Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Roboti, Procurori si Zei Egipteni

Posted by on 22 Mar 2015 | Tagged as: Filme & Carti

Probabil ati intuit din titlu ca o sa scriu din nou despre filme. Asta, sau farmacista a inteles gresit cand i-am spus ca „vreau ceva pentru cap”…

Aveam de gand sa dedic o editie filmului romanesc, insa n-am apucat sa ajung la Aferim!, iar capodopera lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?” mi-a taiat orice urma de elan cinefil. Prin urmare, am inghesuit aici o groaza de filme, unele de Oscar, altele de Eurovision, si am incercat sa-mi scurtez unele observatii si devieri de la subiect, pentru a lasa plictiseala sa se instaureze in voie…

De ce eu? (2015)

Cam asta a fost si intrebarea pe care si-au pus-o si spectatorii dupa ce au rabdat 125 de minute de nimic in sala de cinema. Sa ne intelegem: „De ce eu?” este un exercitiu cinematografic curajos, desi ar fi fost si mai curajos intr-un 2015 in care Ponta nu ar fi pierdut alegerile si in care Nastase nu ar fi facut puscarie. Din fericire, nu vorbim despre filme horror. Filmul urmareste povestea procurorului Cristian Panait, procuror a carui sinucidere suspecta din 2002 a lasat o pata greu de sters pe urmele justitie romanesti. Personajele din jurul tanarului procuror (numit Panduru in film) fac parte din tabloul sinistru pe care guvernarea Nastase il crease in jurul ei si sunt usor de corelat cu persoane reale.

„De ce eu?” este un exercitiu cinematografic curajos, dar nu este din pacate si un film. Sigur, Emilian Oprea, actorul din rolul principal, isi ia munca in serios, iar Mihai Constantin e in continuare un talent subestimat. Printre altii, apar si Dan Condurache si cantareata Sore, dar n-am vazut nicio urma de scenarist sau regizor. Nu stiu ce a vrut Tudor Giurgiu sa demonstreze, dar cadrele sunt lungi, plictisitoare si prost centrate. Camera pare agatata de gulerul actorilor, iar zoom-ul „poetic” nu lipseste nici el (audienta strange din dinti, cameramanul filmeaza porumbei). Atmosfera anilor 2000 e corect redata, dar uneori devine ostentativa (am vazut extrem de multe Dacii 1300) si alteori anacronica (am vazut si un Subaru Forester, editia 2012). Metaforele sunt extrem de evidente (masina procurorului principal are numarul NUP), iar genericele par improvizate. Apropo de ele, primul generic ne vorbeste despre implicarea “Centrului National de Film din Bulgaria” (se vede), pe cand ultimul generic este mai curajos decat intreaga productie.

Am apreciat sincer efortul lui Tudor Giurgiu, dar fix cu atat am ramas dupa vizionarea lui “De ce eu?”. Cu un efort. Scoala Giurgiu – Puiu – Mungiu aduce premii la festivaluri de critica, dar nu aduce pe nimeni in sala de cinema. Multumesc, dar prefer sa sustin in continuare viziunea “comerciala” a lui Nae Caranfil care a inteles ca valoarea artistica si vanzarile sunt conectate. Ca veni vorba de ”Scoala Giurgiu – Puiu – Mungiu”, cati dintre voi ati mai rabda sa revedeti “Moartea Domnului Lazarescu” sau “4 Luni, 3 Saptamani si 2 Zile” ?

Insurgent (2015)

Insurgent este al doilea film din seria Divergent, filme ecranizate dupa o serie de romane de fictiune din categoria “young adult”, carti foarte populare de vreo 10 ani incoace. In esenta, filmele Divergent sunt un fel de Hunger Games cu actori secundari mai putin cunoscuti (exceptiile fiind Kate Winslett si Miles Teller) si cu personaje principale mai anoste (aici, tanara actrita… sau actor, Shailene Woodley, si un tip care a aparut si in filmul The Inbetweeners, adica Theo James). Divergent se sprijina pe o distopie in care oamenii sunt separati in functie de abilitati (caste) si in care aparitia unor indivizi care nu fac parte din nicio astfel de casta ajunge sa erodeze sistemul social. Cu alte cuvinte, adolescentii iritanti si nehotarati vor salva lumea. Al doilea film din serie vine cu inevitabila rasturnare a ordinii sociale si cu o poveste previzibila, dar decent ecranizata. Mai mult, daca sunteti in target-ul principal al filmului, dar si daca vreti un S.F relaxant, de weekend, Insurgent o sa va placa (dar nu in 3D, pentru ca imaginile chiar nu justifica prin nimic cheltuiala suplimentara).

Big Hero 6 (2014)

Castigatorul premiului Oscar pentru animatie in 2015, Big Hero 6 e un film Disney atipic. Animatia 3D este curata si bine realizata, dar nu spectaculoasa. Lista de voci de pe generic nu include nume mari, iar coloana sonora imbina tematica japoneza cu muzica Fallout Boy. Mai mult, cum filmul este inspirat (vag) dintr-o banda desenata cu referinte japoneze, actiunea nu se mai petrece in decorurile grandioase ale filmelor clasice Disney, ci in “San Fransokyo”, o utopie parodica.

Este deci Big Hero 6 cel mai bun film de animatie de anul asta? Spre deosebire de alti castigatori ai premiilor Oscar, aici am fost in consens cu “academia”. Big Hero 6 e o animatie excelenta, cu o structura narativa atipica si cu personaje foarte bine conturate. Actiunea pleaca de la ambitiile unui pusti, expert in robotica, de a calca pe urmele fratelui mai mare  si se incheie cu o batalie epica intre supereroi. Totul intr-un cadru prietenos, cu cateva momente dramatice, dar si cu suficiente glume pentru copii si parinti. Chiar daca Lego Movie a avut un umor mult mai inteligent, la categoria “cea mai buna animatie”, Big Hero 6 nu a avut alt rival cu exceptia lui “How To Train Your Dragon 2″ (o continuare reusita despre care vom vorbi insa cu alta ocazie).

Exodus: Gods and Kings (2014)

Dupa Noe 3D, un film cu actori mari si scenariu aberant, Hollywood nu se lasa si ne loveste din plin cu povestea lui… Moise. Regizat de Ridley Scott (care vrea sa ne arate ca se poate mai rau decat Prometheus) si cu nume precum Christian Bale, Joel Edgerton, Ben Kingsley, John Turturo sau Sigourney Weaver in distributie, Exodus ar fi avut sansa sa fie decent. Din pacate, Scott a ales un incalcit si exagerat si l-a ecranizat ca un student la regie.

Daca Bale si Edgerton fac eforturi sa joace (mai ales primul), Sigourney Weaver si John Turturo par a fi venit in vizita. Discrepantele istorice sunt masive, de la miile de cai folositi de egipteni, la infatisarea hititilor si comportamentul fetelor regale (Ramses, pe langa faptul ca nu e mentionat in Vechiul Testament, mananca seminte de parca asista la Steaua-Dinamo). Pare ciudat sa mentionezi asta intr-un film de inspiratie biblica, dar Exodus are niste nefondate pretentii de acuratete. Intr-un final, productia reuseste cumva sa-i irite si pe istoricii amatori, dar si pe fanii cartilor sfinte. Asta mai ales in conditiile in care scenariul il transforma pe Dumnezeul Vechiului Testament dintr-un tufis vorbitor si mereu aprins, intr-un pusti recalcitrant si sfidator. Cu exceptia catorva scene grandioase si a multor morti de animale, Exodus nu reuseste sa ofere nici macar suficiente efecte speciale si batalii spectaculoase cat sa-i incante pe cinefili, daca pe istorici si evrei (crestinii nu sunt atat de atasati de partea aia din Biblie) i-a lasat balta.

(Ramses, dupa film. Sursa Imaginii)

As Above, So Below (2014)

Un horror de tip ”found footage”, plasat in catacombele Parisului. Cu alte cuvinte, o productie care pare filmata de amatori, cu actori care se holbeaza insistent in obiectiv. Desi la nivel de “spaima”, filmul nu e mare lucru, povestea cu referinte biblice si obsesii arheologice scoate “As Above, So Below” din anonimat. Nici faptul ca personajul principal pleaca pe urmele unui alchimist nu e de neglijat, avand in vedere ca ma cam saturasem de obsesia pentru fantome a regizorilor mici.

The Pyramid (2014)

Un film foarte similar celui mentionat anterior, despre un grup de arheologi care, in mijlocul conflictului din Egipt, raman blocati intr-o piramida proaspat descoperita. Ceea ce-l face mai usor de recomandat decat “As Above, So Below” este faptul ca regizorii nu tin foarte mult la senzatia de realism, motiv pentru care cadrele sunt mult mai profesionist filmate. Cu alte cuvinte, The Pyramid arata a film si, daca n-ar fi unele efecte speciale mediocre, ar putea fi chiar un horror bunicel, avand in vedere tema. In el apare si James Buckley, un alt actor din seria britanica The Inbetweeners (intamplator, cel mai enervant dintre ei).

The Hunger Games – Mockingjay – Part 1 (2014)

Daca tot am vorbit despre The Hunger Games mai sus, am zis ca n-ar fi rau sa ma uit si la ultima parte, avand in vedere ca este si ultimul film in care Philip Seymour Hoffman apare in viata. Chiar daca Julian Moore joaca usor fals, iar restul actorilor nu sunt mare lucru (Jennifer Lawrence imi place, dar e greu de validat ca actrita), filmul este totusi peste medie. Ajunsa deja intr-un punct in care lumea nu se mai intreaba “ce”, ci doar “cand”, Mockingjay prezinta “ingineriile de marketing” din spatele revolutiilor moderne si contureaza ceva mai clar personajele din universul cartii. Chiar daca pare ca trage inutil de actiunea din carti, Mockingjay e un film mai bun decat l-au vazut criticii. Doar ca… nu vorbim tocmai despre o productie pentru cinematograf. Prima parte din Mockingjay nu este spectaculoasa si plina de actiune, dar ridica intrebari interesante, spre deosebire de restul filmelor din serie. Fratele mai mic al lui Chris Hemsworth primeste in sfarsit un rol mai generos.

The Lego Movie (2014)

Mai toata suflarea de “geeks” suparati s-a iritat cand The Lego Movie nu a fost propus pentru premiile Oscar la sectiunea animatie. Nu e greu de ghicit de ce. The Lego Movie e o animatie 3D excelenta, o parodie care include vocile lui Chris Pratt (Guardians of the Galaxy), Will Arnett (Arrested Development), Will Ferrell (care si apare in singurele secvente filmate, alaturi de un pusti simpatic), Morgan Freeman, Elizabeth Banks, Charlie Day, Jonah Hill, Dave Franco si… Liam Neeson. Nu i-am insirat degeaba. Au mai fost filme in universul Lego, chiar destule, dar niciunul cu bugetul asta. The Lego Movie jongleaza frumos cu tema creativitatii si face referinte la mai toate marile repere ale culturii populare, de la “1984”-ul lui Orwell la filmele cu supereroi. Povestea se invarte in jurul unui omulet din Lego banal (un muncitor) care ajunge involuntar sa implineasca o veche profetie, stropita cu lipici magic si referinte la Lord of the Rings. Ca realizare, filmul amesteca voit profesionalismul si improvizatia si obtine o identitate vizuala interesanta, inferioara din pacate altor productii si mult prea greu de urmari uneori. Asta e si unul din motivele pentru care The Lego Movie este un “movie” excelent, dar nu ofera si o animatie de acelasi calibru.

The Last Days on Mars (2013)

In ultimii cinci ani am fost invadati de comedii irlandeze, drame irlandeze si de o multime de horror-uri irlandeze, majoritatea destul de reusite (Grabbers, Citadel, The Canal, Dorothy Mills). Ce nu vazusem inca era un S.F. clasic facut de irlandezi. Bine ancorat in marile titluri ale anilor ’70 si ’80, titluri precum Alien sau The Thing, The Last Days of Mars face destul de mult cu resurse putine (pare filmat in desert, iar recuzita nu e prea grozava). Mai mult, imaginea bine lucrata in post-productie te face sa uiti rapid de lipsa de buget. Plasata pe… Marte (duh!), actiunea filmului se invarte in jurul descoperirii unei bacterii vii pe planeta rosie, bacterie care are insa efecte ciudate asupra corpului uman. Sincer, cred ca The Last Days of Mars ar fi putut ajunge mult mai sus pe harta criticilor, daca singurul actor “mare” din film n-ar fi fost Liev Schreiber.

P.S: Desi inca n-am scris nimic despre seriale, am inceput sa ma uit la Powers, in urma unei recomandari. Serialul produs de Sony pentru reteaua Playstation are elementele unui serial bun. Alimentat de prezenta lui Sharlto Copley, a lui Eddie Izzard (care a mai jucat un rol similar in Mystery Men) si a interesantul Noah Taylor, Powers transforma supereroii intr-o metafora pentru starurile rock, cu tot glam-ul si depresia care a caracterizat in anii ’80. Mai mult, serialul surprinde interesant si viata de “fosta glorie”, similar benzii desenate care l-a inspirat. E un fel de Supernatural amestecat cu Heroes, cu o doza de kitsch si o picatura de X-Men.

Rituri de trecere

Posted by on 14 Mar 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Indiferent cand si daca ati luat BAC-ul, exista cateva ticuri mentale care v-au bantuit multa vreme dupa finalul ultimei ore de limba romana…

Acum multi ani, in perioada in care referatele online se descarcau cu 10kb/s, iar filmuletele dubioase se transferau prin Bluetooth, un loc de cinste in templul cliseelor verbale il ocupa expresia “drum initiatic”. Avea fantasma asta verbala un efect in eseuri si lucrari, cum numai “comuniunea om-natura”, “motivul codrului” si “foaia asta e plina de bacili de anthrax” mai puteau sa aiba. Totusi, daca, la fel ca mine, ati avut norocul unor profesori deschisi la dezbatere, ati observat ca insistenta pe idei precum drumul initiatic si inpronuntabilul “bildungsroman” nu era complet neintemeiata si nici limitata la analizele de text.

De ce conta drumul eroului atat de mult pentru profesorii de literatura, cat si pentru antropologi? Pentru ca initierea si riturile de trecere sunt motive prezente in orice cultura, indiferent de perioada si spatiul geografic ocupat. De la texanii care-si “boteaza” copiii oferindu-le prima lor arma, pana la indienii din Sri Lanka care-si pun adolescentii sa mearga pe carbuni, ideea unui ritual al maturizarii care sa marcheze trecerea catre o noua etapa nu e ceva iesit din comun. Ce e insa iesit din comun in ultimii ani este limitarea ritualului la literatura, benzi desenate, jocuri video si piese hip-hop incoerente. Daca anii ’80 pareau a fi blocati in tema initierii (de la epopeile cu pustani precum Stand By Me sau The Goonies, pana la filmele cu adolescenti ale lui John Hughes), anii 2000 au inceput sa puna din ce in ce mai mult accent pe ideea de “nascuti pentru reusita” si pe “egalitatea de sanse” pe care ti-o ofera predetestinarea (“cu totii suntem nascuti pentru reusita, doar ca n-am descoperit inca pentru ce reusita”).


(Aparent, My First Rifle este un produs real, cu gloante reale).

Initierea, in sensul ei clasic, este din ce in ce mai putin prezenta in viata cotidiana. Ideea unui test pe care nu doar ca trebuie sa-l treci, dar pe care vrei sa-l dai pentru a-ti demonstra aptitudinile pare sa fie o problema subsidiara atat pentru pustii care-si ignora examenele, dar si pentru parintii care-si ignora copiii. Iar daca vi se pare ca tocmai v-am servit o falsa problema cu o garnitura de delir, va asigur ca nu e chiar asa.

Nevoia tanarului sau adolescentului de a fi acceptat si privit ca un adult ramane in picioare, indiferent de cati oameni v-ar minti ca maturizarea e ceva care pur si simplu se intampla. E o trecere necesara de la un grup social la un altul, unul aspirational. E unul din motivele pentru care romanele de tip “young adult” au atat de mult succes (Harry Potter, The Hunger Games, The Maze Runner, Divergent etc). Etnograful Arnold van Gennep, caruia e posibil sa-i fi scris gresit numele, dar care e un pic prea decedat sa ma mai injure, identifica trei trepte ale initierii: separarea (distantarea de vechiul grup), stadiul liminal (ritul de trecere in sine) si incorporarea (invitatia in noul grup).  Parintii ultra protectori, psihologii mediocri si mediul online au redus tot ritualul de initiere la “poti fi ce si cine vrei tu, daca ai suficienta incredere”. Evident ca poti, cat timp grupurile sociale nu mai dau “teste de admitere”…

Obsesia pentru “acceptare” si disparitia riturilor de trecere nu vine doar cu mediocritate la pachet, ci si cu consecinte mai sinistre. Nevoia de a apartine unui grup si de a-ti demonstra propria “valoare” se traduce printr-un numar mare tineri carora “nu le lipseste nimic”, dar care aleg sa fuga si sa se alature unor grupari extremiste, indiferent de natura lor. Se traduce prin contra-culturi inchise si violente, prin inadaptati de profesie si mici sociopati. De ce atrage extremismul? Pentru ca ofera exact lucrul pe care societatea vestica nu-l mai ofera de ceva vreme: promisiunea unui “statut”, marcat de o initiere pe care “putini o pot trece” (cel putin in teorie).

Intr-o perioada in care copiiilor li se interzice sa experimenteze, sa descopere sau sa se descopere, drumul initiatic isi pierde sensul. Mai mult, atunci cand pana si cea mai mica reusita e marcata de o diploma si de felicitari colective, sunt putine lucruri care separa “barbatii” de “baieti” si “femeile” de “fetite”, indiferent de cadrul de referinta. Partea buna e ca nu mai e nevoie sa mergem pe carbuni pentru a arata cine suntem. Partea proasta e ca pana si Harap Alb stia ca trebuie sa treaca prin cateva incercari pana sa primeasca femeia si castelul.

P.S: Daca nu ati fost niciodata pusi in situatia de a va demonstra maturitatea e in regula. Puteti oricand deveni analisti politici.

Bursa Timpului

Posted by on 07 Mar 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Astazi as fi scris ceva mai inteligent, dar n-am timp. Stiu, si voi ati fi citit o carte in loc de prostia asta, dar nu aveti timp…

Despre cat de greu se gasesc zacamintele de timp si despre ce valoare au minutele pe piata neagra s-a tot scris. De fapt, daca stau sa ma gandesc, nu cred ca am prea multi prieteni care sa se vaite de lipsa banilor (nu atat de tare, cel putin), a socializarii sau a necesitatilor de baza. Toti se plang de lipsa timpului… pentru ca fiecare secunda e investita in obtinerea banilor, mentinerea relatiilor sociale sau procurarea unor obiecte “necesare”. Si totusi, daca e atat de pretios pe cat sustinem ca ar fi, de ce naiba suntem atat de generosi cu timpul nostru?

De ce oferim ore intregi feed-ului de Facebook, traficului infernal si oamenilor cu care nu avem si nu vrem sa avem vreo legatura? De ce pierdem zile intregi scufundati in activitati neproductive sau pierduti in locuri care nu ne aduc niciun beneficiu pe termen lung? De ce investim timp in achizitionarea unor recompense de care nu avem timp sa ne bucuram? Ca de fiecare data, intrebarea “de ce” nu are un raspuns simplu sau util, dar semnaleaza un fenomen cat se poate de real: inflatia timpului. Mult sau putin, timpul nostru cumpara din ce in ce mai putine activitati valoroase si din ce in ce mai multe nimicuri.

In zeci de carti de automotivare si interviuri “inspirationale” veti gasi cu siguranta acelasi sfat: transforma-ti timpul in bani pentru a-l aprecia cu adevarat. Cu alte cuvinte, daca tu castigi 1000 de euro intr-o luna, imparti suma la numarul mediu de zile lucratoare (21 de zile) si la numarul mediu de ore lucrate pe zi (sa zicem 8 ore) si ajungi la aproximativ 5.95 euro pe ora, respectiv 26 de lei. Urmatorul pas ar fi sa-ti calculezi fiecare investitie de bani in functie de timp (pentru un telefon de 520 RON lucrezi 20 de ore) si orice investitie de timp in functie de bani (tocmai ai pierdut 13 lei vorbind la telefon cu trei rude enervante!).

Time
(O imagine banala care tocmai v-a irosit 3 secunde din viata)

Exercitiul asta ar trebui teoretic sa ne organizeze mai bine si sa ne bage mai adanc pe gat fraza “Time is money”. Din pacate, el nu face decat sa umfle si mai tare obsesia pentru munca a celor prinsi in sistemul corporatist si sentimentul de inutilitate al celor care-si simt munca insuficient apreciata. Intr-un final, conversia de mai sus nu face decat sa echivaleze timpul cu o singura moneda de schimb, sifonandu-i si mai tare valoarea…

Asta e de altfel si motivul pentru care am ajuns la inflatia mentionata mai sus. Avem atatea posibilitati de a folosi timpul si atat de multi oameni, evenimente si activitati care concureaza pentru el, incat, pentru orice fel de activitate, avem nevoie de mult mai mult timp decat am fi avut cu 20 de ani in urma. La asta se adauga si incrancenarea omului obosit, a omului care vrea sa “profite la maxim” de timpul lui si care, in loc sa isi rezerve o bine meritata ora de somn, ajunge sa citeasca o jumatate de pagina, sa se joace 10 minute, sa-si faca un ceai mediocru si sa vada inceputul unui film. Cu ale cuvinte, o ora libera nu e o ora placut petrecuta, ci o ora “umpluta” cu diferite lucruri.

De-asta un episod dintr-un serial nu mai dureaza 45 de minute, ci vreo trei ore, cum nici o pauza de citit nu se mai rezuma la a sta cu nasul concentrat in carte. Desigur, asa zisul “ADHD” modern ar putea fi depasit cu exercitiu, dar asta e destul de greu daca obiectivul tau zilnic este sa-ti “umpli timpul”. Cand ai o bucatica de timp pentru tine, te repezi la ea ca un maidanez la un McPuisor. E a ta, deci TREBUIE sa faci de toate! Si asa, in loc sa ne recompensam pe masura efortului zilnic, ajungem sa ne devalorizam timpul, fracturandu-l inutil si transformand cel mai banal exercitiu de relaxare intr-o corvoada intinsa pe mai multe zile. Pana si vacantele au ajuns un fel de saorma cu de toate, in urma carora ramanem cu acelasi gust amar si eterna nazuinta “Daca as mai fi avut cateva zile…”.

Din pacate, poza mea n-ar avea ce sa caute la capitolul de management al timpului, poate doar la subcapitolul “Infractori Periculosi”. Totusi, daca am observat ceva la oamenii mai atenti cu timpul lor este ca majoritatea nu echivaleaza orele cu bani, ci cu “timp util”, cu timp investit in propria persoana. Cu alte cuvinte, inainte de a sta cinci ore la un eveniment inutil sau de a citi doua articole despre sexualitatea pinguinilor, ar trebui sa ne urlam in timpane intrebarea: sigur asta vreau sa fac eu acum?

Daca nu suntem cumva in cadrul unei misiuni profesionale, raspunsul nu ar trebui sa includa ce “trebuie sa facem” sau “ce e normal sa facem”, ci doar ce “vrem sa facem”. Asta poate implica orice, de la o bere cu prietenii la terasa de pe colt, la un joc online sau un curs de programare. Orice ne-ar putea scoate pentru un moment din logica daunatoare a orelor, minutelor si secundelor. Intrebarea ar putea fi si mai simpla: cat din timpul nostru liber ne este dedicat si cat este oferit altora pe un pret de nimic? Timpul isi pierde valoarea nu pentru ca nu avem ce face cu minutele, ci pentru ca nu stim exact cand sa mergem la casa de schimb cu ele.

P.S: Exercitiul ala de transformat timpul in bani si invers nu este complet inutil, doar ca nu functioneaza in orice circumstanta. Totusi, daca tot ce ai astazi sunt 30 de minute, chiar vrei sa pierzi 3 euro cu parerea Oliviei Steer despre medicina?

Micul Actor si Marele Ecran

Posted by on 28 Feb 2015 | Tagged as: Filme & Carti

Zilele trecute, in timp ce ma antrenam pentru proba de scobit in nas viteza, am intrat intr-o dezbatere despre premiile Oscar…

M-am uitat mormaind la cativa laureati si m-am bucurat de succesul nesperat al unor filme care nu au nici mesaj feminist, nici imagistica rasiala, ci doar cadre bine filmate. Nu de alta, dar ma cam saturasem de victorii presarate cu lacrimi de minoritate. Chiar daca Hollywood-ul are o problema reala cu reprezentarea unor grupuri rasiale, un produs cultural ar trebui sa se sustina exclusiv prin valoarea artistica (subiectiva, dar anticipabila) si eventual financiara, nu prin jocurile politice din spate. Nici premiile Oscar, nici Globurile de Aur si nici alte ceremonii dedicate in teorie produselor artistice nu au ca scop spalarea rusinii unui secol de sclavie sau “deschiderea” mintilor. Numai educatia ar putea face asta. In rest, in anul 2015, daca un produs este bun, el isi va atinge publicul fara sa-l faca sa se simta vinovat.

Ce am observat insa la filmele din ultimii ani, dar si la avalansa de seriale excelente care ne-a invadat in a doua jumatate a anilor 2000 este ca ideile in sine nu au evoluat prea tare. Nu in directia preconizata de scriitori si scenaristi, cel putin. Cu alte cuvinte, oricat de interesante ar fi si oricat de artistic ar arata afisele lor, productiile recente nu abunda de originalitate. Acum, cinefilii o sa sara si o sa-mi spuna: “Cum, nene, n-au evoluat? Vedeai tu in anii ’80 si ’90 adaptari dupa benzi desenate de calitatea si profunzimea lui Watchmen sau a seriei The Dark Knight? Vedeai batalii epice ca in Lord of the Rings sau jocuri de perspectiva ca in Eternal Sunshine of the Spotless Mind si Inception? Vedeai animatii de calitatea lui Up sau How To Train Your Dragon?”. Raspunsul meu ar fi: da! La nivelul ideilor, deceniile trecute stateau chiar foarte bine.

Din punct de vedere al inovatiei, anii ’80 raman greu de intrecut. Experimentele lui Steven Spielberg si George Lucas apar in prim plan (de la E.T la al doilea episod din saga Star Wars), urmate de pionieri precum Terminator, The Thing sau Poltergeist, dar si de o serie excelenta de comedii devenite pietre de temelie (Ghostbusters, Caddyshack) si filme fantasy simpatice (The Princess Bride, Willow). Asta daca nu luam in discutie si curentul filmelor cu pustani si adolescenti din perioada respectiva (filme despre drumul initiatic, daca vreti). Anii ’90 au adus o combinatie de realism stradal si o mai mare orientare spre universul “geek”, cu productii spectaculoase precum Jurassic Park sau Independence Day, povesti de viata precum The Shawshank Redemption sau American Beauty, thrillere psihologice ca The Silence of the Lambs si The Usual Suspects, dar si cu multe animatii memorabile (The Lion King, Anastasia, Toy Story, Iron Giant, Ghost in The Shell etc).

Ce incerc sa spun e ca deceniile trecute n-au dus lipsa de idei. Din contra, am vazut mai putine adaptari fidele si continuari, decat ne promit lunar salile de cinema de acum. Ce sa mai spun despre obositoarele “reboot”-uri, cateva reusite, dar majoritatea de un prost gust senzational. Ce face insa ca filmele ultimilor ani sa aduca din nou oamenii in cinematografe sau in fata monitoarelor, in ciuda existentei alternativelor mai putin legale? Ei bine, pe langa valoarea de productie, determinata de costurile din ce in ce mai mici pentru efecte vizuale (CGI), a aparut si un element de care cinematografia anilor ’40-’60 dispunea din plin: actorii.


(Actori toate culorile, de data asta fara sarcasm. Sursa imaginii.)

Daca ideile de filme din ultima vreme sunt fie adaptari de carti, fie povesti banale (une desprinse parca din conflictele lui Christopher Booker), oamenii care le pun in scena sunt peste fotomodelele si actorii de carton ai anilor ’80 sau ’90. Pana si filmele de actiune beneficiaza de oameni care pot macar sa-si miste sprancenele in ritm. Vin Diesel, Jason Statham si Vinnie Jones nu au versatilitatea unui Bruce Willis, dar sunt cu mult peste ce au fost Dolph Lundgren (cu tot IQ-ul lui supraunitar), Steven Seagal sau Jean-Claude Van Damme (desi pe el il salveaza cateva roluri). The Rock e un fost wrestler, actualmente un actor de carton, dar tot e ceva mai bun decat Hulk Hogan. Si daca tot veni vorba despre Hulk Hogan si Steven Seagal, multi dintre actorii ultimelor doua decenii chiar asta sunt… actori. Cei care nu sunt incearca macar sa devina, luand cursuri si fortandu-se sa mimeze originalitatea. Fotomodelele ajunse pe platou care raman doar fotomodele sunt din ce in ce mai rare (vezi Pamela Anderson, care nu cred ca a “jucat” efectiv in vreun film). Nici “copiii lu’ tata” nu mai au cine stie ce succes, motiv pentru care nici cariera lui Jaden Smith nu decoleaza si nici pe Tori Spelling n-am mai vazut-o in vreo productie mare de ani buni.

Un alt motiv pentru care productiile hollywoodiene sunt ceva mai credibile este si invazia de actori straini, multi dintre ei cu ani de experienta in teatru (Benedict Cumberbatch, Tom Hiddleston, Christoph Waltz etc). Asta a insemnat ca, pe langa cresterea competitivitatii, rolurile unde e nevoie de stereotipuri de orice fel nu mai sunt jucate de oameni care se maimutaresc (rolul lui Mickey Rooney din Breakfast at Tiffany’s e celebru pentru asta). In plus, actorii buni sunt acum accesibili, chiar si pentru standardele Hollywoodului. Exista cateva nume mari, dar din ce in ce mai putine nume “foarte mari”. Daca ai nevoie de un tip “rau”, dar inteligent si carismatic, iti vin in minte 20-30 de nume, nu 2-3. Daca ai nevoie de un “tocilar” iritant, dar totusi empatic, iti vin automat vreo 4-5 nume in minte (Jesse Eisenberg, Shia LaBeouf, Michael Cera, Jay Baruchel, Tobey Magu… de fapt, nu, Tobey Maguaire e un actor teribil).

De-asta si serialele au devenit mai bune. Idei decente de seriale au mai existat si Twin Peaks s-a turnat deja, dar rar ii aveai pe Matthew McConaughey si Woody Harrelson in acelasi serial (True Detective) si rar productia era pe masura talentului celor implicati. Multi dintre actorii “mari” au lasat la o parte aerele de avanpremiera si au inteles ca, intr-o piata foarte competitiva si cu din ce in ce mai putine “staruri”, munca vine pe primul loc. De-asta foarte multi actori care inainte garantau vizionarea filmului nu mai au acum cine stie ce tractiune (nu, nu vorbim despre Nicholas Cage sau Johnny Depp). Mai mult, cand productia ta poate fi vazuta si revazuta pe zeci de dispozitive si la ani distanta de lansare, te gandesti mai bine inainte de a arunca toti banii pe marketing si a ignora complet filmul in sine. Exista titluri independente care si-au recuperat bugetul la ani distanta de la prima proiectie.

Lectia muncii e o lectie pe care se pare ca au primit-o si “marii regizori”, care acum se vad concurati de oameni care au regizat reclame si scurtmetraje si care, avand acces la oameni si tehnologie, pot face o treaba la fel de buna ca “greii”, chiar daca nu au avut inca timp sa-si formeze o viziune. Poate de-asta regizorii care si-au facut debutul in anii ’80 fac din ce in ce mai putine filme. E o incercare de diferentiere. Scenaristii in schimb par din ce in ce mai axati pe “replici memorabile”si mai putin pe naratiuni serioase, cel putin nu in filmele de lung metraj. Pentru povesti bune exista lumea benzilor desenate si a seriilor de romane de fictiune care pot fi adaptate rapid, fara multa implicare sau modificari. Multe dintre ele par sa fi fost scrise din start pentru marele ecran.

Mania trailer-elor, teaser-elor si datelor de lansare, dar si o ciudata cultura a spoilerului i-au facut in sfarsit pe multi dintre “artistii neintelesi” ai Hollywood-ului sa realizeze ca sunt parte dintr-o industrie. O industrie care, pe langa zeci de porcarii cu muzicute si efecte, permite si unor actorasi ca Benedict Cumberbatch sau Sharlto Copley sa iasa din anonimat.

Stiu ca oamenilor care nu dau bani pe bilete la cinematograf le place sa se vaite ca nimeni nu mai stie sa-si poarte mustata ca Burt Reynolds si ca toate filmele noi sunt niste mizerii. Dupa umila mea parere insa, traim o perioada buna pentru filme. Nu pentru cinematografie, nu pentru industrie, ci pentru filme. Astazi, chiar si un scenariu mizerabil cu un buget mediocru poate fi transformat in ceva vizionabil. Daca in deceniile precedente producatorii incercau tot felul de formule excentrice, gatite de ilustri amatori (multi ajunsi intre timp pagini de istorie), capii studiourilor de astazi se chinuie sa livreze produse acceptabile in ambalaje colorate. Ceea ce nu-i neaparat un lucru rau: stii macar ca ce vei gasi inauntru e comestibil!

P.S: O sa vina un articol si despre “filmele vechi”, desi au mai tratat si altii tema. Pana atunci insa, va recomand sa va uitati la hulita serie documentara The Romanians Are Coming. Merita efortul.

Nu trebuie sa-ti placa!

Posted by on 21 Feb 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Titlul asta seamana probabil cu ce li se spune actritelor porno inainte de a intra in scena…

Din nefericire pentru cititorii plictisiti, articolul asta nu e nici despre sporturi sexuale extreme, nici despre calitatea mancarii romanesti. Este despre defetism si despre ciudata placere de a declara meciul pierdut inainte ca el sa inceapa. Este despre un fetis pentru infrangeri devenit sport al mai multor generatii.

O vorba prafuita spune ca in viata trebuie sa stii sa pierzi. Cu alte cuvinte, sa spui “Stop!” cand inca ai demnitatea intacta este un semn de maturitate. Pana la urma, de ce n-ar fi? Frustrarile de adolescent nu au ce sa mai caute in meniul tau dupa o varsta. Totusi, fiecare infrangere, oricat de mica si in orice domeniu, trebuie sa aiba un scop.

Chiar daca nu ai luat locul I, macar ai invatat cum sa-ti perfectionezi ideea. Chiar daca n-ai trecut primul linia de final, ai realizat cat mai ai de munca pana sa o faci. Chiar daca firma ta nu a decolat asa cum sperai, macar ai invatat de ce tip de oameni sa te feresti. Oricum ar fi, infrangerea nu are nicio noblete, daca nu are si o concluzie clara. Uneori concluzia poate fi sa te reorientezi, dar in general ea iti spune ce grupa de muschi sa lucrezi.

Confruntarile pierdute din care nu inveti nimic nu sunt motive de mandrie, ci infrangeri zdrobitoare. Singurul mod de a le sterge din istoria personala e sa revii cu victorii de acelasi calibru. Dupa o varsta, nu mai are sens sa participi la ceva, daca nu intentionezi macar sa urci pe podium. De cele mai multe ori nu vei reusi, dar macar vei fi pe lista finalistilor. Participarea la orice tip de competitie, fie ca e salon de inventica, fie ca e Masterchef sau un simplu interviu, nu are merite, daca scopul final este vaitatul. Sigur, vaitatul te pune pentru scurta vreme in centrul atentiei (cunosc senzatia, din pacate), dar el nu anuleaza faptul ca cineva tocmai a sters cu tine pe jos.

Sunt din ce in ce mai multi oameni tineri care accepta infrangerea fara probleme. Asemenea ciobanului din Miorita, care prefera sa se vaite resemnat in loc sa-si ascuta pumnalul, exista oameni inca in putere care abia asteapta sa-ti spuna “ce li s-a mai intamplat”. Cat de nasol e locul de munca. Cat de mult ii umileste seful. Cate banci i-au refuzat. Cat de apasatoare e viata de familie. Cat de mult ii doboara pe ei zilnic viata, desi niciuna din problemele enumerate nu pare a fi un accident al sortii. Cand li se spune sa schimbe ceva, sa isi ia putin timp si sa rupa ciclul rutinei, raspunsul e mai mereu acelasi: Pai si ce sa fac eu? Asta-i viata!

Si uite asa ridici steagul alb pana sa auzi trompeta si te autocondamni la mediocritate. Cu alte cuvinte, nu devii un om matur, ci doar un om “serios“. Unul care stie cum “merg lucrurile” si care, prin urmare, nu mai incearca sa le schimbe. Pentru ca e greu, pentru ca sunt toti hoti si pentru ca asa a fost norocul.

Cu vreo luna in urma, m-am intalnit cu o cunostinta mai in varsta, dar aflata inca sub pragul de 35 de ani. Dupa ce a muncit vreo cinci ani intr-o multinationala, omul s-a casatorit cu o colega, s-a mutat la o firma ceva mai mica, a luat un credit si acum se plangea ca se descurca greu cu banii si timpul, dar ca oricum “aici ajungem cu totii”. L-am intrebat ce s-a intamplat cu pictura, un hobby mai vechi. Mi-a raspuns ca “s-a lasat de prostii” si ca o sa vad si eu ca “la un moment dat o sa o las balta”. Sa o las balta cu ce? Cu dorinta de a face mai mult? Nu de alta, dar am avut timp sa vad la ce sunt complet inapt si in ce domenii as putea avea rezultate. Asteptatul nu e unul dintre ele.

Poate ca victoria ta arata complet diferit fata de a mea sau a vecinului, dar e clar ca pentru a te apropia de ea, trebuie sa fii inscris in competitie. Unii vor sa scrie cartea vietii, altii sa-si faca firma visata, pe cand altii vor doar sa fie niste tati de familie exemplari. In toate trei cazurile e nevoie de munca obsesiva si de obiective inalte. Nu de alta, dar daca stai intr-un colt si astepti sa se anunte rezultatele, nu esti un om care stie sa piarda, esti un “invins”. Daca tu accepti ca “asta e”, foarte bine, insa altii nu o vor face si vei mormai ca un pusti invidios cand vor defila prin fata ta cu trofeul. Da, in viata trebuie sa stii sa pierzi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti si placa!

P.S: Discutia ar fi meritat lungita putin si pe  filiera sistemului de invatamant, un sistem unde mediocratia ne-a invatat ca toata lumea merita o diploma, chiar si ocupantii locului sapte.

Next»