și că primul om care a folosit-o, un domn la costum de maxim 40 de ani, nu a simțit nevoia să tragă apa după el sau să se spele pe mâini, deși a zăbovit înăuntru ceva vreme. Din nou, ne aflam într-un spital, nu în Expirat.

Evident, la prima “abatere” nimeni nu a zis nimic. Ar fi însemnat să admitem colectiv că cele două țevi care deserveau toaleta erau extrem de zgomotoase și că intimitatea nu era punctul forte al încăperii. Nu, nu s-ar fi prins nimeni cu ce-ți ocupai timpul înăuntru, dar dacă dădeai drumul sub orice formă la apă, se auzea în toată sala.

Am așteptat (ce altceva puteam face?) să treacă momentul dubios, până când un nou personaj a intrat la toaletă. O doamnă, de data asta. Femeia a procedat exact la fel, ba, după ce a ieșit a și comentat că nu era curată toaleta. Suferind probabil de alergie la nesimțire, două persoane din cameră au întrebat: Dar dumneavoastră ați tras apa? Răspunsul a fost simplu: Păi ce, era treaba mea? Deduc de-aici că era treaba noastră.

La scurtă vreme, femeia de serviciu a intervenit din nou, din proprie inițiativă. Nu are sens să vă descriu repetiția scenariului, dar vă pot spune concluzia lui: în decurs de o oră, alte șapte persoane au folosit toaleta. Deși nu îmi făcusem un obiectiv din a asculta țevile, era imposibil să le ignor. Doar o persoană (una!) a tras apa și a pornit chiuveta dinăuntru.

În rest, oamenii care nu aveau nevoie de toaletă, dar aveau nevoie de nas, adică noi, au fost de multe ori responsabili pentru gestul ăsta. Vreți să facem pariu că mai toți nevinovații ăștia s-au văitat acasă sau pe Facebook că spitalele românești sunt mizerabile? Vreți să facem pariu că mulți sunt genul de persoane care se urcă în mod constant cu picioarele pe vasul de veceu, dar nu se spală pe mâini, neînțelegând cum funcționează bacteriile?

La un moment dat, inspirați de însoțitorul meu, cei rămași în sala de așteptare întrebau toți turiștii sanitari dacă “Mai e apă în rezervor?”. Dat fiind că umorul fin al unei astfel de glume e prea mult pentru unii, răspunsul a fost de multe ori: Sigur că mai e, că n-am tras apa! Ăștia sunt oamenii a căror conduită impecabilă este prea demnă pentru România. Oamenii care n-au pentru că “strică alții”.

Trage Apa

(Sursa Imaginii)

Aș vrea să îmi explic genul ăsta de atitudine prin Teoria Ferestrelor Sparte, însă, în cazul ăsta, comportamentul nociv nu a fost ignorat sau încurajat. Aș vrea să merg pe zicala veche că “românii strică doar la ei acasă”, dar nu mă omor cu proverbele. Sincer să fiu, în multe dintre țările vestice vizitate, cozile de la supermarket erau deseori cauzate de est-europeni. Să nu mai vorbim despre camerele de hotel făcute praf și despre zecile de amenzi de circulație luate de ai noștri prin U.E. Să nu mai amintim despre fântânile poluate, lebedele mâncate și trotuarele murdărite. Da, anumiți concetățeni au un respect (umil și iritant, ar spune unii) pentru tot ce le e străin sau cumva superior, dar cât timp comportamentul aferent nu este interiorizat, valoarea lui este nulă.

Recent, online-ul românesc a adus iar in discuție lipsa condițiilor de igienă din zonele rurale și lipsa toaletelor publice din marile orașe. Adaug la asta și deviațiile unor oameni care trăiesc într-un mediu “civilizat”. De ce? Pentru că nu ai practic nicio șansă să înțelegi ideea de civilizație, dacă nu deții niște concepte de igienă și respect. Dacă tu ești la un băț distanță de triburile care-și îngroapă morții lângă apa potabilă, orice planuri de viitor, orice încercare de a face politică și orice discuție rațională devin inutile. De fapt, de la astfel lipsuri ar trebui să pornească viitoarele monografii ale poporului român.

Prin urmare, înainte de a-i acuza pe cei din jur că sunt „țărani” și de a te văita de condițiile din spitale și instituții, întreabă-te dacă ai fost vreodată pus în postura de a răspunde la întrebarea: Mai e apă în rezervor?

P.S: Probabil că în opinia multor cititori și ăsta va fi un articol de…

Curioasa Dimineață a Domnului Popescu de la Scara B

Posted by on 11 May 2017 | Tagged as: Viata & Nu Numai

„-După ce s-a aruncat în repetate rânduri de la parterul casei unde locuia, Păstorel Nicolicea a încercat din nou să-și pună capăt zilelor, înghițind aproape 3 kilograme de pământ de flori. Găsit de un vecin, bărbatul de 37 de ani a fost internat pe loc în spitalul din localitatea vasluiană. În ciuda avansatei stări de ebrietate și a indigestiei, medicii au declarat că sinucigașul se află în afara oricărui pericol.

-E fizică. Fizică elementară. Întâi mănânci pământul, apoi te-arunci cu capu’ în jos. Tre’ să ai masă în burtă, să schimbi centru’ de greutate! Proști, dom’le, proști! mormăi Damian Popescu în timp ce strângea între degete cana de cafea.

Domnului Popescu nu-i plăcea cafeaua. Nici garsoniera din Drumul Taberei nu-i plăcea. Nici oamenii, în general. Domnului Popescu nu-i prea plăcea nimic și asta era cumva normal. Ca o baterie chinezească, tot ce-l atrăgea ajungea să-i explodeze în față. Vrusese să se facă cercetător la Institut, dar ajunsese prof de fizică. Vrusese să se căsătorească până la 30, dar divorțase la 29. Vrusese bani, dar rămăsese cu o gaură în buget și cu un teren imaginar, la marginea unui aeroport inexistent.

Popescu nu-l plăcea nici măcar pe Galilei, un pisoi obez de rasă incertă, care-i cotropise de doi ani garsoniera. Dar era în regulă, nici Galilei nu-l plăcea pe el, motiv pentru care se pișa pe aragaz de câte ori avea ocazia.

Astăzi, profu’ nu se grăbea să ajungă la prima oră. Liceenii cărora le preda fizică medievală nu i-ar fi dus oricum lipsa. Cu o mișcare rapidă, Popescu stinse radioul care încă bombănea despre sinucigașul din Vaslui. Fără să lase cana din mână, își concentră atenția asupra telefonului mobil, o cutie zgârcită în performanță, dar generoasă în plastic. Lumea se vedea altfel prin lentila unui cont fals de Facebook. Nici fosta soție, nici foștii prieteni nu se prinseseră când fuseseră adăugați de un anumit Nicolae Teslea, un băiat cu freză interbelică și cu pasiuni precum „viitorul” și „curentul alternativ”.

-A dracului femeie. Tot cu arăboiul ăla. De fapt, la ce să te aștepți de la una care în tinerețe umbla cu văru’ său? A dracului femeie!

Gândurile lui Popescu fură întrerupte de Galilei, a cărui metodă de a cere de mâncare consta în zgâriatul mobilei de bucătărie, însoțit de emiterea unui sunet bizar, de aspirator în gestație.

-Îți dau și ție ceva, îți dau. Mâță proastă. Îmi pare rău că nu te-am castrat anul trecut, dar anu’ ăsta… nu mai ratez ocazia. Cu mâna mea o fac, uite așa: pac, pac! spuse Popescu gesticulând furios spre motanul care acum înfuleca o conservă incertă.

Planurile cu valențe veterinare fură însă repede abandonate. Ca trezit dintr-un vis alb-negru, Popescu renunță brusc la socializare, își luă servieta cu hârțoage din cuier, își aruncă haina pe el și ieși pe ușă. Își amintise că avea ceva de mers până la stația de autobuz și că pachetul de țigări pe care încă nu îl cumpărase urma să-i alimenteze moralul timp de șase ore.

Coborî scările în viteză și sări peste coșul de gunoi. După ce mormăi ceva către femeia de serviciu, profesorul își începu drumul prin boscheți până la magazinul de pe colț. Din moment ce trotuarul fusese sufocat de rable, magazinul nu mai era tocmai pe colț, doar că „maghernița dintre baltă și grădină” era mai greu de pronunțat.

Din păcate, după nici zece pași curajoși, domnul Popescu se prăbuși subit în iarbă, copleșit de o amețeală teribilă și de o durere de cap năucitoare. Cinci minute mai târziu…

-Ce făcuși bă, vecine, muriși? Ai băut aseară, bețivaneee! Hă, hă, hă! Hopa sus, că îți pătezi costumu’! Hai, că te așteaptă copiii! îi urlă grijuliu femeia de serviciu, care nu plecase totuși din locul ei preferat, băncuța unde bascula semințe.

Popescu sperase sincer să fi murit. Dumnezeu îi era martor că mai încercase, dar nici aici nu avusese noroc. Cât despre recentul incident care-l plasase strategic cu nasul în iarbă netunsă și rahat de câine, omul nostru avea câteva întrebări. Leșinase? Se împiedicase? Fusese victima unui atac cerebral eșuat? Profesorul se ridică și se scutură rapid, cumva bucuros că avea temă de gândire. Oricum, mersul la doctor era exclus. Un doctor o ajutase pe maică-sa să-l nască, deci era clar că nici ăștia nu-i voiau binele.

-Iar predau optică la a unșpea, mormăi pentru sine Popescu. Iar explic porcăriile ălea de probleme cu lasere. Iar întrebările idioților ălora mici…

-Lasele? Ține le-a dat lasele? De unde au ei domne lasele?

-Ce căca…? îngăimă Popescu, în timp ce vocea din eter își continua tirada.

-Si în plus, de țe sunt ei acolo? Îi pune țineva să vină la lițeu? Țe inteles selvesc? Te pomeni că plotestează?

-Cine dracu’ vorbește? strigă Popescu, în timp ce încerca disperat să identifice sursa zgomotului.

-Toți volbesc, toți. Acum au toți Intelnet si stau langa-langa toată ziua si scliu toate plostiile. Dal sunt manipulați, ma-ni-pu-lați! Mă înțelegi?

Peltică și furioasă, vocea din capul lui Popescu avea cadența unui pistol cu apă care-i scuipa defazat printre neuroni. Era o voce familiară și în același timp teribil de sâcâitoare. Popescu o mai auzise cu siguranță, dar încă nu știa unde. Să se fi ținut vreun prieten de glume? Nici pe departe, omul nostru nu avea așa ceva. Profu’ n-avea prieteni nici măcar pe contul fals de Facebook, unde oamenii îl adăugaseră inconștient, dar acum îl evitau insistent.

Deși se împiedica mai mult decât mergea, murdărindu-și și mai tare costumul dungat, Popescu ajunse totuși la gărdulețul din spatele chioșcului. Mai mult, reuși să-l sară și să ceară transpirat un pachet de țigări.

-Nu, nu, din cele lungi, cu pachet alb! Vă mulțumesc!

Într-un moment de neatenție, domnul Popescu dădu fără să vrea dovadă de generozitate. Bătrânul samsar de la tejghea primi 50 de bani de la singurul client care aștepta mereu cu mâna întinsă restul.

-Ce mama dracu’ se întâmplă? Sunt încă viu? se întrebă în continuare Popescu, împleticindu-se spre stația de autobuz.

-Viu? Toți suntem vii. Toți. Uite, bunăoară, o găină din Pascani a născut doi puii vii. Nu m-au clezut atuncea. Nu m-au clezut. Dal acum? Acum si BBC-ul e cu mine, mă înțelegi? Stim cu totii că o găină…

-Ion Cristoiu! Ion Cristoiu! se trezi Popescu urlând în stație, spre mirarea bătrânei rezemate de stâlp și spre nepăsarea puștiului îngropat în căști.

Acum era sigur. Vocea care-i turna melasă în creier era a cunoscutului ziarist, istoric, moderator TV și specialist în geopolitică, Ion Cristoiu. Era o voce pe care o mai auzise în serile în care adormea la televizor, înainte ca motanul să vrea să fie hrănit pentru a șasea oară. Ion Cristoiu îi nara viața, ca unui politician de tranziție înaintea sentinței finale.

-Breichi Nius! Breichi Nius! Normal că Ion Clistoiu. Pe cine clezi că ai invitat în platou?

-N-am invitat pe nimeni. N-am invitat pe nimeni! urlă Popescu de pe locul lui din autobuzul 336, întotdeauna același.

Din fericire, nu era nimeni care să simtă drama profesorului: puținii călători erau demult obișnuiți cu nebunii care își urlau povestea între stații. În creierul lui Popescu, de-alungul unei zone numite de neurologi „rețeaua modului implicit”, se întâmpla însă ceva foarte bizar.

-Încă o bătălie de purtat, își zise înciudat domnul Popescu.

-Bătălie? Bătălia politică e pieldută, piel-du-tă! De fapt, Lomânia a pieldut demult, de când l-au închis pe Colneliu Zelea Codleanu. Am citit io, am făcut studiu și l-am tlas la fax. Codleanu nu ela colupt, mă înțelegi? Nu ela colupt!

-Mamă, Doamne…

-Mamă? Mamele sunt bune. Toți tlebuie să avem o mamă, dal să nu se bage în politică, mă înțelegi? Imediat le manipulează, cum au facut cu mamele copiilor ălola de la Colectiv. Telibil, domne, te-li-bil!

-Nici măcar să stau jos nu pot! își spuse îngrozit Popescu, în timp ce se ferea de ecoul propriei cutii craniene.

-Stat? Păi ce, domne, ăsta e stat? Ăsta e stat palalel, e stat milițienesc, mă înțelegi?

Domnul Popescu coborî în viteză din autobuz. Se oprise cu o stație mai devreme, lângă o fostă unitate militară transformată în complex comercial. Știa că trebuia să facă ceva cu vocea care-i scria diatribe cu Comic Sans. Să meargă totuși la doctor? Nu o mai făcuse din copilărie. Să se arunce în fața mașinii? Îi surâdea cumva ideea. Totuși, traficul bucureștean nu i-ar fi putut garanta moartea și, chiar dacă ar fi făcut-o, pe epitaful lui ar fi scris „Moarte prin Cristoiu”. Deodată, soluția salvatoare îi apăru în colțul ochiului, ca o muscă providențială blocată sub pleoapă. Popescu știa ce avea de făcut: era suficient să schimbe canalul!

Bucata de zid pe care omul nostru o întrezărise zăcea abandonată în apropierea spațiului comercial, dar suficient de departe de stație. În afara boschetarilor care își savurau coma prin zonă, nu era nimeni care să-l poată opri. Cei câțiva clienți ai centrului comercial nu-l puteau vedea și cu siguranță că ar fi preferat să nu o facă.

Cu o proptire exemplară a brațelor pe marginea zidului și o întindere impecabilă a mușchilor gâtului, domnul Popescu începu să aplice lovituri ritmice adversarului său din beton.

-Nu asa se face, nu asa! Nu te apuci să lovesti fălă noimă! Intai fați planificale, apoi cauți un unghi bun si după-aia…

Cucui după cucui, vocea din capul profesorului începu să se amestece cu reproșuri, mieunături și strigătele unor mari somități ale micului ecran. După ce sângele de pe frunte și din nas fu aplicat în mod repetat pe zidul desenat, lucrurile reveniră la normal. Vocea se estompase, iar Ion Cristoiu dispăruse.

-Nu s-a întâmplat nimic. Mă spăl, mă șterg și spun că am căzut. Nu s-a întâmplat nimic! Își spuse Popescu.

-De-aia, uite de-aia au rezistat românii ca națiune. Sunt încăpățânați și știu cum să pună problema, ca Simona Halep. Bravo, domne, bravo ție!

-Asta așa e! răspunse mulțumit Popescu.

Vocea de tenor răgușit din Lacul Lebedelor se reinstalase în mintea profesorului. Cristian Tudor Popescu își reluase vechiul loc la pupitrul minții, iar tizul său se putea declara fericit. Acum urma o după-amiază normală, ca oricare alta.

P.S: Drepturile de autor îmi aparțin, iar schița va fi cel mai probabil publicată alături de alte povestiri despre conștiință și prietenii ei. Pe câteva dintre ele le-ați mai putut citi aici sau în Casa Jurnalistului.

Săraci și Cinici

Posted by on 05 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Topuri Dubioase, Viata & Nu Numai

Ca orice părerist online, am obsesii la care revin constant, cu siguranța jurnaliștilor care caută lasere prin boscheți.

Una dintre fixațiile mele, tratată pe scurt și în trecut, este cea a liderilor simpli, din popor. Impulsionați de vechiul slogan iliescian, ”săraci și cinstiți”, românii au votat constant conducători care nu îi complexează. De 25 de ani, am promovat indivizi săraci material și cu duhul, profesori ai absurdului, complet străini de conceptul de “cinste”. De ce spun asta? Pentru că, oricât am fi de deschiși și progresiști, e ușor de observat că anumitor medii le e imposibil să producă oameni verticali, cinstiți sau echilibrați. Știu că sună puțin cam dur și obtuz, dar să o luăm pas cu pas.

În primul rând, să plecăm de la o premisă simplă: viața în România este foarte scumpă. În aparență, chiar și pentru un om cu salariu mediu, chiriile sunt mici, utilitățile sunt accesibile, alimentele relativ ieftine, iar benzina nu are un preț dramatic. Indicatorii ăștia chiar ne-ar ajuta, dacă viața ar însemna televizor, mâncare și 10 litri de benzină la sărbători. Din păcate, un om care aspiră la o viață decentă are nevoie de un oraș cu posibilități de angajare, o minimă viață culturală și, dacă se poate, de un apartament care nu e aproape de granița cu Bulgaria.

Un viitor membru al clasei de mijloc își dorește utilități accesibile, o infrastructură decentă, un transport în comun funcțional și posibilitatea unor vacanțe care să nu necesite credite. Dacă omul ăla are și o familie, necesitățile de bază cresc substanțial. În România viața nu e scumpă pentru că sunt salariile mici. În România îți plătești normalitatea, de-aici și costurile vieții.

După ce ți-ai achitat birurile pe chirie și administrație, taxa pe o mașină decentă sau pe călătoriile cu taxiul, plimbările în parcuri inexistente și ieșirile la cumpărături, poți începe efectiv să trăiești, să lucrezi la proiectele personale, să investești în propriile pasiuni sau să te ocupi de propria educație. Poți începe să gândești și să începi să-ți aperi drepturile.

Cu alte cuvinte, poți începe să faci alte lucruri pe care un instalator din Berlin, să zicem, le consideră normale. Mai simplu: în România costă să ajungi un cetățean funcțional; te costă timp, bani și resurse intelectuale. Ăsta este unul dintre motivele pentru care, printre altele, e plin de “săraci”. Există oameni cărora nu le-ar fi imposibil să se dezvolte, dar care nu pot atinge nivelul de normalitate necesar evoluției, înecați de un stat corupt și de o mentalitate colectivă de Ev Mediu.

Același fenomen e responsabil și pentru faptul că granița dintre sărăcie și libertate este foarte subțire la noi. El și tarele comuniste care ne-au lăsat cu tone de idioți, cinstiți de nevoie, care nu și-au conștientizat niciodată nivelul (neștiind ce sunt ălea evaluări și ce e aia performanță). Poate de-asta avea poporul și o problemă cu tehnocrații: nu erau “de-ai lor”. Păi cum să te conducă un „fandosit” cu două case, trei facultăți și 10 ani de experiență de management? Mamă, mai și vorbește cu accent franțuzesc… huooo! Nici nu a mai contat fundalul modest, dar nu nociv al multor oameni din fosta guvernare. Important devenise faptul că și aveau curajul să-și asume expertiza și că nu mureau de foame înainte să fie puși în funcție. Important era că omul de rând nu se putea imagina în locul lor.

Sărăcia e o boală cronică și nu o spun eu, ci studiile sociologice și antropologice. E ceva ce lasă semne grave asupra dezvoltării individului, inclusiv limitări de IQ și goluri în inteligența socială și emoțională. Știu că mulți au senzația că toți eram săraci oricum, chiar și după Revoluție, adică în anii ’90. Dacă mă uit în urmă, chiar eram. Și eu și alții ne bucuram când ni se cumpăra o minge mai decentă și ne întorceam cu mândrie cu o sticlă de Coca-Cola acasă, când o primeam. Unii am fost puțin mai norocoși, alții au fost mult mai norocoși, dar foarte puțini cunoscuți o duceau cu adevărat “bine”.

Nu ni s-a dat nimic pe gratis, și singurul lucru de la gâtul nostru era cheia de la apartament, nu husa de iPhone. Totuși, a fost o diferență enormă, vizibilă în timp, dintre cei care, cu toată sărăcia din jur, își permiteau să aibă toate cărțile de la școală, aveau o bibliotecă și mai târziu un calculator, aveau haine curate zilnic și nu aveau grija zilei de mâine și între cei care nu știau ce gust au caramelele. Era o diferență între cei care își permiteau să viseze și cei care visau să viseze. Despre ei, despre cei care n-au avut nici posibilitatea și de multe ori nici voința să vrea să învețe, să se joace și să fie “sănătoși” o să vorbim.

O să vorbim despre ei și mai ales despre cei pe care ajungem să-i alegem pentru că au fost săraci lipiți și avem senzația că luptă pentru “omul de rând”. Mai mult chiar, îmi voi permite să spun că un lider sănătos e un lider educat, cu un statut material îndestulător și cu doză sănătoasă de egomanie. De ce egomanie? Pentru că, după ce ți-ai satisfăcut nevoile normale, chiar și într-o țară ca România, o să vrei să-ți satisfaci egoul. O să vrei ceva care se întreține cu activitate publică, cu decizii și idei care să te facă măcar popular, dacă nu îndrăgit. Sigur că există oameni pentru care “binele colectiv” este singura împlinire, dar ei fie au urcat enorm pe scara nevoilor, fie își refuză exercițiul sincerității.

Iată deci câteva motive pentru care “săraci și cinstiți” e o expresie bună pentru lumea satului și pentru puținii care au reușit să-și depășească din plin condiția, dar nu pentru parveniții de la putere și nici pentru ceea ce ne dorim a fi liderii de mâine.

1. Un om care nu-și poate satisface nevoile de bază nu poate avea alte priorități. Dacă ai trăit 30 de ani la limita sărăciei, mizând pe ajutoare, combinații sau noroc, șansele ca prioritatea ta în viață să fie binele altora sunt mici. E valabil inclusiv pentru angajații de la stat puși în poziții de putere. Ce nu înțeleg stângiștii de ocazie este că nu contează a cui a fost vina că ai ajuns într-o situație mai puțin fericită. Piramida funcționează la fel și nu poți avea acces la auto-împlinire, dacă n-ai acces la mâncare.

Nu poți conduce și nu poți avea o nevoie reală de influență, dacă tu ești un om frustrat, care vrea doar să arate că “nu mai e un sărac”. Nevoia de putere este una egoistă, dar se manifestă diferit când deja stai pe vârful piramidei lui Maslow, nu când alergi după sedus femei de plastic, pentru că în trecut nu se uitau la tine. Nu încerc să dau în cap oamenilor mai puțin norocoși, dar aș avea niște întrebări pentru ei, înainte să mi-i aleg drept lideri.

2. Sărăcia nu e un lucru plăcut, deci șansele să vrei să te întorci acolo sunt mici. Oamenii care au plecat de jos și au ajuns prin puterile lor undeva au făcut eforturi să “uite” de au plecat, adică să se civilizeze. Cei care au parvenit pur și simplu și au trecut de la ciorapi de lână la eșarfe Burberry nu doar că nu au uitat de unde au plecat, ci s-au și răzbunat pe foștii colegi de suferință.

Niciuna din categoriile menționate, indiferent că și-a îngropat trecutul ca reacție la o traumă sau că a vrut să parvină, nu e direct interesată de pătura săracă a societății, adică fix de cea care îi votează. De-asta și mulți dintre cei scăpați din căminele de copii (cu mici și notabile excepții), oameni care ulterior s-au adaptat la societate, nu își mai pot ajuta foștii colegi. Nu e că nu ar vrea, ci că ar prefera să uite.

3. Experiența este vitală. Experiența de viață, experiența formală (educațională) și informală, țările văzute și tipologiile de oameni pe care i-ai cunoscut te formează ca om și implicit ca lider. E o experiență care costă, mai ales atunci când vrei să o obții cum trebuie, nu ca un hipster ignorant sau ca un infractor relaxat.

Oricât de iubit ai fi în satul tău, n-ai ce să cauți la Bruxelles dacă scuipi în sân când vezi doi bărbați ținându-se de mână pe stradă. La fel cum nu vreau să te văd dându-mi lecții despre justiție, când singura ta carte citită este codul lui Hammurabi (deși codul ăla reglementa mai bine calomnia decât o fac legile din România).

Am avut de câteva ori norocul sau ghinionul ca oameni chiar cinstiți să ajungă în Parlament. Oameni simpli, foarte probabil și săraci. Ce au făcut? Absolut nimic, pentru că reușita într-un sistem precum cel din România necesită anumite abilități sociale, susținere constantă și acces la resurse specializate. Lucruri pe care le poți dobândi prin experiență, flexibilitate morală și puțină educație, nu prin sinceritate și sărăcie.

4. Disciplina muncii e ceva ce se dobândește prin… muncă. Nu insinuez aici că săracii sunt săraci pentru că nu muncesc, ci doar că mulți dintre ei rămân săraci pentru că nu au o educație a muncii. Mulți aleargă printre joburi temporare sau, mai nou, printre ONG-uri și mici afaceri, pentru a-și satisface rapid nevoile de la punctul 1.

Alții muncesc din răsputeri, dar pe poziții puțin căutate și prost plătite, pentru ca, odată ajunși în funcții de putere, să se recompenseze din greu, crezând că merită asta. Din păcate, pentru orice funcție administrativă, munca la privat, în spatele unui birou sau într-o corporație, te întărește mult mai mult. La fel și schimbarea mai multor joburi cu miză mare și la fel și înființarea propriilor afaceri.

Din păcate, alegerea jobului e un lux pe care sărăcia nu ți-l dă. Știi cum recunoști un om pus pe criterii politice într-o funcție? Îl auzi văitându-se că 1000 de euro nu înseamnă nimic în România, cum recent a declarat un deputat ALDE. Asta arată nu doar dorința de a parveni și de a uita de zilele când 1000 de euro erau ce scoteai dacă vindeai rabla adusă din Germania. Arată și o deconectare reală de la piața muncii.

Nu contează până la urmă cât de mulți bani faci față de un casier din Bacău, că el nu e pus să conducă o țară. Contează însă cum îți valorifici munca, când știi că lucrezi 20 de ore săptămânal pentru 1000 de euro și că primești subvenții masive la cheltuieli, pe lângă decontări și ajutor de chirie. Asta dacă nu mai vorbim despre lipsa evaluărilor de performanță la stat și despre mărirea permanentă a pensiei, în cazul în care ești ales. Cu alte cuvinte, primești peste 1000 de euro pe cartea de muncă, pentru 40% din cât ai fi muncit pentru banii ăștia la privat, dar cumva găsești că e normal să te plângi. Dacă ai fi un manager de top cu sute de realizări în CV, aș înțelege, dar când tu ți-ai trecut sub educație “competențe avansate de PC”, ai o problemă (întâmplător, deputatul menționat are o meserie și ceva avere dobândită în timp, dar nu tratăm cazul lui)

4. Resursele lor sunt limitate. Exceptând acele vârfuri care fac performanță obsesivă într-un domeniu, majoritatea celor a căror copilărie și tinerețe a fost un lung șir de lipsuri au mai puține resurse emoționale, sociale și uneori și intelectuale. Din nou, faptul că n-aveai bani să scoți fetele la un suc în anul I sau că n-aveai bani de haine de firmă până recent nu e o lipsă, e normalitatea românească.

Un mediu parazitar te seacă de inventivitate, cunoștințe și voință. Ai nevoie de ele, așa cum ai nevoie de cunoștințe specifice pentru a realiza că nu ai cunoștințe specifice (efectul Dunning-Kruger). Sigur că poți trata lipsurile despre care vorbim ca pe traume tardive ale copilăriei și e evident că poți recupera, dar pe câți oameni ajunși în poziții de putere i-ați auzit să promită că… vor învăța să fie mai buni?

6. Oamenii care au trăit cu grija zilei de mâine nu au viziune pe termen lung. Din motivul ăsta, chiar dacă se întâmplă să câștige la Loto, săracii rămân săraci (noroc cu loteria continuă numită Statul Român). De-asta administrarea financiară personală, să nu mai vorbim despre cea generală, este extrem de dificilă pentru cei care n-au avut venituri sigure sau îndestulătoare. Dacă ai senzația că banii primiți acum sunt singurii pe care-i vei mai face pentru multă vreme, tentația va fi să-i cheltuiești, să-ți acoperi cât mai multe lipsuri.

Dacă banii nu sunt o constantă sau măcar ceva sigur în viața ta, ai slabe șanse să-i transformi într-o investiție (sau măcar într-o economie). Mi-ar plăcea să fie o exagerare personală, dar experiența și viziunea pe termen lung nu se prea pupă cu mediile defavorizate, așa cum o spun studiile, dar și revistele de umor. Poate de-asta și generația noastră, precum și cele dinaintea ei, au probleme în a da milionari reali, nu păpuși sculptate în șmen. Așteptăm generația iPhone.

7. Busola lor morală nu e aceeași cu a ta. Cum spunea și un personaj din Filantropica, trebuie să-ți permiți să ai demnitate (și principii, aș adăuga eu). Dacă viața ta a fost un șir nesfârșit de lipsuri și abuzuri, nu înseamnă că te vei transforma într-un animal sau într-un abuzator. Mulți oameni simpli au o busolă morală interioară bazat pe valori religioase, pe valori învățate și pe puținele vorbe bune auzite în jur. Totuși, busola aia se dereglează când trebuie să-ți aperi propria piele, iar valorile absolute n-au ce căuta pe harta ei. Nu e în regulă să furi, dar poți să iei de la cel “hain”, nu? Poți să ajuți săracii, dacă iei de la bogați…

Un om care a avut timp să se gândească la lucrurile ăstea sau să citească puțină filosofie, știe că afirmațiile categorice au un rol. Știe că există momente în care nu e în regulă să împarți oamenii în buni și răi, dar și că există momente în care trebuie să spui NU. Dar când 40 de ani de viață ești forțat să iei decizii pe loc, pe baza instinctului, dezbaterea etică nu mai are loc. E la fel de valabil și pentru alegătorii care, ajunși în situații extreme, o să-l voteze pe-ăla care dă, nu pe-ăla care poate. Cinismul dobândit nu e același cu cel studiat, al omului care s-a cățărat singur pe piramidă. Uneori nu îți permiți să spui NU.

Să nu mai vorbim despre oamenii care văd hoți în toate părțile, dar pe care de fapt îi deranjează propria incapacitate de a fura la nivelul ăla. Altfel, să nu uităm că oamenii forțați mereu de împrejurări să aleagă sunt cei care “se descurcă”. De-asta majoritatea politicienilor de după ’90 au dosare de colaboratori ai Securității. Cum spuneam: busola morală nu e un dat cu care te naști.

8. Nu sunt diplomați. Diplomația, manierele, discursul, stilul de îmbrăcăminte și controlul gesturilor sunt esențiale și pentru un consilier municipal, să nu mai vorbim despre un europarlamentar sau ministru. Lucrurile ăstea costă timp și bani pentru că sunt o investiție constantă în propria persoană. Carisma, bazată pe ceva natural sau nu, e unul dintre cele mai scumpe “talente”.

La fel este și simțul penibilului, care necesită exercițiu. Un nene care dansa la nunți pe muzică populară are tupeul să ne dea lecții despre arta modernă (după ce a furat suficient cât să și-o însușească). Un fotomodel incult și papițoi folosește termeni specifici diplomației pentru a spune tot ce-i trece prin cap, iar un extremist paranoic și deziluzionat ajunge la un pas de președinție.

Bazându-se pe puțină telegenie și pe armate de consilieri, oamenii ăștia au reușit să ajungă în față. Distractiv și românesc, dar ce faci când te găsești față în față cu un sociopat de talie mondială (un președinte rus, să zicem), iar singurele tale arme sunt demagogia ieftină și uitatul în tavan? Cum vei apăra tu interesele a milioane de oameni, când de-abia poți deschide gura să spui La Mulți Ani?

9. Sunt ușor de corupt. Comportamentul ăsta decurge dintr-o viață de lipsuri coroborată cu lipsa unei busole morale. Mai mult, dacă vorbim despre o campanie electorală sau despre ceva ce oamenii noștri pot folosi drept justificare pentru propriile scăpări, corupția și ingineriile financiare sunt garantate. Există un motiv pentru care americanii au sistemul de PAC-uri, alături de alte metode de finanțare a partidelor.

Să revenim acum la întrebarea de bază. Dacă un om ar avea toate aceste calități, ar fi el un lider bun? Poate. Statutul material, educația și experiența nu garantează abilitatea de a conduce. Ar fi el un lider onest? Greu de spus, însă dacă abilitățile respective lipsesc, nu văd de ce ar fi pus pe vreo listă. Sau mă rog, văd, pentru că o țară săracă rămâne săracă prin corupție, geografie și imixtiune religioasă. Cu geografia am avut noroc, cu obsesiile religioase nu stăm prea bine, dar măcar reacționăm, însă la capitolul corupție… încă nu înțelegem natura crimei și ce tip de oameni sunt în spatele ei.

Un stat corupt până la absurd, mâncat de nepotism și cu un aparat administrativ falimentar nu poate aduce talent și forță de muncă de calitate. Când un job decent plătit la stat înseamnă bani mulți, pe termen lung, fără consecințe și fără competiție, ar fi bine ca el să fie ocupat de cineva care știe ce face. Dacă nu se poate, să dăm totuși postul unui om care are altă viziune dincolo de “să mănânc mai bine și să am o mașină mai bună”. Până la urmă, un lider nu va fi atras de o poziție numai pentru bani. Uneori, o provocare corectă este suficientă, iar prezența unor “altfel” de oameni în guvernul tehnocrat a demonstrat asta.

În final, simt nevoia să mă repet. Nu spun că “săracii” – și folosesc expresia asta în cel mai pur și nepeiorativ sens – nu pot fi cinstiți. Mai mult, nu spun nici că e “vina lor”. Spun doar că nu pot și că nu trebuie să fie lideri. Probabil aș fi putut evita toată demonstrația, arătând cu degetul spre comunism, inclusiv spre ăla internațional, sau măcar spre județele unde venitul minim garantat și ajutoarele sociale depășesc aportul populației la bugetul de stat. Județe unde mulți visează să fie lideri și unii chiar ajung să fie. Aș fi putut evita toată demonstrația, întrebându-vă: ce fel de lider ar putea fi un om care a avut nefericirea de a fi mereu pus la pământ sau manipulat de alții? Cum ar înțelege o structură ierarhică și cum ar gestiona el o criză?

Sigur, am ieșit mereu în stradă când am fost călcați în picioare, dar următoarea ieșire trebuie să fie înainte de alegeri, imediat ce vedem candidații. Dacă toți sunt săraci și “cinstiți”, avem o problemă!

P.S: Articolul ăsta nu a ieșit atât de mare pentru a-mi satisface mie grafomania și nici pentru a lumina grupul țintă, care oricum nu l-ar citi. E atât de mare pentru că, indiferent de mediu, este extrem de ușor să cazi în plasa omului simplu, cu gânduri bune…

Agregatoare de Pretenții

Posted by on 22 Apr 2017 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Cu decenii în urmă, ai fi spus că puține meserii sunt mai nesuferite decât cea de “critic”. Din păcate, în epoca recenziilor agramate și a steluțelor colorate, lucrurile stau puțin diferit.

Dacă la începutul anilor 2000 diatribele criticilor începuseră să fie înlocuite de vocea publicului, Internetul a reușit cumva să valideze prostia contagioasă a celor cu prea puține studii pentru a-și susține opinia și prea puțin talent pentru a o aplica. Sigur, vocea publicului a venit în multe domenii și cu o moarte a expertizei, cocoțată pe valuri de imbecilitate colectivă. În divertisment însă și în ceea ce numim artă în general, selecția unor bufoni fandosiți pentru a reprezenta “opinia populară” nu a făcut decât să întrețină artiștii de mucava.

Una dintre plăgile care au chinuit visele și vânzările multor creatori a fost creșterea în popularitate a agregatoarelor de recenzii, în special a celor “profesioniste”. Vorbim despre acele site-ulețe iritante care, în loc să-ți spună ce cred cei care au jucat jocul, consumat produsul sau văzut filmul, îți spun ce cred oamenii invitați la lansare de producător sau cei pe care agenția de PR nu-i suportă, motiv pentru care o înjură. Aici ar fi multe exemple de dat, de la site-urile generaliste de tip Metacritic, până la Imdb, GameRankings sau Goodreads. Din fericire pentru site-urile amintite, amestecul opiniei populare cu cea a criticilor de specialitate face lucrurile mai clare pentru internautul debusolat.

Există însă un site împotriva căruia am de ceva vreme o problemă personală: Rotten Tomatoes. Început cu ani în urmă ca un agregator de recenzii cinematografice, site-ul și-a schimbat algoritmul și deținătorii de câteva ori în ultima vreme, fără însă a-și corecta metehnele. Deși între timp a apărut și un așa zis scor al “publicului”, Rotten Tomatoes s-a bazat deseori pe părerile unor critici de carton, pe clișee animate sau pe autori ai unor bloguri dubioase, al căror merit principal a fost de multe ori viteza publicării. Sigur că printre ei s-au găsit și voci culte și interesante și sigur că multe din filmele declarate “putrede” de site chiar au fost proaste, însă același site a îngropat și multe francize cu potențial.

O să mă întrebați ce vină are RT pentru îngroparea unor francize. Cel mult, ai spune că e vina criticilor sus amintiți. Nu chiar. Autorii și redactorii site-ului au înotat în oala propriilor aberații de câte ori au avut ocazia, transformând “neutralitatea” într-o glumă. Cu alte cuvinte, dacă trei oameni și algoritmul lor sărăcuț au spus că un film e prost, atunci redactorii au făcut tot posibilul ca el să fie perceput ca atare. Rotten Tomatoes e un site citat de Wikipedia, dar și de mulți critici locali. E un site cu influență, unul de care mulți țin cont când se duc la cinematograf. Știu, pare un scenariu tras de păr, dar până acum vreo trei-patru ani, eram printre ei. Neavând extrem de mult timp pentru cinematografe, dar plătind vreo 2-3 bilete la ele lunar, primul site pe care-l consultam atunci când eram în dubii era… exact, Rotten Tomatoes.

Probleme cu scorurile și recomandările erau și atunci și au fost și cu zece ani în urmă. În ultima vreme însă, scorurile afișate pe site, fie că sunt de la “masa de critici” (All Critics), fie de la cei considerați selecți (Cream of the Crop sau Top Critics) nu par să aibă vreo legătură cu filmele vizionate. Motivele sunt ușor de bănuit, de la recenzii plătite înainte de lansare, recenzii care popularizează hipsterismele Hollywood-ului, până la inundația de articole scrise prea repede de oameni foarte frustrați sau prea prost de oameni foarte înceți. Totul, condimentat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Criticul X vede pe site recenziile existente și, deși știe că părerea lui ar putea schimba nota, termenele limită, lenea sau nesimțirea îl fac să scrie ceva ce se pliază perfect pe părerile deja publicate.

Când e vorba despre o experiență de maxim două ore pe care nu stai să o rumegi două săptămâni (nu faci asta nici pentru un film considerat “de artă”, dar pentru o producție Hollywood), părerea celui mai titrat site contează. Nu de alta, dar poate pe IMDB, un loc unde “grămada” pare să dea sfaturi mai bune decât elita, agregarea de recenzii durează. La fel și în cercurile tale de social media sau pe blogurile pe care le urmărești, unde oamenii așteaptă puțin până să scrie zeci de pagini. Publicul obișnuit dă banii pe bilet la lansare sau după, nu e invitat cu două săptămâni înainte pentru a spune că filmul e o mizerie, deși pe tot parcursul vizionării a stat și a mâncat pufuleți.

Practic, sunt zeci de filme unde frustrările artistice ale unora și lipsa altora de verticalitate au afectat notele inițiale și finale ale unui film. De altfel, mulți dintre amatorii cu pretenții de critici, dornici și ei să ajungă la festinul cu pișcoturi al elitelor, au preferat să arunce rapid cu rahat într-un film sau, din contră, să-l laude necondiționat, la fel ca mentorii lor. Asta până când opinia publicului și încasările (un criteriu obiectiv, până la urmă) l-au readus la suprafață.

Nu poți să dai 20% (inițial 7%) lui Transcendence, dar să dai 67% mizeriei numite Lucy, deși notele publicului sunt apropiate. Incoerența de care a fost acuzat Transcendence, un film inspirat totuși din scrierile lui Kurzweil, se transformă în prostie și amatorism în cazul lui Lucy. Dar n-am vrea să-l jignim pe Luc Besson, nu? El nu poate fi trimis la culcare cu un 0%. Nu poți să spui că te-ai bucurat sincer la viziunea comunistoidă a lui Elysium (67%), dar că Chappie al aceluiași regizor a fost cea mai mare mizerie a anului următor (32%). Deja discuția despre standarde duble nu își mai are rostul.

Nu poți să spui că Suicide Squad e cel mai prost film inspirat din benzi desenate și să-l omori cu 25%, dar să afirmi că un film subțirel, doldora de efecte strălucitoare și cu un mesaj social pueril merită 90% (Captain America: Civil War – dacă nu l-ați văzut, ați pierdut capodopera anului, după Rotten Tomatoes). De fapt, mai toate filmele care pornesc din universul DC Comics pleacă din start cu un handicap în ochii criticilor, pe când cele Marvel sunt candidate la preamărire. Din nefericire, tendința asta nu se oprește la filmele cu supereroi. Hail, Caesar! a fost un film plin de referințe mișto la epoca McCarthy, regizat de frații Coen, dar tot Hail, Caesar! a fost și un căcat de film care a făcut jumătate de sală să se ridice și să plece după 30 de minute. Deși nu a cumpărat nimeni DVD-urile, iar publicul a fost profund dezamăgit (inclusiv Wikipedia notează asta), agregatoarele de recenzii încă îl consideră o capodoperă.

Warcraft, Assassin’s Creed și multe altele și-au pierdut deja șansa la o continuare. Filme bune? Nu chiar, dar sunt filme digerabile, acceptate de fanii francizelor din care s-au inspirat. Sunt filme mediocre, dar cu potențial pentru mai mult, nu catastrofe. Să ne amintim totuși că am trăit anii ’90, când aproape toate simfoniile vizuale ale lui Steven Seagal ajungeau pe marile ecrane.

(Toate filmele astea au avut la un moment dat 100% pe RT, iar Zootopia, o animație drăguță, dar cu o coloană sonoră oribilă, încă are 98%. Sursa: Disney Film Facts)

Mai grave sunt scorurile date pe vechiul principiu “să nu se supere nimeni”. Filme care nu trezesc nimic nicicui sunt validate cu un generos 60% pe site pentru că… actori și studiouri mari, buget sănătos de PR. Să mai dea și altă dată invitații gratis, că-s scumpe biletele. Altfel, filme cu indivizi care sunt în general dezagreați de Hollywood sau de mediul online ajung să nu mai încaseze nimic (a se vedea ultimul film al lui Shia LaBeouf, un om care nici nu face efortul de a fi plăcut). Asta nu ar fi până la o problemă, dacă articolele existente n-ar sugera faptul că nimeni nu pare să fi văzut respectivele filme, deși toți au o problemă cu ele.

Nu mai spun ce se întâmplă atunci când, iritat de vreo remarcă tembelă, încerci să și citești textele care transformă filme acceptabile în dezastre culturale. Multe sunt bine scrise, însă conținutul intră în două categorii mari. Prima este cea în care lipsa de cultură cinematografică (literară, vizuală și așa mai departe) duce inevitabil la spoiler-e (dureroase în cazul unor avanpremiere). A doua este cea în care conținutul efectiv lipsește, autorul vorbind despre actori, casa producătoare și despre cât s-a muncit la producție. Asta dacă nu e cumva vreun stângist pierdut în peisaj, obsedat de lipsa personajelor de culoare și transgender. Cu alte cuvinte: niciun câștig pentru cei care caută o simplă părere de tip “mi-a plăcut” sau “m-a enervat”.

Au mai scris și alții pe tema filmelor devenite clasice, filme pe care Rotten Tomatoes și alte site-uri similare le-au făcut inițial praf. Concluzia e mereu aceeași: publicul (mai mult sau mai puțin educat, în funcție de film) și încasările contează pe termen lung, părerile criticilor și premiile date pe datorie mai puțin. Indiferent de algoritm. De-asta o să vă recomand ca, înainte de o ieșire la cinematograf, să vă consultați prietenii, spammerii de pe Facebook și pe taica IMDB. Glumesc. Ignorați toate trailer-ele, posterele și recenziile online și alegeți un film cu bătaie… cum dădea ProTV-ul în ’98.

P.S: Cred că ăsta e momentul în care să-mi promovez propriile eforturi în direcția criticii de film, nu-i așa? Exact, uitați un link către Taste of Cinema!

Next»