Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Biletu’ si Respectu’

Posted by on 23 May 2015 | Tagged as: Filme & Carti, Social, Cultural, Politic

Daca tot suntem in febra Bookfest, loc unde imi promovez si propriile ambitii editoriale, am zis sa ma aplec putin asupra targurilor romanesti…

Din sforaitoarea mea experienta de vizitator, evenimentele dedicate pietelor autohtone se inghesuie in doua categorii, indiferent ca sunt targuri de carte, de artizanat local, de preparate traditionale sau de turism sezonier. Nu intamplator, categoriile corespund si unor extreme ale capitalismului romanesc, extrem pe care multi si-ar dori sa le vada cat mai curand uitate.

Prima dintre ele, care include si majoritatea targurilor de carte, este cea a “frumosului in pierdere”.  Nu, nu e o denumire poetica, ci o simpla prescurtare a inevitabilei concluzii care apare dupa fiecare editie: “A fost frumos, da’ am iesit in pierdere!”. In categoria asta intra toate evenimentele decent organizate, gratuite, in care reprezentantii unor piete mici din Romania suporta singuri toate costurile, pentru ca nici potentialii binefacatori, nici consumatorii nu inteleg ca produsele si serviciile prezentate acolo au un pret.

Motivele pentru care expozantii si organizatorii pierd sunt diverse. Unul dintre ele tine de modul in care este abordata piata si de comunicarea defectuoasa dintre producatori, distribuitori si promovatori. Un altul vine din atitudinea multor cumparatori care vin la evenimente de gen doar in ideea ca “gasesc ceva la reducere”. Pe pietele mari, un targ de tip Bookfest ar trebui sa fie o metoda de a pune marii si mici jucatori locali in legatura si in cel mai bun caz un pretext pentru niste lansari. Ca scop secundar, el ar trebui sa serveasca si drept sursa de inspiratie pentru consumatori, pe anul in curs. Ca vizitator la targ, ar trebui sa vii, sa-ti iei niste cataloage de editura si sa-ti cumperi pe loc numai ce nu poti gasi in timpul anului (carti de specialitate, aparitii foarte noi etc), nu sa vanezi carti la 3-5 lei bucata (nu ca printre ele n-ai putea gasi si perle).

Din pacate, piata locala nu poate sustine un astfel de eveniment, asa ca Bookfest, Gaudeamus si Kilipirm ajung sa fie cam acelasi lucru, diferenta principala fiind dimensiunea si numarul de edituri participante. Scopul principal al multor vizitatori? Cat mai mult, la preturi cat mai mici. Nu are sens sa intru intr-o discutie despre ce carti ar trebui cumparate si cand (avand in vedere ca tocmai am lansat o carte pentru copii, ar fi si culmea), dar o sa mai insist o data pe ideea ca in Romania, nici cartile, nici jocurile video si nici software-ul nu sunt scumpe (pentru un om cu o oarecare stabilitate financiara, evident).

Daca aceasta prima categorie de evenimente sufera din cauza comunicarii defectuoase si a nepasarii publicului, a doua categorie pleaca din start de la premisa ca acelasi public e format din absolventi de scoală primara. Aici intalnim in principal targuri de produse “hand made”, bijuterii, martisoare, design de produs si expozitii de fotografie sau arhitectura. O sa o botezam “categoria mediocrului cu taxă”. Asta nu inseamna ca toate targurile de produse hand made, bijuterii sau martisoare se inscriu in ea sau ca eforturile participantilor sunt “mediocre”. Nicidecum. Vom vedea insa de unde vine si dubioasa denumire.

Un punct comun al evenimentelor de tipul asta este existenta unui marketing decent si necesitatea unui bilet sau a unei invitatii. Nu pot decat sa laud efortul, avand in vedere ca exclusivitatea si accesul limitat sunt primele semne ale potentialului. Momentul in care evenimentele de gen se transforma din initiative “culturale” in hipstăreli fâsâite este momentul in care nici organizatorii si nici expozantii nu-si asuma evenimentul.

Indiferent daca e 10 lei intrarea sau 50 de lei (chiar am dat atat la un targ, acum un an), biletul ala imi acorda mie, platitorul, niste drepturi. Mai mult, daca te-ai mai si batut cu pumnii in piept prin diferite reviste si pe site-uri, asteapta-te sa-mi pot exprima dezamagirea, inclusiv la fata locului. Daca te consideri creator si nu poti accepta critica, poate ar trebui sa o lasi balta. Daca esti organizator de evenimente cu intrare platita, intelege ca oamenii se asteapta sa primeasca ceva pentru banii dati, fie si dreptul de a se plimba si a mormai. Lucrurile nu se rezolva cu o mana de bloggeri platiti sa spuna ca totul a fost extraordinar.

Daca nu le place ce vad, vizitatorii au absolut tot dreptul sa-ti spuna ca evenimentul e o mizerie. Il au si daca nu au platit bilet, dar pe multi bunul simt ii va opri sa o faca. Daca insa ai dat niste bani pentru a vedea 10 standuri cu produse mediocre ai caror creatori se uita la tine de parca ai fi coborat de la stana, ai tot dreptul sa dai drumul unui potop de mistouri. Biletul iti da nu doar un drept moral, cat si unul legal de a nu fi batjocorit. Daca iti iei bilet la un film si se dovedeste a fi prost, e dreptul tau sa-l faci terci in discutiile cu prietenii, pe Facebook sau pe blog. Daca insa iti iei bilet la teatru si afli ca de fapt esti la un concert Mihai Traistariu, sunt sanse ca lucrurile sa iasa urat.

Exista cai de mijloc? Ultimii ani ne spun ca da. De la evenimente dedicate gamerilor la concerte vandute in doua saptamani, piata romaneasca se indreapta usor spre un model ceva mai confortabil, acela al evenimentelor cerute, evenimente organizate atunci cand numarul de doritori potentiali le arata organizatorilor ca efortul merita facut. Asta ar inseamna insa ca multi dintre consumatori sa inteleaga ca accesul la divertisment si cultura nu e un drept, asa cum multi organizatori ar trebui sa-si vada potentialii cumparatorii ca pe mai mult decat “niste ignoranti”.

P.S: Intentionam sa virez articolul asta spre o dezbatere despre dreptul celor care nu platesc de a critica, insa pe tema respectiva m-am inflamat de suficiente ori pana acum (si pot sa o reiau obsesiv mai tarziu)…

Un sport romanesc de prestigiu

Posted by on 15 May 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Dupa o scurta runda de autopromovare, m-am gandit sa revin la exercitiul altruist de a promova eforturile altora…

Astazi, vom vorbi despre deosebitele merite ale poporului roman intr-un sport care i se potriveste ca o manusa. Mi-ar placea sa dedic un intreg articol Federatiei Romane de Oina pentru ca sustine productia de ciomege romanesti de calibru, dar, din pacate, respectivul sport incaseaza prea multe mistouri si prea putina finantare pentru a mai primi si contributia mea la stiva de umor chestionabil.

Din fericire, romanii se pricep la multe alte activitati recreationale, indiferent daca le cunosc sau nu regulile. Daca nebunia Simona Halep i-a transformat pe multi microbisti in experti in tenis, presa a inceput in ultima vreme sa scrie despre orice fel de performanta cu nume romanesc, de la rezultatele din campionatele locale de jocuri video pana la castigurile autohtone din pariuri online. In curand, ma astept sa descoperim si miracolul Paf Ball-ului…

IMG_8694
(Un sport real. Sursa Imaginii – sub licenta Creative Commons)

Exista insa un sport la care nu cred ca avem concurenta in Europa. Nu, nu este frecatul mentei, pentru ca in, ciuda defetismului liderilor de opinie, romanii chiar muncesc (cand vor). La campionatul de vaitat insa, ne luptam de la egal la egal cu gigantii. Adolescenti, tineri, adulti, batrani, in sectorul privat sau la stat… nu exista zona a vietii publice si private in care noi sa nu fim intr-un etern cantonament al vaitatului.

Cand spun “noi”, nu o fac cu emfaza cu care cei care se considera “altfel”, dar incearca sa se autoincluda in “public”. Eu chiar am momente in care ma vait ca o casnica disperata ca a murit Suleiman, in timp ce oamenii capabili sa ma opreasca sunt la randul lor ocupati cu propriile bocete. De fapt, antidotul meu a aparut la fostul domiciliu, unde devenisem un fel de loctiitor de administrator caruia i se vaita toata lumea (de la vecinii de pe alta scara, pana la femeia de serviciu). Deja nu mai avem timp sa spun tututor cat de mult ma afecteaza baba care-mi bate in tavan…

In cazul asta, nu-i normal totusi sa ne punem cateva intrebari? Nu de alta, dar acum trei ani, un potential investitor strain m-a intrebat daca “vaitatul” e ceva ce suntem incurajati sa facem in familie, daca nu cumva e o forma de spovedanie traditionala pentru romani, o activitate distractiva de grup.

no_whining
(Avertisment la iesirea din tara – Sursa imaginii – sub licenta Creative Commons)

Interesant e ca majoritatea nici macar nu se vaita inainte de a face ceva, ci dupa ce au rezolvat ce era de rezolvat, ceea ce sugereaza ca raspunsul la intrebarea de mai sus este unul afirmativ. Trecem printr-o pregatire constanta care incepe inca de la primii pasi… care au fost atat de greu de facut si ne strangeau ciorapii si alocatia era mica si parca nici nu-ti mai venea sa te apuci de ridicat in picioare, nu?

Poate ca e totusi nedrept sa aruncam manusa in propria ograda. Majoritatea natiunilor latine au boala vaitatului, dar la foarte putine intalnesti placerea de a se confesa inca de la primul “Salut”. Serios, de cate ori nu vi s-a intamplat sa va intalniti cu oameni cu care n-ati mai vorbit de ani de zile si respectivii sa inceapa sa isi toarne toata istoria personala, in ciuda faptului ca intreaga conversatie se putea opri la “O zi buna”?

In atare conditii, as spune ca trebuie sa ne orientam putin cultural: ori incepem sa tratam lucrurile nemteste, ori ne asumam vaitatul ca sport si muncim pentru o victorie meritata! Sa transformam vaitatul in brand de tara!

P.S: Cu alte cuvinte, zic sa imbracam vaicareala in “mestesugul povestitului” si sa-l includem in materialele actuale de promovare.

Intrerupem acest program…

Posted by on 08 May 2015 | Tagged as: Anunturi si Stiri, Filme & Carti

Daca tot remarcam inmultirea aparitiilor editoriale romanesti, mi-am zis ca e timpul sa va stresez putin si cu ale mele…

Animat de o meserie care imi da ocazia sa scriu mai mult decat vorbesc (si uneori gandesc), de vreo doi ani mi s-a infipt in crestet ideea de a publica ceva. Stiu ca mai toata lumea are o carte “aproape terminata”, dar la mine boala e mai veche si mi-ar placea sa cred ca nu o sa-mi treaca prea curand. Stati linistiti, nu o sa va stresez mai mult decat am facut-o pana acum (adica mai deloc).

Recent, ambitiile publicistice s-au indreptat spre piata europeana (aici mai am de lucru si la texte si la mine, dar detaliile sunt stabilite) si spre un public local mai restrans (pregatesc ceva pentru piata romaneasca si am batut deja la cap o editura simpatica). Aparitiile pe care vi le voi prezenta fac insa parte dintr-o serie de texte mai vechi. Despre ce este vorba? Despre…

1.Aventurile Căpitanului Ronţ – Editura Integral (2015)

Prima varianta a acestui manuscris a aparut pe undeva prin 2010, varianta actuala fiind completata acum trei ani. Este, asa cum probabil ati intuit, o carte pentru copii, despre un hamster ambitios si alte cateva personaje din acelasi regn. Serios! Desi e un text atipic pentru mine, cartea chiar este destinata copiilor si a fost ilustrata de doi oameni cu care am avut placerea de a colabora si profesional: Bianca si Sebi Dragu.

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, desi este un text mai vechi, Aventurile Capitanului Ront sunt foarte placut ilustrate si, sper eu, suficient de bine scrise, incat cei mici sa nu se plictiseasca (si nici voi sa nu va plictisiti cand o sa va bata la cap sa cititi “cartea aia cu soareci”). Asta si faptul ca intentionez sa o transform intr-o scurta serie, daca lucrurile merg bine.

Aventurile Capitanului Ront

Unde o puteti gasi? In curand, in librarii. Pana atunci insa, cartea se poate comanda in format fizic de pe site-ul editurii si se livreaza cat se poate de prompt. Pretul unui exemplar este de 9 lei.

Comanda de pe site-ul editurii.


2.Amfitrionul
Editura ePublishers (2015)

Aici subiectul e putin mai delicat, avand in vedere ca vorbim despre niste texte vechi de… cel putin 10 ani. Scrise prin liceu, nuvelele S.F. din colectia asta pot servi drept preview pentru textele in engleza pe care urmeaza sa le lansez, texte scrise ceva mai bine si, sper eu, mai matur.

Amfitrionul 2

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, in curand veti avea la dispozitie si o varianta electronica, atat pe elefant.ro, cat si pe amazon.com si pentru ca, desi textele nu sunt la nivelul la care mi-as dori, ideile din spate au fost apreciate (si premiate) la momentul respectiv.

Unde o puteti gasi? Pana sa o puteti comanda online, o puteti gasi fie prin comanda directa la info@ePublishers.info, fie fizic sau online la libraria Mihai Eminescu, la un pret cam maricel pentru gustul meu.

Comanda pe site-ul librariei.

Chiar daca nu planuiesc vreo lansare fizica pe moment, mi-as dori ca, in functie de vanzari si de disponibilitatea cartilor sa mai pot semna si oferi cateva cititorilor. Pana atunci insa, am plasat doua widget-uri laterale cu link-uri catre carti si o sectiune temporara dedicata acestor proiecte.

P.S: Undeva in urmatoarele luni, odata cu urmatoarea lansare (da, sper ca va mai exista una), site-ul vladstoiculescu.ro va functiona separat si va fi dedicat proiectelor beletristice si profesionale. Blogul ramane blog, deci sa nu credeti ca o sa va spamez constant.

Din Provincia Gandirii in Capitala Like-ului

Posted by on 02 May 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Dupa doua saptamani de amanari, revin la taste cu raspunsul unei unei intrebari pe care nu mi-a adresat-o nimeni. Urmeaza deci, un text kilometric…

Intrebarea se leaga de o expresie pe care pretentiosii luptatori ai cuvintelor o folosesc din ce in ce mai des si anume “intelectual de provincie”. Exista intelectuali de provincie? Daca exista, ce naiba sunt aia si au vreo legatura cu provincia? Din pacate, raspunsul la prima intrebare este da. O mare parte dintre vocile publice cu o inteligenta peste medie si majoritatea agitatorilor de pe retelele de socializare fac parte din categoria asta si nu, din nefericire pentru bucurestenii mandri, intelectualii din provincie nu vin neaparat din… provincie.

Ca produs al unui oras din Sud-Vestul tarii, produs aflat de aproape 9 ani in Bucuresti, ar trebui poate sa ridic problema “provincialismului” cu mai multa grija. Totusi, indiferent care ar fi pozitia cititorilor fata de Capitală, un lucru e imposibil de negat: capitala oricarei tari actioneaza ca un centru de colectare, un “hub” cultural si social, ceva mai conectat la pulsul international decat alte orase. Nu este singurul oras “conectat”, dar, intr-o tara in care infrastructura e pe butuci, sensul de propagare al ideilor e de la centru in exterior, nu invers (indiferent ca centrul ala e Bucuresti, Cluj, Brasov, Iasi sau Timisoara).

In spatiul gandirii, lucrurile sunt ceva mai simple si nu tin cont daca posesorul intelectului traieste in Bucuresti, Radauti sau Ramnicu Valcea. Aici provincialismul se manifesta in principal prin deconectarea de la zeitgeist, prin inchiderea intr-o bula plina de “valori clare”, de opozitii bizare si diviziuni maniheiste (asta e bine, asta e rau). Sunt oameni care au impresia ca simpla asociere cu niste asa-zise valori le valideaza viziunea si cultura. Multi dintre ei fac parte dintr-o generatie mai veche si sunt de varsta parintilor nostri (o parte fiind chiar parintii nostri). Lor nu le-am putea cere sa-si schimbe reperele, acumulate legitim, de altfel. Din nefericire, la fel de multi sunt si oameni din zona 20-35 de ani a caror idee despre cultura se hraneste dintr-un elitism prost inteles, alimentat de lideri de opinie la fel de provinciali ca garderoba lui Busu.

Vorbim despre genul de oameni care, bunaoara, se vaitau ca Tamara Buciuceanu nu primeste suficiente Like-uri pe Facebook, desi niciunul nu are idee cu ce s-a mai ocupat fosta doamna a comediei romanesti in ultimii 20 de ani.

Tamara Buciuceanu

Sincer, de fiecare data cand vad mesaje precum cel de mai sus, trag mai multe concluzii despre autor, decat despre cei cu care el se lupta (in cazul asta, cu fanii Biancai Dragusanu sau cam asa ceva). Sunt exact aceleasi texte pe care in adolescenta le apreciam la trupele de rock de cartier si care, dupa o vreme, devin ilare. Dupa o vreme, te cam saturi de mizerii de tip “Avem 10 copii olimpici international la chimie, dar lumea se uita la Oana Zavoranu”. Ei, si ce? De ce ar trebui sa imi pese ca 10 oameni au obtinut o performanta artificiala (o validare a teoriei, practic) si de ce e lucrul asta incompatibil cu faptul ca Oana Zavoranu e o mangusta isterica? Omul de rand se simte mai bine cand vede pe cineva fata de care se poate simti mai inteligent si stabil emotional, nu cand vede un pustan imbuibat de clasa a sasea pe care parintii l-au fortat sa participe la un concurs inutil care nu-i va garanta nici succesul social, nici financiar.

Dar deja aberez. Cert este ca “provincialismul intelectual” e o meteahna raspandita in toata tara, una care ne afecteaza din cand in cand pe toti, blocand progresul multor dezbateri. Iata deci o serie de simptome care ne spun cu o oarecare precizie cand si de ce avem nevoie de o vacanta. Daca manifestati cel putin cinci dintre ele, adresati-va celui mai apropiat forum auto si cititi sectiunea “tuning”. Asta e Romania. Gata, v-ati linistit? Acum, sa trecem la lista. E posibil sa fii un intelectual de provincie, daca…

Continue Reading»

Nevoia de Idoli

Posted by on 15 Apr 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Recent, in timp ce rasfoiam o revista primita in timpul unui scurt zbor, am dat peste un interviu cu un personaj ale carui iesiri creeaza de fiecare data valuri …

Interviul in cauza il avea in prim plan pe Dan Puric, pus intr-o ciudata antiteza cu eternul, dar simpaticul, carcotas Radu Paraschivescu. Intentia autorului sau a autoarei interviului a fost sa puna in opozitie discursul mistico-nationalist specific lui Puric cu tocul critic al lui Radu Paraschivescu. Un fel “omul care ne vede frumosi si stralucitori” in antiteza cu “omul care ne vede plini de metehne”. Desi sunt un cititor al lui Radu Paraschivescu, recunosc ca interviul cu Puric m-a prins mai rapid, dar dintr-un cu totul alt motiv decat si-ar fi dorit redactorul.

In ciuda scaderii in popularitate, Dan Puric ramane un personaj fascinant. Pe de o parte avem un actor talentat si unul dintre cei mai buni reprezentanti ai pantomimei romanesti, pe de alta parte avem un om al carui discurs frizeaza patologicul. Dan Puric s-a erijat in salvator al “sufletului romanesc” si in “deschizator al drumului catre biserica”. Omul vorbeste despre concepte istorice pe care nu le intelege, jongleaza cu referinte culte (pe care cu siguranta si le-a insusit, dar numai dupa o interpretare deformata) si le vorbeste romanilor asa cum li se vorbea in 1933. Dan Puric reuseste in cateva paragrafe de text sa trezeasca o mandrie nationala autentica si sa o transforme rapid intr-un fel de legionarism modern. Aproape orice interviu cu el porneste de la niste constatari usor de validat (a se vedea episodul CNA) si se termina aproape inevitabil cu un delir mistic.

Pentru orice om rational si cu temele facute, Dan Puric nu poate reprezenta altceva decat o aparitie exotica, un pericol minor in randul agitatorilor “culti”. Totusi, el are in continuare o baza destul de mare de fani care nu sunt nici tampiti, nici inculti si nici agitatori. De ce? Abia acum ajungem la problema din titlu: nevoia de idoli. Nu de eroi, nu de modele, ci de idoli. E o sete care ne macina inca de la televizarea Revolutiei, iar Dan Puric ocupă sau ocupa pana de curand un loc pe care niciun alt “brand” public nu era in stare sa si-l asume. Trecand peste adolescentii si tinerii care pleaca urechea la discursul lui (si care sunt, la nivelul populatiei statistice, irelevanti), Dan Puric vorbea si vorbeste pentru romanii “de bine”.

Romanii aia de minim 35 de ani care merg zilnic la munca, isi platesc taxele si tot spera la ceva mai bun, indiferent ce ar putea insemna asta. Sunt oameni care au terminat o facultate sau macar un liceu decent, au citit cateva carti la viata lor si au mai iesit din cand in cand din casa. Chiar daca nu sar in strada la demonstratii, nu inseamna ca nu se revolta. Sunt oameni care nu fac mare lucru pentru a schimba ceva, dar nici nu vor sa accepte ca sa accepte ca “asta e“. Categoria asta nu cuprinde in niciun caz elite, nativi online, hipsteri sau “yuppies” din marile orase, dar cuprinde mai tot, de la intelectuali de provincie la parintii multor cititori. Oameni care tin din cand in cand post, dar nu te-ar stropi cu apa sfintita daca nu esti ortodox. Oameni care se tem putin de experimentele de la CERN, dar stiu ca Pamantul n-are 4000 de ani.

Pentru ei vorbeste Dan Puric si, din moment ce nu e nicio alta voce suficient de lucida si de puternica acolo, si el si altii vor avea succes in diseminarea unei arome specifice de nationalism. Nu de alta, dar nevoia de idoli a fost enorma in spatiul post-revolutionar si foarte putini din cei care ar fi putut sa o suplineasca au “livrat”. Jurnalisti? Fie si-au distrus credibilitatea prin tabloide, fie au demonstrat ca n-au nici cea mai mica urma de coloana vertebrala. Intelectuali de “profesie”? Fie n-au vrut sa se coboare la nivelul poporului, fie n-au avut niciodata curaj sa-si asume propriile argumente. Sa nu mai vorbim despre frica de libertate care inca bantuie vocile din literatura.

Dan Puric are un loc in spatiu public pentru ca in spatiul public este loc. In acelasi mod, desi argumentarea lui e subtirica (pentru statutul profesional), iar stilul literar e departe de ideal, Lucian Boia are la randul lui un loc, unul bine pozitionat din punct de vedere comercial. Desigur, omul asta nu e in aceeasi zona a discursului cu Dan Puric, nici ca viziune, nici la nivel de coerenta, dar parghiile de promovare sunt similare. Cat timp oamenii cu un mesaj mai puternic n-au forta sau capacitatea de a se adresa celor care vor sa-i asculte, spatiul public va semana in continuare cu un muzeu bizar. Acum ma refer la esaloanele mai “curate” ale spatiului public, nu la zonele unde se plimba vindecatorii si militantii anti-vaccin.

E greu sa negi ca in societatea romaneasca exista inca loc pentru idoli. Totusi, daca trecem peste scandalurile iscate cu fiecare inmormantare trambitata de media, putem observa fenomene si mai interesante. Pentru asta, e suficient sa ne uitam la fervoarea arestarilor din ultimul an. Procurorii si reprezentantii Justitiei au devenit recent un fel de Supermani aplaudati din tribune pentru fiecare interventie. Sigur, sunt complet de acord cu masurile luate, dar trebuie sa retinem un lucru: oamenii aia isi fac IN SFARSIT treaba, indiferent de cine le-a incurajat zelul. Demersul merita admiratie, dar, totusi, cand ati aplaudat ultima data o casiera pentru ca v-a dat restul? E la fel si in lumea sporturilor, unde performantele exceptionale ale catorva varfuri ne transforma pe toti in “fani dedicati” ai persoanei, nu ai performantei. Si de altfel, asta e si problema cu “idolii”: atrag atentia asupra omului, nu asupra realizarilor lui.

Cautarea de idoli e o etapa intermediara. O societate matura are nevoie de modele, nu de idoli. Vorbim atat despre de modele internationale (asa zisele vedete “de origine romaneasca”), dar si de varfuri locale la care sa ne putem raporta. Pana a cauta si a intelege insa ideea de model, vom mai alerga o vreme dupa iluzia idolilor, iluzie care de multe ori se spulbera printr-o singura greseala sau scandal mediatic. Cand atat pustii, cat si “oamenii de bine” o sa inceapa sa caute modele, discursul unidirectional si lipsit de autocritica o sa-si caute alt public. Genul de public care are nevoie de manual de instructiuni pentru sireturi…

P.S: Nu am nimic cu Dan Puric sau fanii lui. Mai mult chiar, cred ca o (mica) parte dintre lucrurile spuse de omul asta chiar trebuie spuse. Am insa o problema cu manipularile servite ca “adevaruri istorice” si cu ceea ce manualele de psihologie neoficiale numesc “complex mesianic”.

Next»