Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Spirite, ursuleti si dinozauri

Posted by on 22 Aug 2015 | Tagged as: Filme & Carti

Ca de obicei, atunci când vreau să sparg un set de articole sforăitoare cu unul mediocru, scriu despre filme…

Din păcate pentru fragila economie a cinematografelor bucureştene şi din fericire pentru cititori, n-am prins foarte multe titluri noi în ultimele două luni şi, în orice caz, nu foarte multe titluri bune. Prin urmare, iată o serie de filme aşa şi aşa, analizate… cât de cât.

Ted 2 (2015)

Dacă la capitolul seriale de desene animate (Family Guy, American Dad!),  documentare (Cosmos) şi chiar muzică, implicarea lui Seth MacFarlane poate fi un semn bun, la capitolul filme şi seriale, mai tot ce iese de sub bagheta de scenarist, regizor sau producător a americanului merge pe acelaşi tipar: umor aleatoriu şi de multe ori grotesc, dublat de o naraţiune greu de descifrat. Cu alte cuvinte, reţeta Family Guy, aplicată într-un context nu foarte potrivit.

Ted 2 continuă povestea lui John (Mark Whalberg) şi a ursuleţului vorbitor Ted (MacFarlane), care de data asta nu mai distrug căsnicii, ci încearcă să o salveze pe cea a lui Ted. Mila Kunis nu-şi mai flutură accentul prin filmul ăsta, dar Amanda Seyfried, Morgan Freeman şi, pentru scurtă vreme, Liam Neeson o fac. De fapt, cam asta şi salvează Ted 2. Glumele licenţioase ale ursuleţului ar fi complet cretine, dacă în partea cealaltă nu s-ar afla nişte actori decenţi. Printre zecile de aluzii sexuale, intenţionat rasiste sau complet tembele, Ted 2 strecoară şi câteva glume bune, suficiente pentru o duminică ploioasă, dar nu şi pentru o ieşire la cinematograf cu cei mici, după cum a aflat o mămică din sală. Verdictul? Ca să-l citez pe Ted: Meeeeeeeeeeeh…

Maggie (2015)

Dupa zeci de filme care ne-au precipitat copilăria şi două mandate de guvernator care i-au (atenţie: jocuri de cuvinte despre secetă!) precipitat pe californieni, Arnold Schwarzenegger încearcă să ne demonstreze că e un actor serios. Şi este, atunci când e bătrân, neras şi nu vorbeşte mai deloc. Maggie este povestea (inspirată, zic mulţi, din jocul The Last of Us) unui tată şi a fiicei lui condamnate la zombificare. Cam atât. Schwarzie nu se bate, Joely Richardson e o nevasta interesant aleasă, iar puştoaica Abigail Breslin joacă un rol foarte convingător de adolescentă care se transformă treptat în adolescentă zombie. Maggie curge încet şi tensionat. Deşi accentul fostului Terminator poate irita pe alocuri, filmul e o dramă destul de reuşită.

Jurrasic World (2015)

În mod absolut previzibil, la capitolul “seria Jurrasic Park”, niciuna dintre continuări nu a fost în stare să atingă succesul filmului original. Din păcate, nici Jurrasic World nu reuşeşte să trezească fosila pe care Jeff Goldblum şi Sam Neill au tot primenit-o în trecut. Chris Pratt (Guardians of the Galaxy) e un actor simpatic şi bine ales, dar parcă prea musculos pentru rolul lui (pare să fi făcut ceva efort pentru film). Restul actorilor sunt relativ anonimi (mai puţin Judy Greer, din Arrested Development) şi chiar dacă Omar Sy e bunicel, lipsa unei distribuţii puternice se vede. La fel şi lipsa unui fir narativ coerent şi a unui final satisfăcător. Jurrasic World e un film de acţiune plăcut, dar nu-mi dă speranţe prea mari pentru continuitatea seriei. Şi da, dinozaurii arată bine, chiar şi fără Spielberg la cârmă.

Poltergeist (2015)

Nu ştiu de ce clasicul horror Poltergeist a trebuit refăcut şi cred că niciunul dintre participanţii la filmul ăsta nu ştie. Mi-a părut teribil de rău de Sam Rockwell (care pare sictirit şi sarcastic tot filmul), un actor care chiar îmi place, şi poate puţin de Jared Harris, un actor care nu-mi place în mod deosebit, dar care poate juca decent. Restul participanţilor la atrocitatea asta n-ar trebui să mai facă filme împreună prea curând sau filme în general. Deşi respectă vag scenariul filmului original, Poltergeist nu ştie clar ce vrea să fie: un horror slab, o comedie sinistră sau o tâmpenie S.F. De altfel, nici nu vă sfătuiesc să aflaţi răspunsul la dilema asta…

Get Hard (2015)

Get Hard e o comedie standard bazată pe un cuplu anormal format din Will Ferrell şi Kevin Hart. Alison Brie (Annie din serialul Community) arată bine, dar nu face vreun efort să şi joace în consecinţă (ceea ce e ok pentru rolul ei). Get Hard este povestea unui manager de fond de investiţii acuzat de fraudă şi condamnat într-un proces fulgerător . Presat de circumstanţe, dar şi de propria ignoranţă (asezonată puternic cu rasism), personajul apelează la un “negru” care să-l ajute să supravieţuiască în mediu vitreg. Da, chiar asta e premisa filmului: cineva crede că toţi negri sunt puşcăriaşi, dar, ţineţi-vă bine, nu sunt. Povestea seamănă cu multe altele (vezi Big Stan… sau mai bine nu), însă comedioara nu e întru-totul rea. Pare genul de film care, ca multe altele, va intra în 10 ani în grila de reluări a ProTVv-ului.

It Follows (2015)

Un nou horror independent de calitate din aceeaşi zonă cu Babadook şi când spun “aceeaşi zonă” nu mă refer la Australia, ci la zona “actori necunoscuţi, decoruri minimaliste şi multă atmosferă”. It Follows e un film cu şi despre adolescenţi, o metaforă la adresa bolii în general şi a (spoiler) bolilor cu transmitere sexuală în particular. Pe scurt, după o aventură negândită cu noul ei prieten, o fată cuminţică se trezeşte urmărită de o entitate care se deplasează încet, ameninţător şi care-şi schimbă constant înfăţişarea. O entitate mai înspăimântătoare decât toţi monştrii din filmele horror clasice. It Follows se plimbă între stigmat social şi pericol real, jonglează cu boala şi obsesia şi face totul într-un mod coerent. Muzica e dubioasă, desprinsă parcă din topurile MTV ale anilor ’80 (motiv pentru care şi funcţionează), iar actriţa din rolul principal se îmbracă similar unei imigrante îndrăgostite de Brittany Murphy (o actriţă care ar mai fi putut spune multe în branşă, de altfel). Alte lucruri nu prea mai sunt de comentat la It Follows. De văzut.

Demonic (2015)

Demonic eu un film horror clasic, ţinut în picioare de o mână de actori de serial şi de filme de categoria B, în frunte cu Frank Grillo, Maria Bello şi Scott Mechlowicz. E în regulă dacă numele nu vă spun nimic. Feţele lor probabil vă vor spune “hei, cred că l-am mai văzut pe ăla undeva”. Deşi nu excelează la niciun capitol, Demonic oferă totuşi o poveste interesantă (un grup de detectivi anchetează moartea unor puştani, plecaţi pe urmele unor spirite malefice într-o, bineînţeles, casă bântuită), fără a uita de obişnuita schimbare de situaţie din final. Deşi e puţin confuz şi prea rapid pe alocuri, Demonic este un film horror corect, care poate fi vizionat fără a vă lăsa cu dureri de cap.

Drept concluzie, poate aruncaţi un ochi pe It Follows şi Maggie şi, la plictiseală, pe Jurrasic World şi Demonic. Dacă le-aţi văzut deja pe restul, atunci mă simt mai bine. N-am fost singurul care a pierdut ore din viaţă întrebându-se cât de proastă o să fie următoarea replică din Poltergeist.

P.S: Blogul ăsta cam fost în vacanţă în ultima vreme, spre deosebire de stăpânul lui. Deşi pentru mine scriitura online rămâne un exerciţiu frumos, sunt curios câţi dintre voi mai văd un viitor în mediul de blogging (dincolo de scopul lui original, acela de a împărtăşi/publica nişte idei).

Opinia ta si povara dovezii

Posted by on 08 Aug 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware,Online, Top 10, Viata de zi cu zi

Asemenea unui bunic senil care-şi aminteşte mereu de războiul la care nu a participat şi eu am câteva teme predilecte la care am senzaţia că m-aş pricepe…

Una dintre ele este argumentarea. Nu, nu mă pricep la dezbaterea academică şi nici la argumentarea clasică, dar pot să miros destul de repede falsele argumente. De ce? Pentru că şi eu le folosesc din plin, mai ales atunci când mă lansez în diatribe inutile pe teme fără miză (asta, de exemplu). Chiar şi aşa, constat cu surprindere că, după mai bine de un deceniu în care majoritatea românilor au putut urla în voie “Uite mami, sunt pe Interneţi!”, argumentarea online tot n-a depăşit nivelul de “Eşti prost, pentru că nu gândeşti ca mine”.

Să nu credeţi că sunt chiar de ancorat în Balcani, încât să cred că asta e o problemă locală. E clar că, nici în afara acestui spaţiu cultural, oameni nu se invită civilizat la dezbatere. Totuşi, observ aici un fenomen care nu ştiu dacă e în detrimentul participanţilor, cât e în detrimentul temelor de dezbatere. Oamenii care argumentează, chiar şi cei care au expertiza şi cunoştinţele necesare pentru a-şi susţine punctul de vedere, au o etică atât de proastă a dezbaterii, încât permit frustraţilor şi trolilor să câştige cu uşurinţă runda, indiferent de partea cui ar fi “adevărul”.

Nu o să vă spun acum care sunt regulile de bază într-o dezbatere pentru că m-aş simţi ca un bodyguard de cămin cultural care dă lecţii de Krav Maga. Oameni mai bine informaţi şi mai bine intenţionaţi decât mine au scris şi manuale pe tema asta. O să vă spun, pe scurt, câteva lucruri care nu ar face neapărat dezbaterile autothtone mai corecte sau argumentate, dar care le-ar scurta cu siguranţă:

1.Povara Dovezii

Un top al lucrurilor pe care, sub protecţia anonimatului, tindem să le uităm este “povara dovezii”, o treabă care funcţionează atât din punct de vedere filosofic, cât şi din punct de vedere legal. La cel mai simplu nivel, lucrurile se reduc la ideea că persoana care face afirmaţiile controversate este cea care ar trebui să le demonstreze. Presupunerea că ceva este adevărat, doar pentru că nu a fost demonstrat ca fiind fals, este un aşa-zis “argument al ignoranţei”.

Carl Sagan a pus şi mai bine problema într-un alt context, prin deja celebrul citat “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”. Ce înseamnă “afirmaţii extraordinare” şi “dovezi extraordinare”? Înseamnă că dacă am spus că o trupă a cântat 30 de minute la un festival de muzică şi am pus o poză cu biletul sau cu mine lângă scenă, sunt şanse mari să am dreptate. Eu exist, festivalul a existat, am o dovadă că am fost acolo sau că cineva din preajma mea a fost, deci îmi puteam face o idee despre condiţiile de desfăşurare. Dacă, în schimb, spun că am fost la un festival pe Marte unde mi-au cântat doi extratereştri îndrăgostiţi de jazz, nu e suficient să arăt o poză cu brăţara de la intrare. Trebuie să demonstrez că Marte e locuibil, că se poate ajunge pe el şi că există extratereştri. Abia după ce am stabilit un cadru logic (şi ontologic) pentru discuţie, pot încerca efectiv să demonstrez că pe Marte a fost un festival de jazz.

De-asta dacopatia, conspiraţiile lunare, extratereştrii antici şi alte concepte nu au absolut nicio bază şi nici nu vor avea prea curând. Să găseşti nişte lucruri care “nu se pupă” (sau pe care nu le înţelegi) nu e acelaşi lucru cu a demonstra validitatea unei propoziţii. O tăbliţă de lut, lipsa unor izvoare scrise şi un filmuleţ Youtube nu validează prin nimic existenţa unui neam de super-oameni. Sau, dacă vreţi să simplificăm toată discuţia, aş spune că poziţia de bază în discuţiile unde se aruncă termeni dubioşi şi afirmaţii chestionabile este scepticismul. E singura poziţie care poate susţine o argumentaţie sănătoasă.

2.Părerea şi gusturile tale

Părerea ta e intangibilă, cât timp e o luare de poziţie legată de gusturi strict personale. Nu-ţi plac murele, îţi plac femeile cu ochi verzi şi nu eşti fan Game of Thrones. E greu să contraargumentezi ceva pur subiectiv, dar e şi cam stupid să porneşti o dezbatere pe tema asta. Dacă în cazuri de tip “nu-mi place partidul ăla” poţi aduce nişte argumente pentru a-ţi susţine poziţia, adevărul e că preferinţele sunt aproape pur emoţionale, raţionalizarea făcându-se după alegerea propriu-zisă.

Pe de altă parte, când începi să dezbaţi teme care pleacă de la nişte premise şi au nişte studii în spate, opinia ta nu face nici cât o ceapă degerată, fără argumente serioase care să o susţină. E o problemă legată şi de moartea expertizei, dar e mai strâns legată de faptul că opinia Ioanei, bloggeriţă de fashion, conform căreia încălzirea globală nu există, e o tâmpenie şi trebuie tratată ca atare. Cam tot la fel de mult valorează şi unele studii calitative pe o temă dată.  Nu ai nevoie de păreri despre fapte demonstrate ca fiind reale, tocmai pentru că schimbarea lor este imposibilă (o treabă evidenţiată şi de John Oliver în repetate rânduri).

Aşa cum spune mai clar un alt autor: asta nu e “opinia ta”, ci pur şi simplu nu ai dreptate. Poţi să admiţi asta sau nu, dar nu e nimeni obligat să-ţi respecte cretinismele neargumentate, doar pentru că sunt “opiniile tale”. În momentele în care le supui dezbaterii, opiniile tale devin argumente şi, ce să vezi, majoritatea nu stau în picioare doar pentru că sunt ale tale. Le poţi exprima liber, dar nu te simţi ofensat când cineva care a citit dincolo de introducere o să-ţi spună că eşti prost.

Lucrurile rămân la fel de valabile şi pentru greţoasa frază gusturile nu se discută. Gusturile în materie de muzică sunt într-adevăr irelevante într-o discuţie despre schimbarea climatică (ar constitui probabil un argument Ad Hominem, dacă ar fi folosite), dar asta nu înseamnă că sunt irelevante în orice moment sau că nu pot fi atacate. În momentul în care le-ai afişat în public, gusturile se discută, mai ales dacă spun ceva despre tine în contextul unei dezbateri mai largi. Adică?

Adică, dacă te apuci să vorbeşti despre viitorul scriiturii româneşti, dar profilul tău sugerează că te-ai cam oprit la Sadoveanu, nu te aştepta să pleci de pe o poziţie avantajoasă. În plus, nu poţi evita complet argumentele Ad Hominem într-un mediu în care orice afirmaţie de-a ta rămâne întipărită în eter timp de ani de zile. În condiţiile astea, “gusturile” tale devin parte a expertizei tale într-un subiect şi vor fi  “judecate” la un punct.

3.Validarea prin participare

Din păcate, în mediul online chiar există dezbateri la care dacă participi le validezi. Sunt situaţii în care simplul răspuns la prima tentativă de trolling (intenţionată sau nu, pentru că unii sunt sincer convinşi de propriile iluzii) porneşte o dezbatere absolut inutilă. E greu să te abţii, pentru că raţiunea se lasă deseori doborâtă de impulsivitate (la mine, cel puţin), dar pe anumite teme nu există dezbateri.

Am dedicat deja un articol temei ăsteia, dar ce e de reţinut e că nu are sens să dezbaţi o tema pentru care una dintre părţi nu are niciun argument. Nu, homeopatia nu e “discutabilă” pentru că discuţia pro ar fi trebuit să plece de la nişte studii şi nu, nu ai nevoie să faci sondaje pe tema “sunt bolile reale sau sunt doar nişte invenţii ale medicilor?”.

(Sursa Imaginii)

 

4.Falsificabilitatea şi metoda ştiinţifică

O formă mai uşoară a punctului anterior îl reprezintă afirmaţiile nefalsificabile. De la Karl Popper în sus, posibilitatea de a presupune “contrariul” unei afirmaţii a fost una dintre primele diferenţe dintre ştiinţă, pseudoştiinţă şi pură speculaţie. Desigur, falsificabilitatea este un concept mult mai vechi, dar în ultimii ani a fost nevoie de ea mai mult ca oricând.

Cu alte cuvinte, o afirmaţie este validă ştiinţific, dacă pot presupune că ea nu este adevărată şi pot încerca să-i demonstrez contrariul. Dacă susţin că “toţi asiaticii sunt inteligenţi”, pot presupune că “nu toţi asiaticii sunt inteligenţi” şi, dacă găsesc cel puţin un asiatic limitat intelectual, înseamnă că afirmaţia iniţială este verificabilă, dar incorectă. Dacă afirm însă că, în 100 de ani, asiaticii vor stăpâni lumea, sunt foarte slabe şanse ca cineva să-mi poată proba cu afirmaţia, chiar şi cu ceva previziuni ştiinţifice în spate. Ea rămâne o pură speculaţie, nu un subiect serios de dezbatere.

Acum, dacă tot a venit vorba, ar fi de amintit că, încă de pe vremea lui Newton, metoda ştiinţifică a implicat câteva etape, printre care observarea unui fenomen, definirea unei ipoteze, testarea ei, analiza datelor, interpretarea lor şi retestarea. Nu-mi amintesc de etapele “Spune o tâmpenie” şi “repet-o până ce tabăra adversă cedează psihic”.

5.Ştiu eu pe cineva

În viaţa reală, există mereu un unchi sau un văr îndepărtat care nu a făcut cancer la plămâni, deşi a fumat toată viaţa şi care a fost acolo când l-au asasinat pe Ceauşescu. Online, există site-urile dubioase şi canalele Youtube, de la cele dedicate pseudoştiinţei, la cele dedicate conspiraţiilor. Aparent, dacă se scriu suficiente aiureli despre ceva, atunci acel ceva capătă o falsă legitimitate.

Aşa ajungi să dai de oameni care neagă Holocaustul pe baza a două poze de pe un site fără domeniu şi oameni care-ţi pot spune cu exactitate la ce oră s-au “autodetonat” bombele de pe clădirea World Trade Center, în baza unui filmuleţ Youtube. E cazul să revenim deci la primul punct: “Afirmaţiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare”.

6.Contextul

Citind anumite dezbateri online, chiar şi cele de pe site-urile mai serioase, ajungi la concluzia că participanţii nu se raportează la lumea reala, ci la un cadru fictiv, creat exclusiv pentru a le confirma lor bănuielile. Oamenii care se atacă pe Facebook, bloguri sau Twitter trăiesc într-o lume ideală, una guvernată nu de legi, ci de morală religioasă şi în care copacii, animalele şi Pământul au acelaşi statut cu cel al cetăţenilor unei ţări.

În general, semnul de avertisment că tu şi partenerul tău de dezbatere nu trăiţi pe aceeaşi lume este fraza “Da, dar în România…”, unde România devine un spaţiu mistic şi sălbatic, în care orice e posibil. Asta în cazurile fericite.

7.Micile Detalii

Ortografia? Un detaliu. Spaţierea? Detaliu. Punctuaţia? Opţională. Sintaxa? Nu fii “nazist”! Coerenţa? Asta e subiectivă, de ce te agăţi de ea? Aparent, pentru unii, orice încercare de a le corecta cuvintele mahmure şi frazele efervescente este o încercare de apărare, o nouă dovadă că au dreptate“. Să vă împărtăşesc un mic secret, dragi scriitori în limbi similare românei: scrisul e cam singurul mod prin care partenerii de conversaţie online vă pot cunoaşte. Dezarticularea scrisului este echivalentă cu dezarticularea gândirii.

Sunt puţini cei care nu pot tolera lipsa diacriticelor sau o virgulă pusă aiurea (şi mai puţini sunt cei care ştiu unde trebuie puse toate virgulele), dar când cel care te corectează n-a auzit de cratimă, majusculă sau de dexonline, ai tot dreptul să închei discuţia înainte să devină o dezbatere. Nu trebuie să-i respingi argumentele din motive gramaticale, ci trebuie pur şi simplu să refuzi să iei parte la conversaţie. E la fel de valabil şi pentru operele bloggerilor şi jurnaliştilor de ocazie (acum câteva zile am aflat de existenţa cuvântului “răgnet” şi a formei ortografice “nici-o”.

Indiferent cât de multe ai şti despre subiect, dacă nu înveţi să scrii acceptabil (scrisul decent cere efort, iar scriitura de calitate cere talent, deci vorbim despre un nivel minim), nu are sens să te lansezi în războaie online. De-asta mi se pare că se insistă mult prea puţin pe scriitură în timpul anilor de liceu, în timp ce “literatura clasică” e băgată pe gât cu polonicul în programă.

Spre final, m-aş mai fi lungit puţin şi pe alte teme precum “argumentul vârstei”, dar cred că am mai făcut-o în trecut şi am devenit deja sâcâitor. Ar fi meritat abordată puţin şi tema celor care evită dezbaterile prin sarcasm, ascunzându-şi propria ignoranţă sau lipsă de argumente. Despre ei însă, cu altă ocazie. La fel ca în cazul multor dezbateri online, nici aici nu se poate trage o singură concluzie. Ar fi însă ceva de ţinut minte, atât pentru interminabilele dezbateri online, cât şi pentru cele televizate sau pentru mai micile confruntări din viaţa reală…

Cât timp tema dezbaterii nu este o intervenţie medicală, una tehnică sau altă acţiune cu rezultat imediat, “adevărul” final nu contează la fel de mult precum etica dezbaterii şi calitatea argumentelor. Cu alte cuvinte, pentru a parafraza un personaj din Thank You For Smoking: If you argue correctly, you are never wrong!

P.S: Într-un articol recent, colegii de la reactii.ro susţineau că Internetul ne face mai răi. Chiar dacă masca anonimităţii ne face mai “sălbatici“, n-aş spune că Internetul ne face mai răi. Doar mai mici. Şi atunci când eşti mai mic, ţipi mai tare.

Fugiti, vin imbecilii!

Posted by on 24 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Ca după fiecare perioadă de hibernare offline, constat că Internetul s-a descurcat magistral şi fără articolele mele sforăitoare…

Demisii, violatori, proteste, FMI şi mai nou… Umberto Eco. Ce-i cu Umberto Eco în toata povestea asta? Ei bine, recent invitat la Universitatea din Torino pentru a i se acorda un nou titlu, genialul italian (nu mi-aş permite să fiu sarcastic) a susţinut o mică tiradă împotriva informaţiilor nefiltrate din mediul online. Printre altele, Eco a afirmat hotărât că rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili”. Atât le-a trebuit vechilor jurnalişti, dar şi celor constrânşi de ani buni să se adapteze la un mediu pe care încă nu-l înţeleg. Un cor de voci a înălţat aceeaşi strigare: Ha, ha, v-am zis noi!

Publicaţiile online româneşti au transformat cuvintele lui Umberto Eco în lege, plasându-le nonşalant lângă titluri bombastice sau de-a dreptul scabroase. La fel şi majoritatea bloggerilor, fericiţi că ideea lor despre cine trebuie citit şi-a găsit “ecou” în cuvintele unui om pe care ar fi trebuit să-l citească. Culmea, cei mai încântaţi au fost liderii de opinie din… social media, la rândul lor fericiţi că sunt înconjuraţi de “imbecili”. Câteva voci şi-au păstrat calmul şi au propus soluţii mai elegante, bazate pe afirmaţiile semioticianului. Totuşi, nici măcar publicaţiile din afară nu s-au putut ţine departe de panseurile despre Internet ale unui academician respectabil… de 83 de ani.

Problema cu modul în care a fost tratat citatul vine chiar din scoaterea lui din context, un context creat în parte şi de replicile rapide şi “avizate” pe care scriitorul le-a primit la scurtă vreme după afirmaţiile iniţiale. Sunt puţini oameni care-i pot contesta lui Umberto Eco expertiza în texte de calitate: e un scriitor multivalent, un semiotician recunoscut, un filosof activ şi un sceptic savuros. E genul de nume care n-are nevoie de prezentare în mediul academic şi genul de om pe care puţini l-ar putea învinge într-o dezbatere faţă în faţă. Poate de-asta mi-am permis (şi, din pacate, nu sunt singurul teribilist) să-i pun la îndoială poziţia faţă de Internet şi libertatea de exprimare, în general. Pentru că ştiu că…

1.Umberto Eco nu vorbeşte CU NOI, Umberto Eco vorbeşte DESPRE NOI

Umberto Eco nu pare genul de om care sa citeasca elucubratiile userului EvilNazi care posteaza comentarii cu iz antisemit pe toate site-urile marilor ziare. Nu are de ce să se coboare la nivelul şi în zona aia a Internetului. Dar Eco este genul de intelectual intransigent pe care il irita opiniile nedocumentate, parerile vocale si discuţiile pe “nepusă masă”. Cu alte cuvinte, legiunile de imbecili pe care le denunţă scriitorul sunt formate din bloggeri, lideri de opinie, jurnalişti, analişti şi cititori vocali. Cu alte cuvinte, noi suntem „cei care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin”, dupa cum se exprima autorul.

Comparativ cu oamenii care cu greu articulează două fraze scrise (dar care au pretenţia de a fi luaţi în serios), toţi suntem nişte tipi deştepţi. Totuşi, dacă e să schimbăm cadrul de referinţă şi să ne analizăm produsul gândirii în raport cu impactul lui, vom observa cu uşurinţă decalajul. O lucrare antologică precum Istoria Frumuseţii depăşeşte în valoare culturală cam toate blogurile sociale de la noi şi de pe-afară, puse la un loc şi uşurate de balast. Deci da, faţă de Umberto Eco, mai toţi putem părea nişte legiuni de imbecili sau măcar de “oameni mici”. Asta nu înseamnă că eu, un scrib neînsemnat care l-a cunoscut pe Eco mai degraba din prisma beletristicii şi a celor câteva studii de semiotică, decât din perspectiva cititorului avizat, nu am dreptul să-i contest poziţia. De ce? Pentru că…

2.Distanţa celor puţini faţă de mase s-a adâncit enorm

Unul dintre criticii mai avizaţi ai lui Eco (jurnalistul Gianluca Nicoletti) îi reproşa primului că, în sfârşit, Internetul ne-a arătat adevărata rată de “imbecilitate” a omenirii. Până la Internetul de mare viteză şi rapid acces, masa de părerişti (imbecili sau nu) putea cel mult să aspire la statutul de cititor sau ascultător (un alt punct atins de jurnalist în critica sa). Acum, atenţia publicului poate fi distrasă de oricine are prea mult timp şi prea multă încredere în propriile limite (efectul Dunning Kruger). Filtrele sunt în mâna cititorului şi a educaţiei lui, nu a unui for intelectual.

Zgomotul ăsta continuu a înrăutăţit într-adevăr lucrurile pentru toată lumea, permiţând unor oameni precum militanţii anti-vaccin şi conspiraţioniştilor să strângă baze imense de urmăritori. Pe de altă parte, aceiaşi urmăritori ar fi intrat în secte dubioase sau grupări apocaliptice oricum, aşa că pierderea nu e prea mare. E doar ceva mai vizibilă: acum ştim exact cine şi câţi sunt cei care cred în vindecarea cu energii stelare.

Pe de altă parte, dacă erai obişnuit să dictezi editoriale din turnul tău de fildeş sau să ţii emisiuni sforăitoare de trei ore despre opera lui James Joyce, explozia de voci din mediul online e o catastrofă. Dacă erai obişnuit să fii admirat necondiţionat sau măcăr să ţi se spună asta, lucrurile au devenit cu adevărat sumbre. Amintiţi-vă numai de editorialele supărate de prin 2006 ale jurnaliştilor vechi din România: Cine-s dom’le ăia care îndrăznesc să mă facă tâmpit? Unde scriu dom’le ăia? Pe Internet! Ha, mediul lor o să dispară, dar hârtia asta va rezista la nesfârşit!  Oamenii erau literalmente şocaţi că cititorii nu aplaudă de plăcere când le citesc jocurile de cuvinte şi că unii dintre ei nutresc chiar gânduri violente. Până atunci, nu îndrăznise nimeni să-i oprească pe stradă şi să le spună, justificat sau nu: hei, eşti prost! (un mic şi util exerciţiu al vieţii).

Cu alte cuvinte, atât şocurile celor amintiţi mai sus, cât şi reacţia lui Eco pleacă din aceeaşi distanţare faţă de lumea reală. Înconjuraţi de propriile grupuri de admiratori sau colegi de breaslă (aşa cum, astăzi, Facebook ne înconjoară cu “prieteni”), mulţi dintre cei a căror gândire poate schimba mentalităţi refuză să o adapteze lumii reale. O lume plină de oameni gata să-i asculte, dar şi de “hateri”, “trolli”, “imbecili” şi de oameni care pur şi simplu nu sunt de acord. Pentru a înţelege cu adevărat un mediu, nu e suficient să dezbaţi despre el alături de alţi “experţi”. Uneori trebuie să te mai cobori şi în mocirlă, înainte de a încerca să decizi soarta unor oameni pe care nu-i înţelegi. Sigur că zgomotul online trebuie cumva filtrat, dar…

3.Intelectualii nu sunt cel mai bun filtru

Majoritatea somităţilor intelectuale dintr-un domeniu ajung la un moment dat să abuzeze de propria poziţie şi să se folosească de un transfer de autoritate pe care mass media sunt mai mult decât dornice să îl speculeze. Aşa apar specialiştii în orice. Meritul lui Umberto Eco este de a fi un expert real şi un deschizător de dumuri în mai multe domenii, dar foarte puţini alţii au un CV similar. Alteori, cei care îl au par a fi extrem de speriaţi de a da nas în nas cu realitatea. S-ar putea să pară că exagerez când spun că majoritatea numelor mari nu sunt prea tolerante la critică, dar să nu uităm că în discursul original, scriitorul vorbea despre un “drept de cuvânt” acordat ilicit.

Cu ani în urmă, despre editorialele marilor scriitori se vorbea cu un respect vecin cu sacralitatea. Îmi amintesc şi acum un text de prin 2006 pe care Evenimentul Zilei îl disecase în vreo trei editoriale. Textul îi aparţinea lui Gabriel Garcia Marquez şi, deşi n-aveam (nici acum nu am) resorturile de a-l analiza coerent, puteam să simt şi atunci că era un text de o extremă naivitate politică. Întregul editorial era o aiureală pseudo-marxistă despre cum modelul economic venezuelean propus de Chavez avea să reuşească. E foarte posibil ca autorul să fi fost influenţat de prietenia lui cu dictatorul, din perioada respectivă. În orice caz, niciunul dintre cei care-l analizau nu aveau curajul de a-l ataca pe faţă şi a spune “Cu tot respectul, maestre, nu le prea aveţi cu politologia şi nici cu economia!”.

Asta ne aduce de altfel şi la ultimul punct pentru care propunerea lui Umberto Eco de a instaura “filtre anti-imbecili”, are o problemă.

4.Concurenţa e sănătoasă

Chiar şi în zonele mai întunecate ale Internetului, există o concurenţă acerbă pentru public. Nu de alta, dar, odată cu explozia online, din ce în ce mai mulţi producători de conţinut (sau de orice altceva) au trebuit să se familiarizeze cu marketingul şi au început să înţeleagă că nu e suficient să arunci ceva pe piaţă şi să urli în gura mare “Veniţi să luaţi de aici!”. Nici măcar atunci când te numeşti Umberto Eco şi când produsul tău depăşeşte, cel mai probabil, tot ce s-a mai scris pe aceeaşi temă.

În sfârşit, o carte sau o lucrare nu mai devine clasică pentru simplul motiv că nu are concurenţă. În sfârşit, publicul, format sau nu din “imbecili” decide ce i se pune pe masă. Uneori, preferinţele lui sunt dezamăgitoare, dictate de lipsa de educaţie şi de contextul social, alteori sunt surprinzătoare. În orice caz, sunt naturale, spre deosebire de cifrele de audienţă şi de sondajele comandate de presa scrisă, cu ani în urmă.

5.Concluzia ar fi că…

Umberto Eco are în esenţă dreptate. Grămada de voci lăsate libere online omoară încet-încet expertiza autentică. Suntem în punctul în care specialişti în imunologie sunt înjuraţi pe faţă de oameni precum Olivia Steer. Acelaşi punct în care oameni a căror principală activitate online constă în furt vorbesc despre “dreptul lor la anonimitate“. Pe de altă parte, suntem şi în punctul în care comunităţile online fac eforturi serioase spre profesionalizare. Punctul în care Google a decis să micşoreze aportul pseudoştiinţelor şi gogomăniilor din căutările online.

Deşi Eco pare mai interesat de a zidi uşa, decât de a pune mâna pe sapă şi a ieşi în grădină, scriitorul are cu siguranţă dreptate: avem nevoie de filtre. Doar că nu minorităţile intelectuale o să fie cei care le vor monta…

P.S: Articolul ăsta nu militează pentru mediocritate intelectuală şi toleranţă faţă de idioţi, ci pentru o piaţă liberă a ideilor (o piaţă care va fi inundată inevitabil şi de chinezării) şi pentru intoleranţă faţă de seminţele extremismului (indiferent cât de inteligent ar fi grădinarul).

Azilul Balcanic

Posted by on 09 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Iritaţi de lipsa de “raţiune” a compatrioţilor noştri sau încântaţi de câte un exemplu de performanţă, emitem deseori generalizări care încep cu “popor de” şi se încheie cu atribute măgulitoare sau insulte exagerate…

De vreo 20 şi ceva de ani, suntem, pe rând sau în acelaşi timp, popor de genii şi popor de proşti, popor de luptători şi popor de leneşi, popor ales şi popor sacrificat; suntem zeci de concepte pe care le putem demola cu uşurinţă (deşi demersul ar fi inutil). În mod bizar însă, suntem rar catalogaţi drept un “popor de nebuni”, deşi sunt mari şanse să fim unul. Nu, nu e vorba de nebunie în sensul pe care fricoşii îl dau curajului sau în sensul pe care puştoaicele de 16 ani îl dau oricărui lucru pe care nu-l înţeleg. E vorba de nebunie în cel mai concret sens al bolii mentale. Românii şi nu numai ei ar putea fi printre cele bolnave naţiuni şi partea proastă e că vom simţi consecinţele atunci când va fi prea târziu. Să începem însă cu premisele problemei…

Aveţi idee câţi psihologi buni a dat perioada comunistă? În ciuda veleităţilor de psihiatri, psihopaţi şi terapeuţi ale unor torţionari şi ofiţeri de securitate, ultimii 20 de ani de comunism au ignorat şi interzis disciplina psihologiei, considerând-o redundantă şi periculoasă pentru “omul nou”. Asta înseamnă nu doar că psihologia ca specializare a dispărut din facultăţi, dar şi că cercetările în domeniu au fost interzise. De-aici pleacă de altfel şi problemele României de acum, o Românie care încă nu recunoaşte multe afecţiuni psihice şi cu siguranţă nu recunoaşte problemele cetăţenilor ei. O Românie aflată pe locul 3 în topul european al numărului de persoane cu afecţiuni psihice, în condiţiile în care o bună parte din populaţie crede în posesiune demonică, dar nu şi în schizofrenie.

Să ne întoarcem însă puţin la istorie. Dacă psihiatria are o istorie ceva mai veche şi este, poate, mai bine împământenită în mentalul colectiv, psihologia este un domeniu relativ nou. Percepută iniţial ca o preocupare filosofică (la fel ca multe alte discipline, de altfel), psihologia a avut nevoie de oameni ca Wilhelm Wundt si William James să o pună în drepturi, la finalul secolului XIX. Dacă în alte ţări, în special în SUA şi Germania, lucrurile s-au precipitat destul de repede (puternicii vremii presimţind potenţialul financiar şi uman al noii ştiinţe), în ţările mai tinere, lucrurile nu s-au prea mişcat. Testele psihometrice, psihoterapia, dar şi domeniile conexe (animate de oameni precum instabilul Freud sau prolificul Jung) erau teme de discuţie importante în saloanele vremii. Din păcate, România era ceva mai preocupată să-şi creeze o identitate şi să-şi păstreze nişte graniţe.

Asta nu înseamnă că secolul XX şi interbelicul românesc nu au avut câteva rezultate notabile în domeniu. Un curs de psihologie universitar a existat în România încă din 1905, iar la Iaşi a  fost predat timp de 15 ani un curs de psihologie socială. Constantin Rădulescu-Motru a fost unul dintre psihologii români recunoscuţi care, la fel ca domeniul pe care l-a îndrăgit (unul dintre domenii), a fost mazilit de regimul comunist. În primii ani ai terorii roşii, pseudo-marxiştii care invadaseră ţara au încercat să “reformeze” ştiinţele umaniste şi sociale, urmând ca ulterior să interzică o bună parte dintre ele. Psihologia oferea un acces la psihicul uman ce risca să submineze controlul asupra gândirii, control pe care partidul şi-l dorea cu atâta ardoare. Destinul ei era fost sigilat din start. Psihiatria, legată de Facultatea de Medicină, susţinută de neurologie şi ceva mai ancorată în rezultate imediate, a supravieţuit măcelului. Pe de o parte, psihiatria putea folosi regimului, dar şi oamenilor asupriţi de el. Pe de altă parte, la psihiatru nu te duceai periodic doar pentru a rezista presiunii şi anxietăţilor sociale. Psihiatrul nu risca să-ţi devină confident.

După ’90, în ciuda apariţiei unor specialişti în adevăratul sens al cuvântului (mulţi şcoliţi sau antrenaţi şi în afara ţării, precum Daniel David) şi a înfiinţării unor catedre şi facultăţi de psihologie, domeniul nu a căpătat respectul meritat. De la un curs opţional de liceu pâna la cei trei ani de facultate rămaşi în sistemul Bologna, un potenţial psiholog nu prea are ce să asimileze dacă nu are banii şi voinţa să vadă dincolo de curriculum. Şi efortul ăsta e al naibii de scump, mai ales pentru un student. Psihologia este un domeniu al explorării, deci rezultatele concrete şi vizibile sunt în general rezervate numai celor care pot ţine pasul.

Ai zice, judecând după filmele americane, că psihologii au bani, dar piaţa românească şi cea balcanică nu sunt cele mai generoase cu practicanţii meseriei. Cu atât mai mult cu cât psihologii nu-şi pot practica pe deplin meseria fără diplomă de licenţă, fără master şi fără cursurile de formare profesională atestate şi taxate de Colegiul Psihologilor din România. Chiar şi aşa, banii investiţi în cursuri sau cărţi nu se vor recupera imediat ce tânărul absolvent va alege o ramură de specializare (psihologia muncii, psihologie clinică, educaţională etc). Nu de alta, dar va lucra cu un public încă reticent, care crede că tot psihologi sunt şi magicienii de la tv, cu diplomă luată la Universitatea de Piuliţe şi Şuruburi.

Şi atunci, ca absolvent, de ce să lupţi cu oamenii care susţin că îţi foloseşti doar 10% din creier şi cu cei care prezintă NLP-ul ca pe o ştiinţă? De ce, când poţi foarte bine să te apuci de training-uri şi coaching-uri şi de cursuri de self-help? De ce, când poţi să intri în cercetare de marketing, în publicitate sau într-un departament de HR? Un motiv pe care l-aş oferi viitorilor absolvenţi ar fi faptul că suntem bolnavi, atât ca indivizi, cât şi ca popor şi că lucrurile vor merge spre mai rău. Cu alte cuvinte, va fi nevoie de psihologi şi va fi nevoie de psihologi buni. Dacă stau mai bine să mă gândesc, va fi nevoie şi de psihoterapeuţi şi de foarte mulţi psihiatri.

Pe lângă statistica de mai sus, cea legată de locul fruntaş ocupat la categoria “boli psihice”, ţara noastră are şi câteva probleme particulare. Una ar fi problema “stresului post traumatic” care nu doar că nu se poate trata coerent, dar nici măcar nu există în rândurile armatei române, în ciuda victimelor lui evidente. Depresie? Avem din greu, la fel cum avem şi un număr record de sinucideri în rândul tinerilor. Autismul, o colecţie de tulburări şi simptome împotriva cărora psihologia şi psihiatria mondială lucrează din greu, aproape că nu există în zonele sărace ale ţării. Acolo există copii veseli şi copii “mai retraşi”, copii „normali” şi copii care nu învaţă niciodată să vorbească. Copii care, din când în când, mai accidentează pe cineva. Copii care, pe hârtie şi în ochii părinţilor, sunt perfect sănătoşi. Asta dacă nu cumva părinţii îşi încadrează forţat odraslele în diferite grade de handicap mental pentru a obţine un ajutor financiar în plus, tendinţă des întâlnită în anumite medii. Dacă intrăm şi în discuţia despre dependenţa de droguri şi despre alcoolismul cronic, două boli care se tratează foarte des cu “dă-i naiba”, avem material pentru un întreg documentar.

 

(Sursa Imaginii)

Dar stai, vor urla “puritanii”, bolile ăstea există peste tot şi multe sunt creaţii ale societăţii moderne! De acord cu omniprezenţa simptomelor amintite, deşi România este un caz mai special (deşi nu e singurul). Tranziţia prelungită, condiţiile precare, dar şi valul uriaş de schimbări sociale din ultimii 20 de ani sunt suficiente pentru a înnebuni pe oricine. Într-o ţară în care regimul trecut ne-a învăţat că problemele psihice nu există şi în care tradiţia ne spune că e “ruşine să te tratezi la cap”, lucrurile capătă valenţe grave.

Legat de validitatea unor boli, aici discuţia este mai largă. În ciuda unor probleme evidente cu manualele ICD (International Classification of Diseases) şi DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), probleme care au dus la disputarea statutului unor afecţiuni (a se vedea controversa ADHD vs. AHD), majoritatea afecţiunilor psihice moderne sunt cât se poate de reale. Ciudate, greu de acceptat, dar reale şi prezente în viaţa de zi cu zi. Dacă vreţi să verificaţi treaba asta, luaţi un manual DSM 5 şi uitaţi-vă în jur. Nu ştiu dacă veţi obţine rezultatele din filmul Mental, dar cu siguranţă veţi detecta câteva ciudăţenii, multe chiar la propria persoană.

Sigur, puţin comportament obsesiv-compulsiv nu e tocmai periculos (zise autorul, ordonându-şi creioanele) şi nici tulburarea de personalitate de tip borderline nu e atât de distrugătoare în primele stadii, dar dată fiind presiunea socială şi reticenţa faţă de psihologi, lucrurile pot degenera. Nu degeaba personalităţi precum Stephen Fry vorbesc despre un stigmat al afecţiunilor psihice (în cazul lui, tulburare bipolară sau sindrom maniaco-depresiv). Am cunoscut oameni cu familii, joburi şi prieteni care aveau nevoie de 20-30 de minute pe zi în care să înţepe cu un compas o cutie de carton. Cei din jur îmi spuneau că respectivii erau “simpatici, dar ciudaţi”. Cei din jur nu erau nici psihologi, nici psihiatri (care pun primul diagnostic in astfel de cazuri).

Pe moment, dacă nu sunt vrăjitorii care rezolvă miraculos probleme la tv, psihologii sunt cei care ne eliberează avize. Despre psihiatrii care “te îndoapă cu pastile” nici nu poate fi vorba, decât atunci când potenţialii pacienţi devin violenţi. În atare condiţii, putem înlocui oricând psihoterapia cu vizitele la duhovnic (nu că astfel de vizite n-ar putea şi ele ajuta la un nivel de bază). Cât timp nu conştienzăm pericolul bolilor psihice şi continuăm să le tratăm ca pe un bau-bau îndepărtat, lucrurile nu vor fi prea roz sau, din contră, vor fi mult prea roz. În plus, problema nu se va reflecta numai asupra noastră (dacă s-ar reflecta, oricum nu am conştientiza-o), cât îi va afecta treptat pe cei din jur şi chiar şi pe apropiaţi. Nu, nu vă gândiţi că o vom lua toţi razna şi ne vom mânca nasturii, dar vă întreb sincer dacă v-aţi lăsa copilul la o grădiniţă în care jumătate dintre elevi ar avea nevoie de cel puţin un an de psihoterapie.

Din fericire, există şi veşti bune. Una ar fi că ai noştri concetăţeni nu au (încă) acces discreţionar la arme. Dacă ar avea, nu ştiu sigur dacă statisticile americane ni s-ar mai părea atât de exagerate. Da, chiar cred că pentru mulţi, combinaţia dintre instabilitate şi lipsă de educaţie ar putea degenera în tragedie. Într-o lume în care sărăcia este considerată din ce în ce mai des o boală psihică, frica de a merge la psiholog nu face decât să ne adâncească şi mai tare în propriile obsesii. Până la urmă, dacă pragul financiar e prea mare pentru unii, am putea măcar încerca să ne întindem pe scaunul ăla… ca popor.

P.S: Aţi observat cât de mulţi nebuni au ajuns pe străzi, sub poduri, în autobuze şi tramvaie în urma crizei? Întreb, pentru simplul motiv că se spune că perioadele caniculare amplifică ieşirile psihotice…

Angajăm supăraţi. Plata la 30 de zile.

Posted by on 04 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware,Online, Viata de zi cu zi

Ce fac, dom’le, ăia? Ce, ăia sunt jurnalişti? Ce, ăia sunt bloggeri ? Toată ziua stau şi se vaită… 

Cam aşa încep multe discuţii online sau offline despre “liderii de opinie”. Multe discuţii enervante, dar în esenţă adevărate. Majoritatea vocilor zgomotoase, de-aici sau de afară, din faţa camerei sau a calculatorului, au făcut din poziţiile scandaloase o sursă de venit. Analiza pertinentă şi documentată pare să fi rămas în seama unor oameni care nu au uneori nici publicul şi nici răbdarea de a-şi transmite mesajul. Oamenii care ştiu când şi cui să vorbească sunt preocupaţi de ocuparea unor poziţii discursive puternice, nu de argumentarea lor. E mai important să fii pro, contra sau să te dezici violent de subiect, decât să explici care sunt avantajele fiecărui punct de vedere. Şi, în mod ciudat, lucrul ăsta e spre binele nostru…

Cum adică? Vrei să spui că toţi cei care vând analize politice la prima mână, scandaluri şi atacuri, fac bine ce fac? Din punct de vedere comercial, aş spune că fac, altfel n-ar mai vinde. Şi nu, nu vă amăgiţi că “la X se uită numai proştii” sau pe “Y îl citesc doar frustraţii”. Ştim bine că nu e aşa, iar motivele sunt simple. Întâmplător, ele coincid şi cu motivele pentru care oamenii ăştia trebuie să existe şi să rămână pe poziţii: zgomotul şi frica.

În privinţa zgomotului, lucrurile sunt relativ clare: dacă cineva se abţine sau încearcă să ducă discuţia într-un domeniu al eleganţei şi pertinenţei, sigur va exista un altul care să-i spună că e “securist, băsist, trădător, dobitoc”. E o competiţie infinită între băieţii care stăteau în ultima bancă şi făceau glumiţe deocheate, băieţi care acum se luptă pentru onoarea de a face pipi în public. Asta dacă nu cumva vorbim despre lupta ternă dintre aşa zişii “analişti” politici, o găşcuţă formată din tocilari şi tipe urâţele, dar sârguincioase, care ridică mâna numai pentru a repeta ce a spus “domn profesor” (chiar şi atunci când domn profesor e după gratii). În orice caz, deşi excepţii fericite există, aş spune că avem liderii de opinie pe care îi merităm. Cel puţin din punct de vedere al zgomotului online şi al scandalului televizat. Sigur, avem nevoie de alţi oameni, dar n-avem încă altă societate. Pe moment, rămâne să sperăm că se vor acoperi între ei suficient de mult încât să nu mai conteze individual.

Cu frica, lucrurile sunt mai nuanţate. Un paradox al epocii “digitale” este că, pe lângă o masă de puşti neglijenţi, a reuşit să creeze şi o generaţie de fricoşi şi să inhibe nepermis de mult libera exprimare. Nu e foarte clar? Nicio problemă. Să-l cunoaştem pe Dănuţ şi să vedem de ce are el nevoie atât de bloguri de scandal, cât şi de emisiuni “rebele”.

După toate standardele, Dănuţ e un tip deştept. Are vreo două mastere, vreo opt ani de experienţă profesională şi un job bine plătit la o corporaţie măricică. E un angajat relativ util, care nu plimbă hârtii şi care îşi permite să plece acasă la o oră decentă. Are o soţie, un copil mic şi încă mai are are cu ce să-şi facă vacanţa în Croaţia. Când vrea, Dănuţ scrie destul de bine şi îşi exersează pasager pasiunea pe un blog unde publică scurte povestiri S.F. Pe Facebook scrie rar şi în general dă link-uri la articole lungi, preluate din Foreign Policy sau New Scientist. E un tip de 30 şi ceva de ani, cu o viaţă confortabilă. Din păcate pentru el, trăieşte într-un oraş şi într-un cartier unde lucrurile nu sunt mereu confortabile. Disconfortul lui recent este cauzat de câţiva etnici minoritari care se ocupă cu orice, de la parcări, la insulte şi la a face drumul spre casă al soţiei puţin mai nesigur. În ciuda intervenţiilor poliţiei, lucrurile nu se pot rezolva într-un cadru legal.

Prin urmare, Dănuţ a trecut de la o atitudine reţinută (prin facultate chiar milita pentru toleranţă) la sentimente mai puţin paşnice. Din păcate sau din fericire, mediul multicultural al firmei în care lucrează şi amicii “toleranţi” nu-i permit să-şi expună pe deplin viziunea. Dar ştiţi cine o face? Hârciogul Furios, cel mai nou luptător al blogosferei. Are 22 de ani, scrie binişor, dar nu foarte bine, ca majoritatea celor din top, e imatur şi răzvrătit. Suferă de un provincialism intelectual zdrobitor, dar face totuşi ceva ce Dănuţ nu mai poate face de ani buni. Hârciogul îşi asumă cu uşurinţă articolele cu tentă xenofobă şi exprimările de tip “să expulzăm cioroii” şi nici nu dă în spate la avertismentele CNCD. Poziţiile lui sunt destul de slab argumentate, dar amuzant explicate şi îndelung comentate. Şi, printre comentariile de-acolo, mai apare uneori şi un anume Dan84, un nene care scrie printr-un proxy şi care are nişte idei aproape extremiste, dar foarte civilizat exprimate. Dănuţ al nostru sigur îl cunoaşte.

Desigur, minorităţile etnice nu sunt singura problema a lui Dănuţ. El ar cam avea o problemă şi cu PSD-ul, una transmisă din tată în fiu. Dacă ar fi după el, şi-ar umple zilnic Wall-ul cu motive pentru care un anumit prim-ministru ar trebui să zboare de pe scena politică. Dar nu poate. De ce? Pentru că şeful soţiei, care-l simpatizează foarte mult, e unul dintre cei mai vechi membri PSD din oraş. Noroc cu emisiunea unui tip semi-coerent care are o poreclă pentru fiecare membru al partidului detestat. După trei luni de plimbat un produs prin service, Dănuţ al nostru ar vrea să spună şi câteva lucruri despre producătorul de maşini de spălat Chillips. Din păcate, nici asta nu poate, pentru că Chillips e un client important al firmei lui. Dar ştiţi cine tocmai i-a comparat pe cei de la Chillips cu un “depozit de sclavi chinezi care produce păcănele vopsite“? Exact, Hârciogul Furios, aplaudat din umbră de Dan84.

Vedeţi voi, chiar dacă oameni precum bloggerul din exemplul meu fictiv nu împing înainte cultura sau literatura română şi nici măcar scena locală de dezbateri, vocea lor trebuie să existe. Măcar ca supapă pentru vocile cititorilor care, deşi sunt integraţi în sistem, nu îl susţin cu adevărat. Supăraţii online-ului şi offline-ului pot fi un excelent barometru al lucrurilor pe care oamenii nu le spun în sondaje. Înmulţirea acestor voci poate fi şi un semn de avertisment, cu atât mai mult cu cât accesul la informaţie şi la un public nu mai este un privilegiu.

În plus, existenţa acestor poli de opinie, mai ales în mediul online, este şi o treabă foarte convenabilă pentru cititori. Dănuţ al nostru poate comenta în continuare sub anonimat, dar el ar putea fi de acord cu Hârciogul Furios şi în mod public. Cum? Păi e simplu: un Like dat la un articol “primit de la cineva”. Un share neglijent. Un link uitat într-un articol propriu. Dacă e luat la rost, nu trebuie să-şi asume nimic: el nici măcar nu ştia ce era în articolul ăla. A dat aşa, Like la nimereală sau din simpatie pentru cel care a postat iniţial. E mult mai uşor să nu-ţi asumi ceva citit şi aprobat tacit, decât ceva scris de tine sau vorbit. E la fel de uşor să pretinzi că-l citeşti pe X sau că-l urmăreşti zilnic pe Y pentru că “vrei să vezi ce prostii mai spune”, demarcându-te astfel de publicul lui, public din care faci invariabil parte. Există desigur şi o curiozitate reală, dar nu din cauza ei intri zilnic pe o pagină. Vorbim deci despre o altă consecinţă a fricii.

Zgomotul şi frica. De-asta avem nevoie de voci furioase şi de taste nervoase. Avem nevoie de supăraţi pentru că avem nevoie de oameni care să-şi asume roluri în afara convenţiilor sociale. De oameni care să fie “Gică Contra” pe cartea de muncă şi care să spună şi să scrie ceea ce alţii doar gândesc sau bârfesc la cafea. Chiar dacă idealul ar fi dezbaterea civilizată şi moderată, ea este în continuare rezervată unui anumit public, un public căruia de multe ori îi e frică să “spună lucrurilor pe nume”. Avem nevoie de oameni furioşi şi pentru că, din păcate… rahaturile nu dispar daca le ocoleşti cu demnitate.

P.S: Din simplă curiozitate, fără legătură cu subiectul de faţă, care credeţi că ar trebui să fie preţul corect al unei cărţi în România? Vorbim despre o carte de beletristică (exemplu aleatoriu), de tip roman, scrisă de un autor român (un singur volum, să zicem)? 

Next»