Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Lipici

Posted by on 23 Nov 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Pentru pustanii crescuti la bloc in anii ’90, expertiza in reparatii de tot felul era vitala.

Lanterne chinezesti, radiouri cu baterii, ceasuri, caiete, jucarii si papuci. Obiecte simple si prost facute, obiecte fara de care viata de copil nu avea niciun sens. Cum reparam toata adunatura asta de plastic, beculete si carton? Cu degete decojite, rabdare si mult lipici, evident.

Pentru micii si adevaratii cunoscatori, lipiciul era o intreaga stiinta. Existau tubuletele cu pasta chinezeasca, utila pentru cartoane, lipiciul la tub de la librarie, bun pentru orele de lucru manual, si SuperGlue-ul contrafacut, perfect pentru obiecte mici. Exista prenadezul transparent si mirositor, aplicabil pe lemnarie si pantofi, dar si pe unele electronice, si aracetul albicios, folosit pentru jucarii si papetarie.

Sigur, parintii incercau sa ne tina departe de vaporii de prenadez care ne-ar fi putut transforma involuntar in aurolaci si uneori sa ne explice cate ceva despre provenienta aracetului. Nu conta. In mintea micilor experti de cartier, lucrurile aveau o ierarhie clara, iar instructiunile de folosire se transmiteau pe cale orala de la mester la mester. Mai exista insa o substanta, una pe care o foloseau in general bunicii si pe care cu greu o puteam include in bestiarul nostru.

Substanta asta era cleiul. Sub denumirea generica de clei se ascundea o pasta care nu stiai clar ce lipea, dar care ti se imprastia pe degete, ustensile si cam pe tot ce lua contact cu ea. Daca te apucai sa faci ceva cu clei, trebuia sa termini. Mai mult, mirosul si urmele cleiului ramaneau suficient de mult pe tine, incat ceilalti pusti sa stie cu te-ai ocupat in ultimele zile. Odata ce puneai mana pe clei, ori lipeai ce aveai de lipit (eventual cu un alt produs), ori riscai sa-ti strici ziua incercand sa-l cureti.

In momentul asta, cititorii se vor intreba pe buna dreptate: la ce buna metafora asta de trei paragrafe? La destule de putine lucruri. La ce bune toate articolele despre ”victoria Internetului” din ultimele zile? La si mai putine. Exact, am vorbit atat de mult despre lipici pentru a ma revolta pe ignoranta analistilor politici si a asa zisilor experti in online.

Daca victoria electorala a unui candidat atipic a meritat sarbatorita (sau macar analizata), asa zisa victorie a mediului online nu a existat. Titlurile au variat de la “Like-urile s-au transformat in voturi” la “Noua ordine mondiala” (Realitatea), iar vocile online au aberat cu gratie despre cum televiziunea si comunicarea personala sunt de domeniul trecutului. In umila-mi viziune, insist ca Internetul, in toata maretia lui, n-a fost altceva decat un simplu clei. N-a fost substanta care a rezolvat problema, ci cea care aratat tuturor ca exista o problema si ca exista oameni care incearca sa o rezolve. Sa analizam insa putin situatia.

In primul rand, sa dam Cezarului ce e al… tuturor. Asa cum s-a vazut in campania Monicai Macovei pentru prezidentiale, in cea a lui Nicusor Dan pentru Primaria Capitalei, dar si in cazul protestelor Uniti Salvam, Internetul chiar are puterea de a mobiliza. Din punct de vedere al marketingului online, toate cele trei “campanii” au fost succese rasunatoare, cu o rata de conversie similara oricarei campanii online de festival: in jur de 5%. Asta si pentru ca domeniile au fost unele de nisa. Pentru cauze mai generoase, rata de conversie este in general subunitara.

Si acum, cativa experti in mediul online sau poate in sociologie o sa-mi dea ca exemple Primavara Araba, Revolutia din Ucraina sau alte evenimente unde canale precum Twitter sau Facebook au adus mii de oameni in strada. Tin sa le reamintesc respectivilor ca, in cazurile respective, vorbim despre conditii de conflict real, unde canalele online erau singurele canale de comunicare inca neacaparate de “inamic”. Oamenii aia nu indemnau la actiune civica, ci le spuneau celor dragi unde va cadea urmatoarea bomba. Chiar si asa, e bine sa luam mereu in calcul intregul context. Cate zeci de mii de oameni vad mesajele de tip “va rugam sa ne sustineti” pentru ca in final 10-15 sa doneze doneze sume infime?

cloudgoo1

(In imagine, Internetul. Sursa.)

In al doilea rand, Internetul chiar are capacitatea de a desfiinta spirala a tacerii. Dupa alegerile din 90′ (cand eram prea mic sa gandesc), dar si dupa cele din 2000, am auzit de multe ori afirmatia deznadajduita: “n-am iesit la vot, ca oricum nimeni nu vota cu ala”. Internetul are capacitatea de a-ti arata ca lumea nu e formata numai din patru prieteni si trei rude. Tot el a fost in stare sa le arate romanilor si in 2004 ca tara nu era formata “in proportie de 90%” din sustinatorii lui X. De-asta, in 2014, nu e indicat sa vorbesti “in numele tuturor romanilor”. Ca efect negativ al fenomenului, ne lovim de suprasaturarea cu informatii de la oameni similari noua. Internetul are capacitatea de a strange oameni cu aceleasi preferinte si aceeasi viziune si de a-i inchide intr-o bula de continut. Daca inainte, sustinatorii lui X credeau ca sunt singuri, acum sustinatorii lui X cred ca sunt peste tot.

Ar mai merita sa desfiintam rapid si argumentul “Internet versus Televiziune”. Daca elimini masa de oameni pironita cu ochii la Antena 3, RTV sau Zeus TV, realizezi ca exista si zeci de posturi cu filme recente, exista si un Viasat History si alte canale HD cu documentare si analize pertinente. Exista si posibilitatea de a-ti programa si inregistra anumite emisiuni. De ce insist pe treaba asta? Pentru ca aud zeci de oameni care navigheaza prin mase de compost online si pierd cam 70% din timp pe Facebook cum afirma cu aroganta ca televizorul  nu te invata nimic. Sincer, ca om care n-a avut televizor vreo cinci ani, dar de ceva vreme a reinceput sa consume, va spun ca publicul Masterchef  e mai spalat decat publicul multor bloguri romanesti. Daca in 2005 era usor sa-ti selectezi materialele online si sa te delimitezi de filmele cu Van Damme de pe Prima, in 2014 dai la o parte un mediu decrepit pentru unul inovator, dar la fel de aglomerat si de chestionabil calitativ. Ambele sunt medii profund parazitate de continut inutil. Nu de alta, dar oamenii care chiar sunt selectivi online sunt selectivi si offline.

Internetul deci, in ciuda unor avantaje vizibile, nu poate fi considerat unicul motor al unei mobilizari de proportii. Mediul online a fost, asa cum spuneam mai sus, cleiul care ne bantuia vacantele din copilarie. Un produs amalgamat, util pentru sute de lucruri, dar pentru niciunul in particular. Genul de produs care anunta pe toata lumea ca te-ai implicat in ceva. Genul de substanta pe care nu te poti abtine sa nu o folosesti, pentru ca esti mult prea curios si pentru ca oricum o are toata lumea in debara.

Astfel, orice contact online din perioada alegerilor a avut acelasi rezultat: degete si ochi lipiti iremediabil de problema saptamanii. In cazul nostru, problema saptamanii si ulterior a zilei a fost votul din diaspora. Orice om cu un minim contact cu mediul online s-a umplut de cleiul revoltei. Simpla accesare a unei retele sociale sau a unui site de stiri te punea in tema, fie ca voiai sau nu. Pana la urma, atat cei din afara tarii, cat si rudele lor dinauntru au incercat sa repare ceva. In cazul nostru, cleiul i-a facut sa lipeasca hotarat o stampila.

P.S: Randurile de mai sus sunt o parere strict personala. Tot personala a fost si parerea pe care am livrat-o unor indivizi de la o falsa firma de investitii care m-au sunat citand replici din filmul “The Wolf of Wall Street” si razand pe sub mustata. Caritas a crapat in 1994, baieti! 

Tace si face

Posted by on 15 Nov 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Exista oameni despre care se vorbeste admirativ din scoala generala pana la pensie…

Sunt oamenii care „tac si fac”. De la colegul de clasa care invata “fara sa se vaite”, pana la colegul de birou care rezolva proiectele inainte “sa vina mailul”, exista un grup de oameni care-si face treaba atat de bine, incat, de multe ori, cei din jur uita ca problema s-a rezolvat. Acesti ninja ai eficientei si bunului simt au capacitatea de a ajunge foarte sus pe scara profesionala si sociala, dar, de cele mai multe ori, se multumesc cu existente modeste. De ce? Pentru ca, din pacate, se intampla sa traiasca intr-o perioada si intr-o tara in care daca taci, faci, dar nu spui, e ca si cand ti-ai lua concediu fara plata.

Pentru cei care miros aici ceva scandal cu iz politic, ar fi cazul sa mentionez ca articolul de fata nu e o metafora pentru dezbaterea electorala. Nu de alta, dar problema nu se rezuma la Romania si nici la lozinci de campanie. E un fenomen al ultimelor decenii si e greu de spus daca vorbim intr-adevar despre o problema sau despre o evolutie naturala a spatiului public si privat. Eficienta si corectitudinea nu mai sunt suficiente pentru ca unui om sa i se recunoasca meritele. Fiecare gest, oricat de natural, trebuie anuntat si promovat pentru a avea impact.

O prima cauza pentru care oamenii care tac si fac sunt buni de dat exemplu, dar nu si de sefi, este ca normalitatea si standardele sunt greu de definit. Aici Romania are intr-adevar un “avantaj” fata de tarile pe care le presupunem civilizate. Intr-o tara in care medicii care nu iau spagi sunt subiect de reportaj, iar oamenii care returneaza portofele sunt eroi, lipsa modelelor nu e o metafora. Noi chiar avem nevoie ca oamenii care “tac si fac” sa iasa in fata si, chiar daca bunul simt ii va impiedica sa se bata cu pumnii in piept, sa ne arate din cand in cand ca exista.

Asta ne aduce la al doilea motiv pentru care e teribil de greu sa “taci si sa faci”. In 2014, ideea ca recompensele vor veni daca iti vezi pur si simplu de treaba nu e doar discutabila, ci e de-a dreptul gresita. Intr-o epoca a selfie-urilor si egourilor supradimensionate, sa nu te ocupi deloc de promovarea personala inseamna sa te autocondamni la anonimitate. Sigur, pentru multi, simplul confort este suficient, mai ales daca sunt intr-un domeniu care-si rasplateste decent toti practicantii. Totusi, daca nu esti in stare sa-ti vinzi munca si personalitatea, nu te astepta sa ajungi in varf. Nu e imposibil, dar e cu siguranta mai dificil. Imaginea ramane esentiala, chiar si atunci cand o expui in fata unui grup restrans.

Un al treilea motiv pentru care nici macar oamenii “care conteaza” nu te pot judeca exclusiv “pe merite” este zgomotul. Cei care au trait experienta corporatiei stiu ca individul cu functie incerta care trimite sute de mailuri si traieste la maxim fiecare pauza e obligatoriu in orice departament. Din pacate, la fel e si promovarea lui ulterioara. Indiferent daca omul in cauza face sau nu ceva, prezenta lui pe canalele interne de comunicare este greu de ignorat. Desigur ca spam-ul nu e cea mai buna metoda de a te promova si cu siguranta nu e cea mai profesionista, dar sistemele inchise nu-ti ofera mereu ocazia de a fi elegant. Astfel, oamenii care chiar fac ceva pentru companie sunt la randul lor nevoiti sa-si aduca insistent proiectele in discutie si sa le mentioneze de cate ori au ocazia. Da, oamenii care-si fac treaba pentru care sunt platiti trebuie sa spuna tuturor ca o fac. Nu e redundanta, e o norma. E supravietuire.

(Autopromovarea, in viziune moderna. Sursa)

Ce se intampla insa daca faci mereu mai mult decat ti se cere si alegi sa stai in banca ta? In general, ti se da mai mult, pentru ca aparent poti sa duci si nici nu te plangi. De-asta, pe langa autopromovarea mentionata anterior, si vaicareala are uneori rolul ei. Daca n-ai vreo arma la tampla, tacerea pe perioade lungi nu e “de aur”. Nu te astepta ca altii sa observe inaintea ta cand esti extenuat sau supraincarcat. Nu te astepta ca altii sa observe cat de mult faci tu pentru binele “comun”. Putini vor pierde ocazia de a sta degeaba pe timpul si banii tai.

Drept concluzie, as spune ca sfaturile primite in copilarie n-au fost tocmai proaste. Oamenii care tac si fac sunt intr-adevar de admirat. Sfaturile n-au fost tocmai proaste, dar au fost cu siguranta incomplete. Degeaba faci, daca nu spui. Intr-o lume care te forteaza sa iti vinzi talentul, trebuie sa stii sa pui pretul corect la raft.

P.S: Revin cu o intrebare pe langa subiect, dintr-o serie mai veche. Cum v-ar placea mai mult sa achizitionati o colectie de proza scurta. In format clasic, tiparit sau electronic, sau intr-un format episodic?

De pe Wikipedia…

Posted by on 07 Nov 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Si acum, despre vot si spirit civic…

Glumesc. Mi-am incins destul tastele la alegerile precedente pentru a mobiliza un electorat invizibil. Acum e momentul ma enervez din cu totul alte motive. Nu de alta, dar in cazul votului, am timp sa fiu dezamagit cinci ani de-acum inainte si ceva imi spune ca voi fi. Prefer sa fiu plictisitor si sa scriu din nou despre argumentare. Acum am o problema care nu vizeaza legea penala, doar pe cea a bunului simt.

Am scris deseori despre false argumente, premise incomplete si alte boli ale logicii romanesti. Stiu, nu sunt cel mai in masura sa vorbesc, mai ales ca am la randu-mi multiple premii la concursul de debitat tampenii.  Problema pe care o pun astazi pe tapet este insa mult mai simpla: E in regula sa invoci surse precum Wikipedia sau alte site-uri similare, in discutiile informale? In ciuda opiniei puristilor, eu as spune ca da, dar numai in anumite conditii…

Sa incepem totusi cu sursa problemei. De cate ori nu v-ati trezit in dezbateri (fie fata in fata, fie monitor in monitor) cu intrebari de genul “Si de unde ai luat aia? De pe Wikipedia?” sau, si mai simplu, “Hai frate, tu crezi tot ce scrie pe net?”. In general, cam astea sunt si ultimele replici pe care le auzi de la respectivii interlocutori. Gata! Pentru ei, dezbaterea s-a incheiat atunci cand tu ai venit cu o sursa pe care ei o considera necredibila. Au dreptate?

Daca toti participantii la discutie ar urma regulile dezbaterii logice, atunci lucrurile ar fi clare. O cautare Google nu va ingenunchea niciodata o documentare temeinca. Din pacate, cei multi dintre cei care pun astfel de intrebari nu au absolut niciun contraargument pentru informatiile de pe “Wikipedia”. Ei opun o sursa necredibila unei surse inexistente. Tu ai aflat de pe Wikipedia, insa “ei stiu mai bine”. Cam aici apare si problema.

Am scris mai demult ca abundenta informatiei premestecate a ajuns sa omoare expertiza. Sunt chelneri care se cred medici pentru ca o freaca zilnic pe WebMD si zidari care discuta cu patos legile fizicii. Aici Wikipedia si alte site-uri similare sunt principalii vinovati, desi nu stiu daca influenta lor este complet negativa. Pe langa asta, exista zeci de cazuri in care vandalizarea unor site-uri sau preluarea unor stiri false a dus la propagarea de informatii chestionabile. Daca adaugi si sistemul colaborativ de construire a articolelor, precum si unele iesiri ale fondatorului Wikia, Jimbo Wales, intelegi de ce exista oameni care prefera sa se abtina, decat sa citeze Wikipedia.

Wikipedia
(Sursa Imaginii)

Totusi, pentru raspunsuri superficiale si rapide, o simpla cautare Google, o vizita pe Wikipedia sau pe Snopes sunt oricand de preferat in fata mitului urban. Daca nu ai pregatire profesionala intr-un domeniu sau nu esti pasionat de el, cuvantul tau nu este mai presus de “Wikipedia”. De ce? Pentru ca, pline de greseli si inadvertente precum le stim, articolele online au totusi o structura impusa, citeaza niste surse (de cele mai multe ori valide) si trec printr-un proces de moderare. Povestea pe care ai auzit-o tu de la unchiu-tau tau e o treaba pur subiectiva, o anecdota simpatica de spus la petreceri. N-are ce cauta intr-o dezbatere, nici macar intr-una informala. Chiar daca batranu’ “a vazut cu ochii lui” laserele lui Ceausescu, tot e o sursa mai putin valida decat un raport oficial.

O problema a referintelor online este ca, in articolele informative, exista de multe ori un filtru impus de autorul articolului. Cu alte cuvinte, Gigel citeaza cateva surse, dar compileaza si filtreaza informatia prin propriul capsor. Evident, capsorul lui Gigel nu e unul de specialist, ci de amator pasionat. Totusi, chiar daca exista un filtru intre informatia bruta si articolul final, de ce ar fi opinia ta mai indreptatita decat a lui Gigel? Daca nu esti doctor, e putin probabil ca parerea ta despre vaccinuri sa fie mai credibila decat rezumatul unui studiu, citat cu link-uri si referinte clare. Daca n-ai deschis in viata ta o carte de istorie, n-ai rasfoit o revista de profil si n-ai vizitat un muzeu, de ce crezi ca esti capabil sa emiti pareri despre “originile poporului roman”?

Slab documentata si incompleta cum o considera multi, Wikipedia e mai buna decat orice blog personal sau site conspirationist, fie ca e scris de “UFOlogi”, fie ca e compilat de “dacopati”. La fel, majoritatea site-urilor de medicina alternativa sunt niste tampenii sinistre, la fel cum multe site-uri de analiza politica sunt simple surse de otrava ideologica. Prin urmare, simpla incercare de a fi obiectiv merita apreciata. Da, e dureros cand ti se inchide gura cu o dovada simpla, dar e si mai dureros cand n-ai suficient bun simt incat sa realizezi ca ai pierdut dezbaterea sau ca unele lucruri pur si simplu nu pot fi puse la indoiala. In plus, dupa o vreme si dupa o varsta, nu mai ai scuza ignorantei.

Stiu ce inseamna sa nu vrei sa pierzi (din pacate), dar imi ies instant din pepeni cand vad oameni care-si sustin parerile exclusiv prin apeluri la majoritate si alte baliverne. Cand zici “Toata lumea stie ca…”, deja ai coborat cu o treapta sub sursele online. Drept concluzie, n-as sfatui pe nimeni sa apeleze ca prim resort la site-uri care traiesc din “cultura populara”. Totusi, ar fi bine ca, inainte sa incerci sa estimezi populatia Bruneiului, sa dai totusi o fuga pe Wikipedia.

P.S : La un moment dat, un glumet se apucase sa adauge la paginile mai multor jocuri video si albume de muzica rock fraza “This has been declared a cultural artefact”. Recunosc ca, vazand despre ce albume si jocuri era vorba, mi-as fi dorit ca informatia sa fi fost reala.

Ce e alea?

Posted by on 29 Oct 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Ca un mos senil care tipa la un nepot invizibil, o sa-mi incep discursul cu o amintire lunga, marcata de o morala incerta…

In prima jumatate a anilor 90’, perioada pe care mi-am petrecut-o in principal alergand si urland, am fost printre norocosii cu acces la „rude de afara” si cu parinti care uneori prindeau delegatii prin tari civilizate. Asta insemna ca, pe langa Eugenia, Turbo, Bonibon, Silvana, Excelent, vafe si mentosane, mai prindeam uneori si „ciocolata d-aia buna”. Vorbim despre o perioada in care, chiar daca gaseai totusi Mars la suprapret si biscuiti turcesti la aprozar, daca aveai o cutie de Milky Way Mini intrai intr-o sfera a exoticului printre pustii din cartier. Nu era atat o chestiune de calitate, cat una de noutate. Nefiind prea egoist (doar posesiv) si neavand nici spirit antreprenorial (eram cam fraier, deci), simteam de multe ori nevoia sa-mi impart prada…

Evident, prietenii apropiati si cei care ma ajutau sa-mi pun ideile tembele in practica aveau acces prioritar la comoara. Cand aveam asa ceva, lor le distribuiam bomoanele cu lichior, batoanele cu crema de iaurt si ceaiul granulat (pe care il serveam uneori pe post de potiune magica, dar asta-i alta poveste). Exceptiile de la regula erau oamenii care ne salvau in momente cheie (ne fereau de vreo bataie, adica) si cei pe care ma mai ruga mama sa nu-i exclud, pentru ca „n-aveau”. Da, stiu, n-am avut o copilarie tocmai dificila din punct de vedere al aportului de glucide (dar sa nici nu va inchipuiti ca am fost vreun privilegiat al sortii, hranit cu lingurita).

O exceptie de la distributia diabetului a fost si Mihaita, un tiganus de vreo 11-12 ani care parea insa de varsta noastra, atat fizic, cat si psihic. Varsta noastra la momentul respectiv se invartea in zona 6-8 ani, etate care ne transforma teoretic in coinaci. Pe pustiul in cauza il vazusem de cateva ori pe terenul de la scoala Numarul 2 si cam atat, deci nu se poate spune ca-l cunosteam. Juca fotbal foarte bine, iar eu foarte prost si cam asta a fost si baza interactiunii noastre. Daca la baschet eram mediocru, iar la inot bunicel, la fotbal am fost mereu un pericol pentru ceilalti jucatori, motiv pentru care colegii de bloc ma plasau in aparare. Speranta lor era sa sperii echipa adversa prin stilul meu, o combinatie intre stilul Lacatus si o motostivuitoare. Speranta asta s-a naruit insa cand, intr-un disputat meci intre blocurile 89 si 98 (da, cele doua blocuri erau vecine) apararea noastra (formata din mine, portarul Purky si inca un pusti care nu cred ca mai vazuse obiecte rotunde pana atunci) a luat vreo sase goluri…in prima repriza. Atunci a intervenit Mihaita!

Recomandandu-l drept un var al unui vecin, am facut ce era corect si l-am lasat pe el in locul meu. Eu eram, chipurile, foarte obosit, de la atata faultat si trimis mingea in out. Ei bine, Mihaita a lasat sa mai scape un singur gol pentru adversari, timp in care echipa noastra, in frunte cu noul venit, a reusit sa marcheze vreo sase puncte si sa piarda onorabil primul meci din ”Cupa Blocurilor” (da, chiar organizam asa ceva). Drept recompensa si pentru a-mi mai indulci putin performanta, am decis sa impart cu toata echipa o punga de caramele nemtesti (cu lapte, spiralate) care zacea de vreo luna pe-acasa. Motivul generozitatii mele spontane era simplu: desi erau mult peste ce ce oferea pe piata, mie nu-mi placeau caramelele. Daca ai mei colegi de bloc n-au avut o problema sa se indoapte, Mihaita se uita la bomboanele din mana de parca erau pietroaie. Dupa o vreme, m-a intrebat cu niste ochi imensi: Ce e alea carameeleee?

Micii experti din jur s-au chinuit sa-i explice ca bomboanele pe care urma sa le manance erau „caramele bune”, fara sa inteleaga ca omul, pana la 11 ani, nu mancase si nu vazuse vreodata caramele (desi produse similare se gaseau pe piata). Prima bomboana nu i-a placut. Ii ramasese intre dinti si incerca sa zambeasca in timp ce rontaia zaharul topit. Dupa ce a mestecat-o si „inmuiat-o” putin (asa cum l-au invatat specialistii), a inceput sa inteleaga. A doua a fost altfel, iar a treia a incheiat ritualul de initiere. Absolut fascinat, pustiul mi-a multumit si s-a dus apoi sa bea apa de la cismea. Fix in momentul ala, Mihaita realizase ca din viata lui lipsisera de prea multa vreme caramelele! Dupa mutrele pe care le facuse si fericirea autentica de pe chip, ai spune ca avusese o revelatie. Eu, din pacate, eram prea mic sa am una, asa ca am ignorat evenimentul si am continuat sa domin traficul de caramele. Ulterior, Sugus si “Bomboanele cu Vaca” mi-au anulat suprematia.

Interesant aici nu e ca personajul nostru avea niste lipsuri materiale si sociale, ci ca, foarte probabil, Mihaita ratase o parte interesanta a copilariei (recompensele dulci, cu beneficii indoielnice). Ratase ceva ce nici nu stia ca exista! Asa cum generatiile anilor 70 si 80 au tanjit dupa banane si Pepsi, nestiind ca ciocolata adevarata contine cacao si ca inghetata poate avea si gust, asa si generatiile mai tinere au balit dupa tot felul de produse vazute prin reclamelele Cartoon Network. De exemplu, printre noi umbla mitul ca Dr.Pepper e un fel de Coca Cola adus la perfectiune, un produs premium, inaccesibil muritorilor de rand. Asta pana am baut amestecul ala lesios de aroma de migdale si sirop de porumb care mi-a demonstrat ca exista gusturi mai nasoale decat aditivii din Rio sau Keke (bautura carbogazoasa cu un papagal isteric pe eticheta, produsa temporar in Ramnicu Valcea).

Sigur ca restrictiile resimtite de diferitele generatii nu sunt comparabile si ar fi nedrept sa pun la aceeasi masa lipsurile unor oameni oprimati de un sistem nefunctional cu lipsurile unor pusti ”rasfatati” de tranzitie. Totusi, problema de fond e aceeasi: simti ca lipseste ceva, ca exista mai mult si mai bine. Simti ca lipseste ceva, dar n-ai idee ce. Daca ar fi vorba doar despre dulciuri si mici recompense, n-am vorbi realmente despre o problema. Sa fim seriosi: pentru noi ciocolata Ambasador era divina, pe cand in cealalta parte a globului, pustii americani basculau batoane Hershey cu migdale, caramel si cereale expandate. Cu toate astea, nu cred ca ne lipsea cu adevarat ceva, asa cum nici unui pusti nascut la Lion nu-i lipsesc deosebitele gogosi cu zahar pudra si merdenelele romanesti. In cazul ”micilor luxuri”, partea buna e ca absenta lor nu e atat de usor de simit, iar lipsa lor nu-ti saraceste efectiv viata. Chiar si atunci cand le observi la altii si ajungi sa ti le doresti (pustii sunt experti la asta), lucrurile nu sunt atat de grave. Faptul ca ”nu stiai ce-s alea caramele” nu te facea mai putin copil, ci poate doar un copil mai putin norocos (si eventual mai sanatos).

Exista insa lucruri pe care daca nu le cunosti… nu poti sa te simti om. Daca nu stii “ce-i aia” libertate, daca nu stii ce inseamna sa nu-ti fie frica… ai o problema. Daca nu stii ce inseamna sa fii satul sau odihnit, daca nu stii ce inseamna sa dispui de propriile bunuri, iar ai o problema. Lista poate continua, cu-atat mai mult cu cat au scris-o niste baieti de la ONU intr-o chestie numita Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Mai grav nu e ca ai una sau mai multe probleme, ci ca nu-ti dai seama care ar fi problema sau problemele alea. Pentru oamenii nascuti in regimuri opresive sau in state esuate, nu a existat niciodata o alternativa. Multi dintre ei sunt asemenea copiilor cu afectiuni de la nastere, copii care ajung sa vada sau sa auda mai tarziu decat restul. In ciuda miracolului care i-a eliberat sau ii va elibera din propria conditie, ei raman cu un handicap. Unul care trebuie recuperat.

Toffee

(Imaginea libertatii – Sursa)

Lucrurile materiale sunt usor de asimilat. N-ai mancat caramele? Mananci 2-3 si intelegi. N-ai avut in viata ta masina? Inveti sa conduci, iti iei una si in 6 luni injuri la semafor ca e plina strada de soferi incepatori si idioti. Daca ai o baza solida, nu e foarte greu sa urci pe piramida lui Maslow. N-ai stiut ce-i aia libertate de exprimare si miscare? N-ai avut ce manca 30 de ani? Nu intelegi clar ce-i aia proprietate privata? Adaptarea nu e la fel de usoara. Uitati-va la tranzitia romaneasca si la produsele ei intelectuale si politice (o parte dintre ele expuse recent la DNA). Sunt oameni si generatii care au crezut ca pot arde etapele, care au crezut ca pot sa treaca de la o copilarie fara caramele, la o adolescenta de Ferrero Rocher. In adancul sufletului lor au ramas insa niste indivizi cu o mentalitate marcata de lipsuri, o gandire axata pe “a avea cu orice pret”, nu pe a deveni.

Exista si oameni care au trait schimbarea si care si-au transformat lipsurile in combustibil pentru ambitie. Oameni care au inteles ce le lipsea si care si-au administrat revelatiile in doze mici si eficiente. Ingrijorator de multi au ramas insa blocati in ideea ca era mai bine inainte. Cand inainte? Atunci cand tuturor ne lipsea cu certitudine ceva, doar ca nu stiam prea bine ce. Cei mai multi au ramas ca vechiul Mihaita, inca bantuiti de intrebarea: Si totusi, ce-i aia libertate?

P.S: Apropo de oameni care nu stiu ce le lipseste, circula recent online un filmulet cu fermierii de pe o plantatie de cacao care gusta pentru prima data din produsul prelucrat al muncii lor. Interesanta nu e morala pe care incearca sa ne-o vare pe gat autorul documentarului, ci reticenta cu care fermierii accepta ideea de “ciocolata” si ideea de schimbare.

Ireconciliabil

Posted by on 24 Oct 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

In ultima vreme, cad din ce in ce mai des prada tentatiei de a-mi incepe articolele cu mici clisee…

In cazul de fata, o sa va adorm cu o intrebare: Va mai aduceti aminte? Va mai aduceti aminte de marile certuri din copilarie? Nuuu? Nici eu, pentru ca durau 10 minute si se terminau in general cu doi „prieteni” batand din nou mingea impreuna sau mergand la magazinul din colt pentru a-si umple burtile cu nuga si bomboane. Copilaria timpurie ne oferea un ecosistem cu adevarat unic. Unul al carui mecanism de rezolvare a conflictelor putea oricand sa dea lectii Consiliului de Securitate al ONU.

Lucrurile erau foarte simple. Tu iti apelai cel mai bun prieten cu elegantul „pitic handicapat”, iar el iti raspundea suav prin „tigan coclit”. Simplu! Fetele de la blocul de vizavi sareau coarda pe terenul de fotbal? Pentru a le convinge sa iti acorde putin timp, era suficient sa arunci cu nisip si sa le numesti „proaste imputite”. Ele la randul lor te scuipau si iti semnalau discret namolul proaspat adunat pe haine prin delicata expresie „cersetor jegos”. Minunea se intampla cand, 10 minute si doua strangeri de mana mai tarziu, erati din nou cei mai buni prieteni (sau, in cazul fetelor, obtineai un mult ravnit armistitiu). Era suficient sa vrei sa “faceti pace”.

Sa facem acum un exercitiu similar. Sa ne gandim la oamenii pe care-i evitam pentru ca „s-au uitat urat”, la amicii pe care-i uitam pentru ca „n-au venit la evenimentul ala” si la scandalurile pe care un apelativ spus la nervi le poate genera. Desigur, o sa-mi spuneti ca problema sta in faptul ca naivitatea copilariei e de mult in urma. Suntem adulti si suntem „responsabili” pentru ceea ce spunem! Aparent. Asta e motivul pentru care nimic din ce lansam in prezentari, integram in discursul zilnic sau aruncam in vant nu mai e considerat accidental sau nevinovat. Nu, tot ce spunem are un „scop” si consecinte pe termen lung. De-asta apar si diferentele „ireconciliabile”.

Sunt oare dificultatile vietii adulte atat de greu de surmontat, incat orice cuvant si orice gest sa se transforme instant in arma? Greu de spus. Si totusi, ce facea copilaria atat de eficienta in aplanarea micilor razboaie ? De ce bataliile tineau o zi si nu cinci ani? Unii ar spune ca motivul sta in inocenta celor mici si in incapacitatea lor de a descifra sensul propriilor aluzii (si, implicit, ale aluziilor altora). Altii spun ca ar fi vorba de lipsa de empatie copiilor si de tratarea relatiilor interpersonale cu aceeasi atentie cu care iti speli ratustele de cauciuc. Eu cred insa ca la mijloc exista o explicatie mai complexa decat „copiii sunt prosti, adultii sunt destepti”.

Cand esti copil, n-ai prea multe lucruri care sa-ti defineasca lumea. Pe langa camera si jucariile tale, prietenii si spatiile cunoscute sunt printre putinele repere la care te poti intoarce. Motivul pentru care cauti sa te impaci imediat dupa o cearta si pentru care renuntarea la „colegii de joaca” pare de neconceput tine de coerenta propriului univers. Nu vrei sa-ti reordonezi valorile pentru orgoliul propriu, pentru o jucarie stricata sau pentru o injuratura care nici macar nu stii ce inseamna. E un compromis minor si natural. Cand esti copil, n-ai renunta la lumea ta pentru… nimic in lume.

Acum, de ce ce n-ai putea aplica principiile astea ca adult? Daca excluzi oamenii care chiar iti vor raul (si o demonstreaza prin actiuni repetate), cam poti. Depinde cat de importanta este lumea pe care vrei sa o salvezi. Sefi de stat cu ambitii monumentale, cupluri la inceput de drum, echipe in plina ascensiune si mii de proiecte cu potential. Aparent totul poate cadea prada diferentelor „ireconciliabile”. Desi protejarea “status quo”-ului a dat glas multor tirani, mi-ar placea sa ne punem mai des intrebarea daca un conflict e singura solutie. Mi-ar placea sa analizam mai serios posibilitatea negocierii.

Probabil ca articolul asta suna ca o lamentare de fotbalist: sa fie bine, ca sa nu fie rau! De altfel, nici n-am intentionat sa-l duc mai departe de taramul metaforei. Totusi, de ce sa te chinui sa construiesti o lume, daca ai de gand sa-i arzi campurile si sa-i otravesti fantanile la primul semn de pericol?

P.S: Ca tot veni vorba de copilarie, voi jucati prinselea pe „boli incurabile”? Nu de alta, dar pustii anilor 90’ sigur ar fi inventat un prinselea „cu Ebola” pana acum.

Next»