Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Rasism, extratereștri și planete vorbitoare

Posted by on 19 Jun 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează două pagini de delir pe tema filmelor, unde voi o să vă prefaceți interesați, iar eu o să mă prefac interesant…

Ar trebui să încep cu tema care bântuie nesănătos de mult în online: Wonder Woman – capodoperă modernă sau mizerie sinistră? Din păcate, Gal Gadot mi se pare în continuare un sac de cartofi superb și nu-i pot judeca prestația din prisma calităților actoricești. Altfel, filmele cu supereroi au avut și momente mai bune. O să las deci această capodoperă a feminității pe data viitoare. Până atunci, o să prezint filme suficient de recente încât să vă amintiți posterul, dar ajunse în etapa în care le puteți vedea cu 2 euro pe serviciile de streaming.

Guardians of the Galaxy Vol. 2 (2017)

Al doilea film din seria Guardians of the Galaxy e dovada că, dacă regizorul și actorii sunt competenți, tot ce trebuie să faci (ca producător) este să taci din gură. Marvel a înțeles lecția asta și l-a lăsat pe James Gunn să introducă puțin substrat în ceea ce altfel ar fi fost un film subțirel despre un om, un raton mutant și niște extratereștri care salvează din nou lumea. Guardians of the Galaxy 2 nu e numai echilibrat și plin de referințe plăcute fanilor, dar se joacă și pe tema ascendentului familial, readucându-l în scenă pe bătrânul, dar eficientul Kurt Russell. În rest, Chris Pratt, Vin Diesel și Bradley Cooper se întorc, iar Michael Rooker face un rol excelent în rolul lui Yondu. Per total, un film ușor, dar cu un dozaj excelent de emoție, acțiune și umor.

Alien: Covenant (2017)

Alien: Covenant e puțin mai bun decât Prometheus, dar e ca și când ai spune că ciocolata cu rom e mai cremoasă ca nămolul. Prometheus a fost o mizerie, iar Ridley Scott ar trebui să-și lase cariera să se odihnească. Altfel, cine știe cu ce Exodus 2 sau The Martian Returns ne trezim. Senzația pe care o ai urmărind filmul ăsta este că un tip îmbibat în alcool vrea să îți spună o glumă pe care o știai și care oricum nu e amuzantă. Covenant urmărește inițial rețeta din Aliens și parțial din primul Alien (o capodoperă a genului), doar că își plasează personajele – echipajul unei nave de coloniști – pe planeta din Prometheus.

Din păcate, după ce aruncă două ouă și niște zahăr în castron, Ridley Scott toarnă din plin suc de sfeclă, untură, făină integrală și pietriș. Nu de alta, dar Alien: Covenant e o prăjitură sinistră, lipsită de gust sau aspect. Personajele lui Scott sunt complet nememorabile, Michael Fassbender fiind singurul actor căruia pare să-i pese că în platou există o cameră de filmat. Spre surprinderea multora, Fassbender e urmat de la distanță de Danny McBride (da, acel Danny McBride, amicul lui James Franco, care apare la rândul lui în film). Altfel, cupluri gay puse cu mâna în peisaj, actori nefolosiți (Noomi Rapace, Guy Pearce) și un scenariu lipsit de respect față de privitor. Ca în multe filme din serie, în Alien: Covenant mor o groază de oameni, doar că aici nu-ți pasă de nicio culoare de ei.

Mai mult, obsedat de explicații complexe și întorsături de situație, Ridley Scott reușește cumva să strice și superbul inamic al seriei (xenomorful). Creatura din primele filme era un monstru al claustrării, un “demon” al spațiilor închise, a cărui motivație era supraviețuirea, nu vânătoarea în sine. Era o bombă cu ceas. În filmul ăsta, creatura e mai apropiata de un virus și atacă în câmp deschis, reușind să fie înfricoșătoare numai în ideea că Scott va mai face un film pe tema asta.

The Discovery (2017)

De la Spectral și Stranger Things în sus, Netflix s-a avântat în proiecte de lungmetraj din ce în ce mai scumpe și mai ambițioase (aștept cu interes Okja). The Discovery, cu un Robert Redford obosit și un Jason Segel surprinzător de bun, se numără printre ele. Filmul are o premisă cel puțin interesantă, una care le-a permis șefilor Netflix să-i facă o agresivă campanie publicitară. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, un om de știință deprimat demonstrează existența Vieții de Apoi, fără însă a afla vreun detaliu despre cum ar putea ea arăta.

Așa cum te-ai putea aștepta, anunțul este urmat de un val masiv de sinucideri la nivel mondial. The Discovery urmărește întâlnirea și conflictul dintre retrasul om de știință și fiul său (Segel), fiu care se îndoiește profund de intențiile și de veridicitatea descoperirii tatălui. Din păcate, a doua parte a filmului nu oferă suficiente răspunsuri, iar multe personaje par a fi în plus, lucru valabil și pentru sinucigașa jucată de Rooney Mara. Deși are niște cadre excelente și aduce aminte de The Veil și Sound of My Voice, The Discovery reușește să fie relativ plictisitor și generic. Lucrul ăsta ar fi putut fi evitat cu o regie mai atentă și un scenariu puțin mai scurt.

Get Out (2017)

Înainte ca Get Out să iasă din circuitul festivalurilor și să intre în cel al cinematografelor, trei lucruri puteau fi citite în orice recenzie la filmul ăsta. Primul ar fi că e surprinzător de bun, al doilea că e un horror cu afro-americani și ultimul că a fost scris, regizat și produs de Jordan Peele, jumătatea mai scundă din duoul Key & Peele. Singurul lucru neadevărat este că Get Out ar fi un film horror. În rest, comediantul Jordan Peele își face debutul regizorial într-un mare fel: printr-un thriller deștept, încărcat social și cu un ritm excelent.

În general nu mă dau în vând după mesaje sociale, așa că filmele axate pe problemele unei minorități nu mă prea impresionează. Get Out își comunică însă din start intențiile: un tânăr fotograf de culoare, antisocial și cam hipster, merge să cunoască părinții noii lui iubite, doi oameni „de bine”, coborâți din interbelicul târziu. Cu alte cuvinte, te aștepți de la bun început la un conflict rasial. Totuși, de la apariția fratelui nebun al fetei, până la bogătanii cu “prieteni negri” și tratamentele alternative ale mamei, lucrurile se complică într-un mod care nu mai are de-a face cu preconcepțiile, ci mai degrabă cu nebunia.

Ultima parte a filmului se apropie într-adevăr de un film de groază sau de unul S.F., cu o întorsătură de situație cel puțin interesantă și un final alternativ pe gustul fanilor genului (finalul poate fi urmărit gratuit aici). Singurul lucru pe care l-aș fi schimbat la Get Out ar fi numărul imens de plasări de produs Microsoft. Am văzut logoul ăla mai des decât dinții personajului principal și omul a zâmbit continuu.

Life (2017)

Dacă Alien: Covenant nu a reușit să ofere prea mult din atmosfera clasicului Alien, iată că Life – un S.F. fără pretenții, dar cu actori decenți – o face. Plasat într-un viitor deloc îndepărtat, Life spune povestea unui echipaj de pe Stația Spațială Internațională a cărui misiune este să analizeze o mostră de sol de pe Marte. Dacă titlul nu v-a dat un indiciu, intriga din Life se declanșează odată ce, în mostra de sol, eroii noștri găsesc un organism primitiv (o celulă ciliată ceva mai complexă). Altfel, nu am amintit degeaba clasicul Alien. Life este la rândul lui un S.F. horror, iar echipajul format din Jake Gyllenhaal, Ryan Reynolds, Hiroyki Sanada, Ariyon Bakare și alți actori de diferite etnii și naționalități (e totuși o stație internațională) nu moare de bătrânețe. Da, filmul nu e 100% corect științific, dar e plauzibil, chiar și atunci când ne propune un inamic deloc înspăimântător.

The Snare (2017)

The Snare este un thriller psihologic cu accente horror (ce surpriză), lăudat inutil de critici și primit cu indiferență de public. Indiferență pe care o merită din plin, la fel ca The Innkeepers, altă plictiseală sinistră etichetată drept film. The Snare are totuși ceva ce merită menționat: o brutală imagine a abuzului. Din păcate, doar atât are. Filmul prezintă povestea unor “mileniali” care rămân blocați într-un apartament în care intraseră fără permisiune. În teorie, lucrurile nu sună rău, dar atât personajele cât și decorul sunt complet neinteresante și aproape “cocălărești”. Pe scurt, așa ar fi arătat The Shining dacă era filmat de un regizor român premiat.

A Cure for Wellness (2016)

Gore Verbinski (The Ring, Pirates of the Carribean) e un maestru al imaginii și cam orice film făcut de el merită măcar o vizionare curioasă. A Cure for Wellness are în plin plan un tânăr corporatist, trimis de consiliul companiei pentru care își sacrifica tinerețea să-și recupereze șeful. Ultimul, ales să fie țap ispășitor pentru niscaiva mizerii financiare, se retrăsese la un resort de tratamente cu ape curative din Elveția.

Premisa filmului este cel puțin interesantă, cadrele din prima jumătate sunt absolut superbe, efectele sonore aduc aminte de clasici, iar referințele la Lovecraft nu pot fi ignorate. Mai mult, actorul din rol principal, Dane DeHaan, promite să ia locul lui DiCaprio în vreo 10 ani. A Cure for Wellness a avut toate premisele să umple buzunarele studiourilor, dar și palmaresul regizorului. Din păcate, ceea ce începe ca un film polițist inteligent se termină ca un horror mediocru, prelungit inutil.

Practic, există un moment al filmului în care ești tentat să te ridici din sală pentru că, deși nu ți s-a răspuns la întrebări, îți place ce ai văzut și auzit. Se pare însă că producătorii au ratat momentul ăla. Montajul final mai include 30 de minute de bătaie, alergătură, incest și explicații inutile. În final, A Cure for Wellness e greu de încadrat. Personal, aș spune că filmul ăsta e fix ce vrea fiecare privitor să vadă: un thriller inteligent și bine construit, cu o premisă actuală, sau un horror încâlcit, cu final previzibil. Din păcate, creația lui Verbinski nu poate fi ambele.

Personal Shopper (2016/2017)

Având în vedere că regizorul lui Personal Shopper a împărțit podiumul cu Mungiu la Cannes-ul din 2016, puteți avea o idee la ce să vă așteptați: incoerență narativă, cadre fără sens și multe pretenții (Mungiu e totuși modest și are momentele lui). Personajul principal, interpretat de o Kristen Stewart alimentată de drogurile lui Nicholas Cage, lucrează în Paris pe post de valet de lux. Și e și medium, la fel ca fratele ei decedat. Și mai primește și mesaje de la un individ necunoscut, posibil mort. Și are și un iubit de la distanță, fără un scop în film. Și cam ăsta e tot Personal Shopper, cu tot cu punct culminant și deznodământ. Serios.

Personal Shopper nu are numai probleme de coerență, dar are și probleme la capitolul montaj, adică fix realizarea pentru care a fost lăudat. Ai senzația că e făcut din bucăți independente, lipite pentru a crea ceva artistic, dar nu pentru a face un film. În mod bizar, văzându-i eforturile din producții nepremiate la Cannes (și care nu sunt Twilight), îmi dau seama că mai rău îmi pare de Kristen Stewart decât de poveste. Serios, după trei paragrafe de laudă din partea criticilor, pe Wikipedia găsim următorul rezumat al lui Personal Shopper: “The film was booed at its initial screening at Cannes”. Hulit de public, apropo.

Nocturnal Animals (2016)

Nocturnal Animals este unul dintre rarele filme care îmbină simbolistica filmului așa-zis “de artă” cu filmul polițist și reușește cumva să nu le facă praf pe amândouă. Dacă acțiunea cadru a filmului (partea lui “artistică”) e mai mult un recital al lui Amy Adams, filmul polițist oferă câteva performanțe ce merită menționate, printre care cele ale lui Jake Gyllenhal și Aaron Taylor Johnson (Kick-Ass) care e genial în rolul de băiat rău.

Michael Shannon joacă excelent, ca în toate filmele în care apare, iar pe Isla Fisher o suspectez demult de a fi aceeași persoană cu Amy Adams. Mi-ar plăcea să dau mai multe detalii despre acțiune în sine, dar Nocturnal Animals e mai mult un film de văzut, decât de povestit și analizat.

(Amy Adams și Isla Fisher sau o singură doamnă foarte promiscuă. Sursa Imaginii.)

Pet (2016)

M-am gândit să amintesc și filmul ăsta pentru că a trecut foarte rapid prin cinematografe. Pe moment poate fi cumpărat prin iTunes și Google Video (indirect). O producție scurtă și fără multe cadre de umplutură, Pet e un horror psihologic inteligent și pe alocuri dement. Pe scurt, filmul urmărește un îngrijitor de animale ciudat și însingurat care răpește o femeie pentru care făcuse o obsesie. Dacă lucrurile s-ar fi oprit la intriga asta și la încercările captivei de a evada, Pet ar fi fost un film banal. Din fericire, în vâltoarea evenimentelor din film, călăii și victimele își schimbă mai des decât te-ai aștepta rolurile. În final, merită menționată și prestația lui Dominic Monaghan, unul dintre hobiții din Lord of the Rings. Cariera lui recentă, incluzând filmul ăsta, a constat în filme cu buget mic în care a jucat de parcă ar fi primit repartiție în Shakespeare.

Ar mai fi încăput câteva titluri pe listă, dar mă îndoiesc că a ajuns cineva la paragraful ăsta. Dacă totuși ați făcut-o, ar fi păcat să nu înșir și niște seriale văzute recent. Astfel, am pierdut puțin timpul cu Legion (o serie cu mutanți irelevanți, dar cu idei excelente), The OA (o idee bună, dar executată așa și așa), Big Little Lies (un serial scurt, dar inteligent, destinat mai ales femeilor) și ecranizarea American Gods care reușește să fie puțin mai bună decât romanul omonim.

Am adormit puțin și la noul Twin Peaks și am aruncat o privire și pe A Handmaid’s Tale, dar ambele au prea mulți fani pentru a vă spune ce le lipsește. Oricum, dacă spui că ultima capodoperă a lui Lynch e mult sub serialele apărute în ultimii ani, imediat te lynch-ează fanii (dacă nu v-a distrat gluma asta, probabil n-o să vă distreze nici serialul).

P.S: Pentru că în articolul ăsta am inserat și o răutate gratuită, o să vă las cu interviul ăsta pe care o reporteriță deconectată de la univers îl ia lui Cristian Mungiu, un regizor și producător mai ancorat în realitate decât ai zice. Trecând peste ultimele paragrafe și peste titlul absolut cretin, aș spune că Mungiu răspunde echilibrat și conștient de faptul că nu poți separa comercialul de artistic.

Breloc Holmes și Misterul Daciei Roșii

Posted by on 08 Jun 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată, stropită cu parfum post-decembrist și condimentată cu mică publicitate…

Lui Gabriel, puștiul care locuia singur la parterul blocului de vizavi, i se spunea dintotdeauna “Breloc”. Nimeni nu-și mai amintea exact de ce, dar pentru gloriosul an 1994 porecla asta era de top 10. Era pe același raft cu Vază, Lampă și Butuc, cei trei prieteni ai lui Breloc. Măcar Vază și Butuc erau nume de familie, dar Breloc? Puștii de vârsta mea tot repetau o legendă cu ceva țigani (mă scuzați, în ‘94 nu existau romi) care-l atacaseră pe ăsta și, când omul încercase să-și scoată banii din buzunar, agresorii i-ar fi confundat brelocul cu un cuțit. În urma acestor întâmplări extraordinare, Gabriel al nostru ar fi primit porecla Breloc și i s-ar fi dus pe loc vestea în cartier.

Gândindu-mă mai bine, aș zice că porecla i se trăgea mai degrabă de la faptul că Breloc avea cam un metru șaizeci și tot atâtea kilograme. Lucrul ăsta nu ar fi deranjat pe nimeni, dacă omul nu s-ar fi luat constant la bătaie cu indivizi mai mari și mai bătuți în cap. Breloc mai avea însă o particularitate, rară pentru anul în cauză: avea bani, ai lui lucrând în Germania într-o perioadă în care un salariu românesc făcea cât un kebap bavarez. Cu alte cuvinte, Breloc al nostru stătea singur acasă, deși familia tradițională a perioadei era formată din 10 oameni și doi câini. Breloc stătea singur într-o casă în care se zvonea că avea atât aparat video performant, cât și telefon. Bine, gândindu-ne la prețurile de acum, România anilor ’90 era un mic rai imobiliar, chiar și raportându-ne la salariile de atunci. Un apartament cu două camere valora în medie 9000 de dolari, iar unul cu trei, în jur de 15 000 și asta dacă era mobilat.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

Din ce am aflat mai târziu, înțelegerea cu ai lui fusese ca el să rămână în țară și să-și caute un rost, adică să termine facultatea și să-și găsească o femeie. Cu facultatea nu am idee dacă a reușit mare lucru, în ciuda faptului că termina o facultate în provincie… în anul 1994. Cu a doua parte însă, pot spune că omul se lupta din greu. Primul lucru pe care l-a făcut pentru a prinde gagici a fost să-și tragă o mașină de rege. Cum ai lui încă nu-i putuseră importa un Opel second hand, Breloc își luase o Dacie roșie, 1300, model vechi, cu bara de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. Timp de vreo doi ani l-am văzut cu toții fie spălând-o, fie sprijinindu-se de capotă, deși nimeni nu îl văzuse vreodată pe Gabriel conducând.

Al doilea lucru vital pe care-l făcea Breloc era să citească aproape zilnic ziarele de anunțuri. Știu că ce spun acum pare ciudat (e și mai ciudat în contextul unui articol decorat cu anunțuri), dar aruncați numai o privire pe tirajele publicațiilor din perioadă. Dacă la început publicațiile de opinie apăruseră în numere și tiraje uluitoare, după câțiva ani, publicații precum Anunțul ajunseseră să fie citite mai des decât Adevărul, Expres, România Mare sau… Infractoarea Mov. Credeți-mă, gheretele românești nu duceau lipsă de ziare de mică publicitate.


(Anunțul Telefonic, 1-7 Iunie 1992)

După Revoluție românii fuseseră cuprinși de microbul capitalismului de tarabă, dar nu ăsta era motivul popularității publicațiilor de gen. Adevărul e că umorul lor, natural și cât se poate de românesc, bătea cu mult orice revistă de satiră. Știm, pentru că după ce termina cu ele, Breloc lăsa revistele pe banca din fața blocului, o pradă ușoară pentru babe, dar și pentru puștii din zonă. Dacă pentru adulți, ziarele în sine aveau un scop utilitar, pentru puștani erau mai degrabă o ocazie de a se holba la superbele reclame ale perioadei. Nu de alta, dar puținii dintre noi care citeau la vârsta aia, preferau literele mari și colorate.


(Anunțul Telefonic – 28 Mai 1992)

Nu e greu de ghicit cam ce gen de texte studia Găbiță al nostru. La fel de ușor de ghicit este și proveniența doamnelor care-i călcau uneori pragul, stârnind o furtună de bârfe printre mămăicile de pe băncuță. Să spunem doar că Breloc era genul de domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie roșie, care căuta parteneră pentru relații de lungă durată, dar nu le-ar fi refuzat nici pe cele de scurtă durată… eventual pe sume convenabile.

 

Sigur, la vârsta respectivă, nu înțelegeam mare lucru din comportamentul omului ăstuia. Știu doar că puștii din zonă, mai ales cei mai mari, îi ascultau cu maxim interes panseurile și lecțiile de viață și se îngrămădeau în jurul lui și al amicilor sus-menționați (Vază, Lampă și Butuc) pentru a-i asculta cum recitau din ziare. Asta într-o săptămână normală.

Din nefericire, ziua despre care vă povestesc nu făcea parte dintr-o astfel de săptămână. În ziua respectivă, pe care mi-o amintesc pentru că tot blocul era în stradă, Dacia lui Breloc dispăruse. În locul ei rămăsese o pată decolorată pe șosea (noțiunea de parcare era absentă din perioadă). Posesorul, alături de unul dintre amicii lui și de zeci de puști și vecini, stătea în jurul petei și se scobea cu înțelepciune în nas. Un furt în plină stradă. Ăsta eveniment al anilor ’90. După vreo 10 minute de consfătuiri, Lampă, un tip înalt și cam încet, perfect construit pentru meseria de vidanjor, s-a întors către omul nostru: Și ce faci, bă? Le spui la ai tăi?

Breloc trage aer în piept și se uită la mulțimea din jur. Era mulțimea lui (da, mă număram și eu printre ei, că mă lasase maică-mea până la urmă să ies din casă). După un minut de rumegat cuvintele, Breloc spuse triumfător: Nu, bă, dau anunț! Mi-o găsesc ăștia într-o săptămână, nici nu tre să mai chem poliția!

 

Desigur, în contextul vieții lui Breloc și al poveștii, ideea anunțului ar fi putut fi bună. Din păcate însă, ca să dai un anunț, nu era suficient să ai telefon în casă. Trebuia să fii capabil să scrii o frază, fie ea și una poetică, plină de clișee. În anunțul imens pe care-l publicase, Breloc uitase însă câteva amănunte, chiar dacă Lampă, consilierul lui, avusese cândva media 10 la română (sau cel puțin așa susținea el, deși nu ne spusese niciodată când anume avusese media 10 și dacă terminase vreodată liceul).

Din ce am putut înțelege din glumele adulților, anunțul lui Breloc conținea de toate, de la cum adusese el cu greu Dacia din Craiova, până la cât de lucioasă era bara și cât de moi erau scaunele. Mai mult, pe lângă faptul că omul își plătise fiecare cuvințel publicat, Gabi al nostru oferea și o recompensă deloc neglijabilă celui care îi putea aduce fix mașina aia. Cu alte cuvinte, fizicianul nuclear de la scara vecină oferea bani unui potențial hoț.

După câteva zile de mârâieli, ziare mototolite și stat cu urechile pe telefon (am presupus că de-asta se închisese în casă), Găbiță a făcut ceva ce nimeni nu-l credea în stare să facă. A condus. A plecat pentru câteva ore și s-a întors triumfător la bordul unei Dacii 1300, model vechi, cu bară de protecție ușor înălțată și cu vopseaua intactă. O mașină clasică, încă atrăgătoare pentru anul ăla. O mașină verde! Exact, Breloc uitase să scrie culoarea mașinii în minunatul lui anunț, iar acum se întorcea acasă cu o mașină de o culoare complet diferită.

După ce ne-am holbat puțin la minune, ne-am alăturat găștii care-l chestiona pe ăsta despre Dacia găsită. Toată lumea se întreba cum naiba putuse să fie în stare să vină acasă cu o mașină care semăna doar ca formă, poate nici acolo, cu fosta lui achiziție. Toată lumea mai puțin Breloc care susținea că e aceeași mașină. Salvatorul care i-o oferise îi spusese clar că găsise mașina pe strada noastră, dar ceva mai sus. Avea ușile deschise și fusese vopsită în verde. Complet plauzibil, mai ales că, în mod convenabil, mașina nu mai avea nici cartea tehnică și niciun alt act înăuntru. Cum spuneam: complet plauzibil.

Partea bună e că anunțul funcționase. Partea proastă e că autorul nu era chiar material pentru clubul Mensa. Asta dacă nu cumva lui Breloc chiar îi plăcuse mai mult verdele și gândise în perspectivă. Partea cu adevărat interesantă era că, după vreo lună, nimeni nu mai avea nimic de comentat. Breloc avea o Dacie verde și cu asta, basta! Singurul lucru pe care a trebuit să-l modifice a fost culoarea mașinii din propriile anunțuri matrimoniale. Domn tânăr, inteligent, posesor de apartament și de Dacie… verde!

Povestea lui Breloc are bizarul merit de a fi complet adevărată, una dintre miile de ciudățenii zilnice ale unei decade care nu se va mai întoarce… din fericire. Tot adevărat este și faptul că cei de la Anunțul Telefonic mi-au pus la dispoziție câteva reviste, printre ele fiind și revista din 1 iunie 1992 pe care o puteți răsfoi aici, alături de alte două numere mai vechi. O puteți găsi și în format fizic, ca bonus pentru revista de la chioșcuri, în cazul în care v-a inundat brusc nostalgia pentru mirosul de ziar proaspăt tipărit. Dacă n-ați trăit perioada, o să vă amuze. Dacă ați trăit-o, o să vă amintească de cât de lung și sinuos a fost drumul până aici și de cât de mult mai avem de urcat.

Și acum că tot v-am pus și imaginea asta pe tavă, ar fi de menționat că da, ziarul de mică publicitate Anunțul Telefonic împlinește 27 de ani de activitate sau, mai precis, i-a împlinit pe 7 iunie. 27 de ani în care România a renunțat să-și mai afișeze cursul de schimb valutar exclusiv în dolari (serios, aruncați un ochi în revistă) și în care profesia de “intelectuală” nu mai e o monedă de schimb. Altfel, dacă tot vorbim despre firme care există de aproape 30 de ani, poate că ăsta ar fi un prilej bun să ne amintim că e timpul să schimbăm și noi anunțul. Domni și domnișoare manierate, prezentabile, de vârstă… cel puțin interesantă.

P.S: Ziarul pe care-l puteți găsi online și la chioșcuri e din 1992, însă povestea mea este din 1994, motiv pentru care va mai trebui să aștept vreo doi ani pentru a căuta, poate, minunatul anunț scris de Breloc. Încă sunt curios ce a scris mai exact.

La muncă, bă!

Posted by on 27 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Domne, vă spun, cu munca asta nu e rost de bani!” îmi mormăie taximetristul, în timp ce depășește o mașină de curierat.

„Cu ce muncă? De taximetrist?” întreb eu, anticipând un discurs despre legislație, tarife mici și aromă de conspirație. Da, sunt unul dintre ciudații ăia care evită Uber și care conversează cu șoferii de taxi. Răspunsul omului a fost însă simplu: „Nu, domne, cu munca în general!”. După o scurtă pauză, cât pentru o îmbucătură de covrig, interlocutorul meu continuă: „Și în România și unde vrei dumneata, nu ai cum să te îmbogățești din muncă!”

Acum, nu știu exact ce avea în cap șoferul meu, dar nu l-am însoțit suficient cât să aflu. Se prea poate ca el să se fi gândit la micile învârteli românești, ca alternativă la munca cinstită. În aceeași măsură, se prea poate să fi fost un om autentic exasperat de un sistem parazitar. Un om care spera cumva să avanseze prin propriile abilități, oricât de mică ar fi fost cererea pentru ele. Cert este că, indiferent cu ce gând și de ce a zis-o, taximetristul avea dreptate. Poți să supraviețuiești prin muncă. Poți să trăiești decent prin muncă, dacă știi să alegi. Poți chiar să economisești din muncă, daca ai obiective simple. Nu poți, în schimb, să te îmbogățești din muncă.

Am mai spus-o de câteva ori, dar nu strică să repet: în România îți plătești normalitatea. Ești nevoit să lupți pentru a nu fi sclavul propriilor vise. De dragul discuției de față, vom sări însă peste piedica asta. Vom presupune că o majoritate a populației își poate acoperi nevoile și, pe deasupra, poate acoperi și nevoile unui stat care nu oferă nimic la schimb. Totul prin muncă cinstită. E o presupunere foarte generoasă dar, ne vom închipui că toți câștigăm suficient, încât să investim în propria dezvoltare. La fel ca într-o țară „civilizată”. De dragul aceleiași discuții, vom reduce conceptul mai larg al bogăției la un statut financiar dezirabil. Spun „statut financiar” pentru că să mănânci pâine cu iaurt cinsprezece ani pentru a-ți lua o mașină decentă și a-ți plăti un credit pentru casă e cea mai cruntă sărăcie. E sărăcia aia zilnică pe care ți-o justifici printr-un scop material, unul care nu va mai valora mare lucru după atingere. Renunți la standardul de viață și la sănătate pentru ceva ce un om ajuns într-un curent financiar propice poate atinge în câteva luni. Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu. Dacă presupunem totuși că am fi pe calea cea bună, ce ne-ar opri să devenim cu toții mici moguli?

Dacă aș ține cursuri motivaționale, v-aș spune că de vină e mentalitatea fiecăruia. Din păcate, n-ați plătit taxa de intrare, așa că îmi păstrez secretele pentru următoarea întâlnire. Până atunci, vinovatul real s-ar putea să fie actualul sistem social, potențat de climatul politic. Dacă aș fi un stângist de rit nou, unul cu grave probleme de înțelegere a economiei, aș da vina pe capitalism și aș susține vehement că stratificarea socială e o invenție. De fapt, problema e mult mai veche și se reduce la: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase. Cu alte cuvinte, pentru a avea rezultatele financiare dorite, ai nevoie de un consum spectaculos de resurse, fie că vorbim despre banii proprii, despre timp sau despre resurse fizice și intelectuale. Sunt resurse de care unii nu dispun, dar pe care cei mai mulți nu vor să le investească, recompensa nefiind atât de atrăgătoare. Am plecat de la presupunerea că toți ne-am putem satisface nevoile, nu că nevoile respective ar fi aceleași pentru toți.

Să revenim însă la problema îmbogățirii. Sistemul clasic de muncă, de 8-10 ore pe zi, nu a fost niciodată gândit să te îmbogățească, să te facă mai productiv sau mai fericit. Firmele, oricât de mult și-ar respecta angajații, nu au ca obiectiv independența lor financiară. Oricât de mult ți-ai aprecia partenerii, e ilogic să lucrezi împotriva propriei supraviețuiri. Locul ideal pentru angajat este cel în care confortul personal îi permite să vină la job cu plăcere, dar nu din plăcere. Asta în condițiile în care echilibrul dintre viața personală și cea profesională trebuie să mulțumească atât angajatul, cât și angajatorul. Și asta vine de la un om care se consideră corect tratat și care nu are ce reproșa actualului job, dar care nu se așteaptă ca angajatorul să-l transforme în milionar.

Totuși, dacă alegi calea clasică și pornești de jos, cum am făcut majoritatea, în momentul primelor promovări o să observi un fenomen curios, dar absolut natural. Imediat ce avansezi pe scara ierarhică, natural sau prin ambiție, nu mai poți să fii pur și simplu băiatul sau fata care-și face treaba și atât. Trebuie să relaționezi, să călătorești, să te îmbraci și să te comporți în concordanță cu noul statut. Nu, nu trebuie să te schimbi pe plan personal, dar vei fi forțat să te adaptezi profesional. În plus, trebuie să renunți și la o parte din timpul în care te-ai bucura de banii primiți în plus.

Pe lângă asta, odată cu noul consum de resurse, vor crește psihologic și propriile nevoi. Și nu, băi hipioților, soluția nu este să mai “renunțăm la nevoi”, chit că unele sunt artificiale, ci să selectăm exact lucrurile care ne fac fericiți, oricât de superficiale ar părea ele pentru „maeștrii spirituali”. Poate că vrei ca banii tăi să meargă pe haine ultraelegante pe care să le porți la concerte. Dacă te întorci acasă din Lacoste cu zâmbetul pe buze, atunci banii ăia sunt corect investiți. Călătoriile și meditația nu sunt răspunsul la orice. Pentru a face o analogie pe care nu mi-a cerut-o nimeni: soluția la depopulare nu este să nu mai mori. Există tendințe naturale și normale care trebuie pur și simplu canalizate spre propria fericire, nu eliminate în favoarea unor scopuri care nu îți aparțin. Totul e în regulă, cât timp tendințele nu devin obsesii.

Să revenim însă la nevoile zilnice și la modul în care ele cresc odată cu responsabilitățile și recompensele financiare. Când muncești relaxat pe un salariu mediu, să zicem, îți permiți să mănânci ieftin și fără stres la prânz. Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager de nivel înalt, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Bine, poți și unii o și fac, dar sunt situații în care nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii. Prin urmare, comanzi alături de colegi, investitori sau parteneri o mâncare la preț dublu și faci tot posibilul să pari indispensabil discuției (care în mod sigur va continua). Nu pentru că n-ai putea da dovadă de modestie, ci pentru că gestul tău ar fi interpretat drept ostentativ. Chiar și acum, vorbim în continuare despre o situație ideală, cu angajați decent plătiți și angajatori corecți.

Ăsta și motivul pentru care, după o vreme, multor profesioniști li se cam ia de avansat și de încercarea de a-și depăși propriile nevoi. Când stima de sine și banii le permit să se simtă confortabil cu propria persoană, se opresc și încep să se gândească la trasee alternative. Nu când sunt bogați, nu când se simt fericiți, ci când sunt „confortabili” (sau prea confortabili). De-aici încolo fie opresc treptat motoarele, fie spun „stop joc!” și pleacă în vreun sabatic dubios sau se apucă de meserii nespecifice.

E la fel și în cazul marilor manageri de fonduri, afaceriști și finanțiști. Sunt oameni care par să fi aterizat în posturi bine plătite, până când vedem ce facultăți, cursuri și stadii de pregătire au făcut în prealabil. Până când vedem câte sacrificii financiare și personale au existat înainte de șampanie și limuzine. Zeci de mii de dolari investiți numai în educație și alte zeci de mii în programe de training și „networking”. Oamenii au vrut salariu de 100 000 de dolari pe an, așa că au investit (au avut și de unde, dar e altă discuție) enorm în propria formare și au pierdut ani de zile pe la ușile potrivite. Pentru a câștiga genul ăsta de sume, trebuie să te învârți prin cercurile de oameni care le posedă deja. Și asta, din nou, costă.

Ar mai fi, desigur, și alte variante. Soluția antreprenoriatului, chiar și cea a antreprenoriatului de rit nou, post-criză, arată foarte bine pe hârtie. Adevărul e că, fie că vorbim despre magazine de cartier sau despre companii IT, despre demersuri finanțate colectiv sau despre întreprinderi sociale, rata finală de succes este foarte mică (undeva între 7-10%, în cazuri optimiste). Supraviețuirea pe termen lung, într-un mediu hipercompetitiv unde companiile chinezești îți copiază produsul înainte să-l lansezi, are ceva sălbatic în ea. Soluția finală ajunge să fie o strategie de tip “lansează și fugi” (launch & make an exit).

Cu alte cuvinte, antreprenoriatul ăla susținut de visători și puștani dornici să schimbe lumea s-a transformat treptat într-o bișniță. Oamenii cu idei mari și valoroase se văd nevoiți să le vândă înainte de a le vedea puse în practică. Cui? Unor asasini de idei care nu doresc altceva decât să-și consolideze dominația sau unor speculanți care să le vândă mai departe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să devină propriul sclav și pentru că îmbogățirea nu este un produs al muncii peste program. Dacă cineva consideră că ideea ta valorează 3 milioane de dolari, ce alegi: vinzi și te relaxezi sau încerci în continuare să schimbi lumea?

Tot din motivele menționate există și mulți analiști care prevăd de ani de zile căderea Silicon Valley, lucru vizibil deja. O parte dintre companiile aglomerate în San Francisco produc ceva ce nu pot vinde, pe când altele vând ceva ce nu pot produce. Toți patronii lor se visează cetățeni atenieni, înconjurați de sclavi binevoitori și preocupați exclusiv de “gânduri mari” și de “binele cetății”. Toți se văd următorul Peter Thiel sau Elon Musk, însă foarte puțini vor să-și complice viața cu ritmul sâcâitor al IMM-urilor.

Și până acum nici măcar n-am intrat în problema taxelor și obligațiilor financiare în continuă creștere, odată cu propria avere. Nu doar că o să ajungi să te îmbraci, să mănânci și să călătorești mai scump, dar va trebui să verși și mai mulți bani în buzunarul Statului, indiferent cât de ineficient și prost pregătit ar fi el. Asta dacă nu cumva plănuiești să te îmbogățești din asistență socială.

Să ne înțelegem: munca te poate educa, transforma și te va face să evoluezi. Munca poate fi un instrument al devenirii tale (da, știu cât de comunist sună propoziția asta). Și da, munca inteligentă e o etapă definitorie în viața oricărui profesionist. O poți face din propriul fotoliu sau de la birou, cât timp resursele tale sunt puse în slujba altora, tot asta este. Munca nu e însă o trambulină pentru a sări din oceanul celor 99% în piscina celor 1%. Dacă luăm în calcul exclusiv modalitățile legale de a face bani, mai tot, dar tot (de la vocație și speculație, la revelație și noroc), are șanse mai multe de a te transforma în miliardar. De fapt, cele mai multe șanse de a te transforma în miliardar vin în condițiile în care ești deja milionar.

Oamenii ajunși sus au muncit, dar nu s-au bazat pe asta pentru a-și atinge scopurile. Munca inteligentă despre care vorbeam este o combinație de “pus osu’ la treabă”, delegat responsabilități și de relaționare. Nu este un scop în sine, ci un instrument. De-asta, poate, cei prinși în lanțul consumerist (adică majoritatea celor ce citesc articolul ăsta, cu autorul printre ei) nu au altă șansă de a-l rupe decât să lucreze în paralel la propria „ieșire”. Să facă genul ăla de muncă satisfăcătoare prin ea însăși, dar fără miză imediată. Genul de muncă pe care, cu puțină ambiție și mult noroc, o poți transforma în non-muncă, o non-muncă care să te ajute să faci “saltul”. Statutul financiar și personal dorit nu pot fi scopuri imediate, motiv pentru care nu poți lăsa recompensele rapide precum salariul să te distragă. Culmea, majoritatea exemplelor de succes, de la miliardari „cinstiți” la vloggeri vestiți, ne prezintă oameni care cândva munceau opt ore pe zi pentru alții, doar pentru a-și permite să mai muncească opt ore pe zi pentru ei.

Acum, să ne întoarcem puțin la lumea reală, lumea care vrea salarii mai mari „pentru că le merită” și care e ferm convinsă că unii „au furat, dar au făcut și lucruri bune”. Să ne întoarcem puțin la ea pentru că am făcut totuși o presupunere fantezistă la începutul articolului, cea conform căreia toți am câștiga „suficient”. Lumea reală nu ține cont de presupunerea mea pentru că nici nu are cum să o facă, economic vorbind. Conaționalii noștri vor salarii ca afară, dar fac alegeri personale și profesionale “ca aici”. Sunt oameni care se cramponează de activități rutiniere, țin cu dinții de securitatea locului de muncă și nu ies din voia celor din jur, dar speră cumva să se îmbogățească. Mai mult, se frustrează când nu câștigă la loterie și nu sunt brusc promovați pe posturi de management.

Pentru restul însă, cei ce înțeleg că ascensiunea personală și profesională nu se termină atunci când îți permiți două vacanțe pe an, munca rămâne un mijloc și cam atât. Un mijloc de susținere și avansare treptată care trebuie tratat cu respect, dar nu transformat în stăpân. Un mijloc, nu o cheie. În orice alte condiții, oricât de bun ai fi și oricâte evaluări pozitive ai primi, vei fi întotdeauna prea obosit și stresat pentru a produce valoare și pentru tine. Vei fi prea obosit pentru a te îmbogăți.

P.S: Pe cale de consecință, o metodă sigură de a vă îmbogăți este să nu dați banii pe seminare și să nu folosiți niciodată expresia „pe cale de consecință”.

Mai e apă în rezervor?

Posted by on 16 May 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Urmează o poveste adevărată. Doar virgulele au fost puse greșit, pentru a separa prostia de nesimțire…

Cu puțin timp în urmă, staționam regulamentar în camera de așteptare a unui spital românesc. Un spital curățel și, ca orice spital central, destul de aglomerat. Unul dintre spitalele în care mulți se laudă nonșalant că nu calcă, dar în care ajungi negreșit când sistemul privat e prea scump sau prea puțin pregătit pentru problema ta. Eram, deci, în camera de așteptare a unui spital de stat.

Dacă aveți impresia că urmează o poveste clasică despre sistemul medical, ei bine, încă nu am astfel de povești, deși sunt familiar cu mediul. Nu am genul de povești pe care Facebook-ul le-ar aprecia, dar am povești despre pacienți și despre oamenii ăia umili și decenți care habar n-au să spună “Bună ziua!” sau “Mulțumesc!” Întâmplător, asta chiar este o astfel de poveste.

Aflat în respectiva cameră alături de un membru al familiei și de alte două persoane care-și așteptau rândul, am observat cu plăcută surprindere un fenomen: femeile de serviciu spălau constant toaleta din încăpere, fiind probabil printre singurele de pe etaj. Cu aceeași uimire am observat și că primul om care a folosit-o, un domn la costum de maxim 40 de ani, nu a simțit nevoia să tragă apa după el sau să se spele pe mâini, deși a zăbovit înăuntru ceva vreme. Din nou, ne aflam într-un spital, nu în Expirat.

Evident, la prima “abatere” nimeni nu a zis nimic. Ar fi însemnat să admitem colectiv că cele două țevi care deserveau toaleta erau extrem de zgomotoase și că intimitatea nu era punctul forte al încăperii. Nu, nu s-ar fi prins nimeni cu ce-ți ocupai timpul înăuntru, dar dacă dădeai drumul sub orice formă la apă, se auzea în toată sala.

Am așteptat (ce altceva puteam face?) să treacă momentul dubios, până când un nou personaj a intrat la toaletă. O doamnă, de data asta. Femeia a procedat exact la fel, ba, după ce a ieșit a și comentat că nu era curată toaleta. Suferind probabil de alergie la nesimțire, două persoane din cameră au întrebat: Dar dumneavoastră ați tras apa? Răspunsul a fost simplu: Păi ce, era treaba mea? Deduc de-aici că era treaba noastră.

La scurtă vreme, femeia de serviciu a intervenit din nou, din proprie inițiativă. Nu are sens să vă descriu repetiția scenariului, dar vă pot spune concluzia lui: în decurs de o oră, alte șapte persoane au folosit toaleta. Deși nu îmi făcusem un obiectiv din a asculta țevile, era imposibil să le ignor. Doar o persoană (una!) a tras apa și a pornit chiuveta dinăuntru.

În rest, oamenii care nu aveau nevoie de toaletă, dar aveau nevoie de nas, adică noi, au fost de multe ori responsabili pentru gestul ăsta. Vreți să facem pariu că mai toți nevinovații ăștia s-au văitat acasă sau pe Facebook că spitalele românești sunt mizerabile? Vreți să facem pariu că mulți sunt genul de persoane care se urcă în mod constant cu picioarele pe vasul de veceu, dar nu se spală pe mâini, neînțelegând cum funcționează bacteriile?

La un moment dat, inspirați de însoțitorul meu, cei rămași în sala de așteptare întrebau toți turiștii sanitari dacă “Mai e apă în rezervor?”. Dat fiind că umorul fin al unei astfel de glume e prea mult pentru unii, răspunsul a fost de multe ori: Sigur că mai e, că n-am tras apa! Ăștia sunt oamenii a căror conduită impecabilă este prea demnă pentru România. Oamenii care n-au pentru că “strică alții”.

Trage Apa

(Sursa Imaginii)

Aș vrea să îmi explic genul ăsta de atitudine prin Teoria Ferestrelor Sparte, însă, în cazul ăsta, comportamentul nociv nu a fost ignorat sau încurajat. Aș vrea să merg pe zicala veche că “românii strică doar la ei acasă”, dar nu mă omor cu proverbele. Sincer să fiu, în multe dintre țările vestice vizitate, cozile de la supermarket erau deseori cauzate de est-europeni. Să nu mai vorbim despre camerele de hotel făcute praf și despre zecile de amenzi de circulație luate de ai noștri prin U.E. Să nu mai amintim despre fântânile poluate, lebedele mâncate și trotuarele murdărite. Da, anumiți concetățeni au un respect (umil și iritant, ar spune unii) pentru tot ce le e străin sau cumva superior, dar cât timp comportamentul aferent nu este interiorizat, valoarea lui este nulă.

Recent, online-ul românesc a adus iar in discuție lipsa condițiilor de igienă din zonele rurale și lipsa toaletelor publice din marile orașe. Adaug la asta și deviațiile unor oameni care trăiesc într-un mediu “civilizat”. De ce? Pentru că nu ai practic nicio șansă să înțelegi ideea de civilizație, dacă nu deții niște concepte de igienă și respect. Dacă tu ești la un băț distanță de triburile care-și îngroapă morții lângă apa potabilă, orice planuri de viitor, orice încercare de a face politică și orice discuție rațională devin inutile. De fapt, de la astfel lipsuri ar trebui să pornească viitoarele monografii ale poporului român.

Prin urmare, înainte de a-i acuza pe cei din jur că sunt „țărani” și de a te văita de condițiile din spitale și instituții, întreabă-te dacă ai fost vreodată pus în postura de a răspunde la întrebarea: Mai e apă în rezervor?

P.S: Probabil că în opinia multor cititori și ăsta va fi un articol de…

Curioasa Dimineață a Domnului Popescu de la Scara B

Posted by on 11 May 2017 | Tagged as: Viata & Nu Numai

„-După ce s-a aruncat în repetate rânduri de la parterul casei unde locuia, Păstorel Nicolicea a încercat din nou să-și pună capăt zilelor, înghițind aproape 3 kilograme de pământ de flori. Găsit de un vecin, bărbatul de 37 de ani a fost internat pe loc în spitalul din localitatea vasluiană. În ciuda avansatei stări de ebrietate și a indigestiei, medicii au declarat că sinucigașul se află în afara oricărui pericol.

-E fizică. Fizică elementară. Întâi mănânci pământul, apoi te-arunci cu capu’ în jos. Tre’ să ai masă în burtă, să schimbi centru’ de greutate! Proști, dom’le, proști! mormăi Damian Popescu în timp ce strângea între degete cana de cafea.

Domnului Popescu nu-i plăcea cafeaua. Nici garsoniera din Drumul Taberei nu-i plăcea. Nici oamenii, în general. Domnului Popescu nu-i prea plăcea nimic și asta era cumva normal. Ca o baterie chinezească, tot ce-l atrăgea ajungea să-i explodeze în față. Vrusese să se facă cercetător la Institut, dar ajunsese prof de fizică. Vrusese să se căsătorească până la 30, dar divorțase la 29. Vrusese bani, dar rămăsese cu o gaură în buget și cu un teren imaginar, la marginea unui aeroport inexistent.

Popescu nu-l plăcea nici măcar pe Galilei, un pisoi obez de rasă incertă, care-i cotropise de doi ani garsoniera. Dar era în regulă, nici Galilei nu-l plăcea pe el, motiv pentru care se pișa pe aragaz de câte ori avea ocazia.

Astăzi, profu’ nu se grăbea să ajungă la prima oră. Liceenii cărora le preda fizică medievală nu i-ar fi dus oricum lipsa. Cu o mișcare rapidă, Popescu stinse radioul care încă bombănea despre sinucigașul din Vaslui. Fără să lase cana din mână, își concentră atenția asupra telefonului mobil, o cutie zgârcită în performanță, dar generoasă în plastic. Lumea se vedea altfel prin lentila unui cont fals de Facebook. Nici fosta soție, nici foștii prieteni nu se prinseseră când fuseseră adăugați de un anumit Nicolae Teslea, un băiat cu freză interbelică și cu pasiuni precum „viitorul” și „curentul alternativ”.

-A dracului femeie. Tot cu arăboiul ăla. De fapt, la ce să te aștepți de la una care în tinerețe umbla cu văru’ său? A dracului femeie!

Gândurile lui Popescu fură întrerupte de Galilei, a cărui metodă de a cere de mâncare consta în zgâriatul mobilei de bucătărie, însoțit de emiterea unui sunet bizar, de aspirator în gestație.

-Îți dau și ție ceva, îți dau. Mâță proastă. Îmi pare rău că nu te-am castrat anul trecut, dar anu’ ăsta… nu mai ratez ocazia. Cu mâna mea o fac, uite așa: pac, pac! spuse Popescu gesticulând furios spre motanul care acum înfuleca o conservă incertă.

Planurile cu valențe veterinare fură însă repede abandonate. Ca trezit dintr-un vis alb-negru, Popescu renunță brusc la socializare, își luă servieta cu hârțoage din cuier, își aruncă haina pe el și ieși pe ușă. Își amintise că avea ceva de mers până la stația de autobuz și că pachetul de țigări pe care încă nu îl cumpărase urma să-i alimenteze moralul timp de șase ore.

Coborî scările în viteză și sări peste coșul de gunoi. După ce mormăi ceva către femeia de serviciu, profesorul își începu drumul prin boscheți până la magazinul de pe colț. Din moment ce trotuarul fusese sufocat de rable, magazinul nu mai era tocmai pe colț, doar că „maghernița dintre baltă și grădină” era mai greu de pronunțat.

Din păcate, după nici zece pași curajoși, domnul Popescu se prăbuși subit în iarbă, copleșit de o amețeală teribilă și de o durere de cap năucitoare. Cinci minute mai târziu…

-Ce făcuși bă, vecine, muriși? Ai băut aseară, bețivaneee! Hă, hă, hă! Hopa sus, că îți pătezi costumu’! Hai, că te așteaptă copiii! îi urlă grijuliu femeia de serviciu, care nu plecase totuși din locul ei preferat, băncuța unde bascula semințe.

Popescu sperase sincer să fi murit. Dumnezeu îi era martor că mai încercase, dar nici aici nu avusese noroc. Cât despre recentul incident care-l plasase strategic cu nasul în iarbă netunsă și rahat de câine, omul nostru avea câteva întrebări. Leșinase? Se împiedicase? Fusese victima unui atac cerebral eșuat? Profesorul se ridică și se scutură rapid, cumva bucuros că avea temă de gândire. Oricum, mersul la doctor era exclus. Un doctor o ajutase pe maică-sa să-l nască, deci era clar că nici ăștia nu-i voiau binele.

-Iar predau optică la a unșpea, mormăi pentru sine Popescu. Iar explic porcăriile ălea de probleme cu lasere. Iar întrebările idioților ălora mici…

-Lasele? Ține le-a dat lasele? De unde au ei domne lasele?

-Ce căca…? îngăimă Popescu, în timp ce vocea din eter își continua tirada.

-Si în plus, de țe sunt ei acolo? Îi pune țineva să vină la lițeu? Țe inteles selvesc? Te pomeni că plotestează?

-Cine dracu’ vorbește? strigă Popescu, în timp ce încerca disperat să identifice sursa zgomotului.

-Toți volbesc, toți. Acum au toți Intelnet si stau langa-langa toată ziua si scliu toate plostiile. Dal sunt manipulați, ma-ni-pu-lați! Mă înțelegi?

Peltică și furioasă, vocea din capul lui Popescu avea cadența unui pistol cu apă care-i scuipa defazat printre neuroni. Era o voce familiară și în același timp teribil de sâcâitoare. Popescu o mai auzise cu siguranță, dar încă nu știa unde. Să se fi ținut vreun prieten de glume? Nici pe departe, omul nostru nu avea așa ceva. Profu’ n-avea prieteni nici măcar pe contul fals de Facebook, unde oamenii îl adăugaseră inconștient, dar acum îl evitau insistent.

Deși se împiedica mai mult decât mergea, murdărindu-și și mai tare costumul dungat, Popescu ajunse totuși la gărdulețul din spatele chioșcului. Mai mult, reuși să-l sară și să ceară transpirat un pachet de țigări.

-Nu, nu, din cele lungi, cu pachet alb! Vă mulțumesc!

Într-un moment de neatenție, domnul Popescu dădu fără să vrea dovadă de generozitate. Bătrânul samsar de la tejghea primi 50 de bani de la singurul client care aștepta mereu cu mâna întinsă restul.

-Ce mama dracu’ se întâmplă? Sunt încă viu? se întrebă în continuare Popescu, împleticindu-se spre stația de autobuz.

-Viu? Toți suntem vii. Toți. Uite, bunăoară, o găină din Pascani a născut doi puii vii. Nu m-au clezut atuncea. Nu m-au clezut. Dal acum? Acum si BBC-ul e cu mine, mă înțelegi? Stim cu totii că o găină…

-Ion Cristoiu! Ion Cristoiu! se trezi Popescu urlând în stație, spre mirarea bătrânei rezemate de stâlp și spre nepăsarea puștiului îngropat în căști.

Acum era sigur. Vocea care-i turna melasă în creier era a cunoscutului ziarist, istoric, moderator TV și specialist în geopolitică, Ion Cristoiu. Era o voce pe care o mai auzise în serile în care adormea la televizor, înainte ca motanul să vrea să fie hrănit pentru a șasea oară. Ion Cristoiu îi nara viața, ca unui politician de tranziție înaintea sentinței finale.

-Breichi Nius! Breichi Nius! Normal că Ion Clistoiu. Pe cine clezi că ai invitat în platou?

-N-am invitat pe nimeni. N-am invitat pe nimeni! urlă Popescu de pe locul lui din autobuzul 336, întotdeauna același.

Din fericire, nu era nimeni care să simtă drama profesorului: puținii călători erau demult obișnuiți cu nebunii care își urlau povestea între stații. În creierul lui Popescu, de-alungul unei zone numite de neurologi „rețeaua modului implicit”, se întâmpla însă ceva foarte bizar.

-Încă o bătălie de purtat, își zise înciudat domnul Popescu.

-Bătălie? Bătălia politică e pieldută, piel-du-tă! De fapt, Lomânia a pieldut demult, de când l-au închis pe Colneliu Zelea Codleanu. Am citit io, am făcut studiu și l-am tlas la fax. Codleanu nu ela colupt, mă înțelegi? Nu ela colupt!

-Mamă, Doamne…

-Mamă? Mamele sunt bune. Toți tlebuie să avem o mamă, dal să nu se bage în politică, mă înțelegi? Imediat le manipulează, cum au facut cu mamele copiilor ălola de la Colectiv. Telibil, domne, te-li-bil!

-Nici măcar să stau jos nu pot! își spuse îngrozit Popescu, în timp ce se ferea de ecoul propriei cutii craniene.

-Stat? Păi ce, domne, ăsta e stat? Ăsta e stat palalel, e stat milițienesc, mă înțelegi?

Domnul Popescu coborî în viteză din autobuz. Se oprise cu o stație mai devreme, lângă o fostă unitate militară transformată în complex comercial. Știa că trebuia să facă ceva cu vocea care-i scria diatribe cu Comic Sans. Să meargă totuși la doctor? Nu o mai făcuse din copilărie. Să se arunce în fața mașinii? Îi surâdea cumva ideea. Totuși, traficul bucureștean nu i-ar fi putut garanta moartea și, chiar dacă ar fi făcut-o, pe epitaful lui ar fi scris „Moarte prin Cristoiu”. Deodată, soluția salvatoare îi apăru în colțul ochiului, ca o muscă providențială blocată sub pleoapă. Popescu știa ce avea de făcut: era suficient să schimbe canalul!

Bucata de zid pe care omul nostru o întrezărise zăcea abandonată în apropierea spațiului comercial, dar suficient de departe de stație. În afara boschetarilor care își savurau coma prin zonă, nu era nimeni care să-l poată opri. Cei câțiva clienți ai centrului comercial nu-l puteau vedea și cu siguranță că ar fi preferat să nu o facă.

Cu o proptire exemplară a brațelor pe marginea zidului și o întindere impecabilă a mușchilor gâtului, domnul Popescu începu să aplice lovituri ritmice adversarului său din beton.

-Nu asa se face, nu asa! Nu te apuci să lovesti fălă noimă! Intai fați planificale, apoi cauți un unghi bun si după-aia…

Cucui după cucui, vocea din capul profesorului începu să se amestece cu reproșuri, mieunături și strigătele unor mari somități ale micului ecran. După ce sângele de pe frunte și din nas fu aplicat în mod repetat pe zidul desenat, lucrurile reveniră la normal. Vocea se estompase, iar Ion Cristoiu dispăruse.

-Nu s-a întâmplat nimic. Mă spăl, mă șterg și spun că am căzut. Nu s-a întâmplat nimic! Își spuse Popescu.

-De-aia, uite de-aia au rezistat românii ca națiune. Sunt încăpățânați și știu cum să pună problema, ca Simona Halep. Bravo, domne, bravo ție!

-Asta așa e! răspunse mulțumit Popescu.

Vocea de tenor răgușit din Lacul Lebedelor se reinstalase în mintea profesorului. Cristian Tudor Popescu își reluase vechiul loc la pupitrul minții, iar tizul său se putea declara fericit. Acum urma o după-amiază normală, ca oricare alta.

P.S: Drepturile de autor îmi aparțin, iar schița va fi cel mai probabil publicată alături de alte povestiri despre conștiință și prietenii ei. Pe câteva dintre ele le-ați mai putut citi aici sau în Casa Jurnalistului.

Next»