Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Scump, dom’le, scump!

Posted by on 24 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Când o parte semnificativă din viaţa profesională şi socială ţi se desfăşoară în faţa unui monitor, lipsa de relevanţă devine o marcă a vieţii zilnice, nu foarte diferită de claxonatul la stop…

Nicăieri însă răspunsurile pe lângă subiect şi aberaţiile insistente nu se văd mai clar ca în momentul în care, împins de un masochism feroce, ajungi să ceri ajutor. Că vorbim despre un forum, site dedicat, un blog sau o reţea socială, indiferent unde decizi să pui întrebarea, e musai să pleci la luptă înarmat cu răbdare şi ceai de tei.

Vrei să afli care-i cea mai bună sapă electrică? Câţiva o să-ţi recomande modele utilizabile, dar majoritatea te vor întreba nonşalant: dar de ce-ţi trebuie sapă, când poţi săpa cu mâna? Îţi cauţi laptop de gaming? Stai să-ţi recomandăm noi un desktop făcut din bucăţi, că e fix acelaşi lucru. Vrei să afli adresa unui avocat bun? Stai, că-ţi spune Gigel69 cum să te aperi singur în instanţă. Şi peste toate, aceeaşi concluzie zdrobitoare la orice soluţie mai decentă: scump, dom’le, scump! Totul, urmat eventual de discuţii despre cum era mai bine înainte şi despre cum modelele second hand sau de-acum cinci generaţii sunt mai avantajoase.

Şi de-aici problema capătă o consistenţă ciudată, greu de turnat în borcanele cu „bine” şi „rău”. Adevărul e că lucrurile de calitate nu sunt tocmai scumpe în România. Nu vă uitaţi de parcă aţi citit un eseu despre biologie moleculară, scris de un preşcolar. Cu puţină atenţie, din România puteţi cumpăra lucruri la preţuri similare cu cele de pe pieţele internaţionale, mai ales dacă urmăriţi suficient de mult timp promoţiile şi reducerile centrate pe categoria dorită de produse. Sau, mai bine, puteţi comanda direct de pe pieţele internaţionale, din moment ce transportul nu vă mai costa 25% din produs, ca „înainte”, când U.E. nu era nici măcar în cărţi. Şi atunci, de ce „e scump”?

Pentru că, ignorând orice logică economică, bocitorii profesionişti raportează totul la salariul mediu sau, mai grav, la „banii noştri”. Aici, răspunsul cinic ar putea fi: Băi nene, nu e nimeni de vină că aţi votat 25 de ani aceeaşi mizerie şi că aţi pus timp de trei mandate botul la „Nu ne vindem ţara”! Preţul de producţie şi distribuţie al unui produs nu ţine cont de salariile românilor atotcunoscători şi nici de părerile lor despre cum ar trebui să fie lumea. Pe de altă parte, aceiaşi bocitori profesionişti au şi partea lor de dreptate…

România e ţara unde clasa de mijloc se manifestă de mai puţin de 10 ani şi unde aceeaşi clasă de mijloc încape integral în vreo treizeci de cafenele. Mai mult, vorbim despre o ţară unde clasele sociale sunt mai degrabă clase speciale, destinate unor oameni cu nevoi foarte specifice, incapabili să se conecteze la realităţile din jur (chiar dacă nu e vina lor). Tot România este ţara unde graniţa dintre „viaţă decentă” şi „sărăcie” se poate prăbuşi în fiecare lună. România e o ţară de proprietari intraţi în panică, o ţară unde o investiţie de 700 de euro într-o bicicletă sau una de 1200 de euro într-un laptop pare fantasmagorică, deşi pentru orice ţară din Vest, ambele investiţii sunt absolut naturale şi îşi pot amortiza cu uşurinţă costul. Nici măcar nu mă gândesc acum la oamenii cu 5-6000 de euro salariul lunar, din marile corporaţii occidentale, ci la omul de rând pentru care un produs bun de 300 de euro este clar o investiţie mai inteligentă decât unul prost de 150, care face „cam acelaşi lucru”.

Deci da, pentru un om care trăieşte de la lună la lună, să explici că o investiţie mai costisitoare este în general mai avantajoasă nu e cel mai uşor lucru. Chiar dacă le vorbeşti despre o folosire mai îndelungată şi, per total, despre costuri mai mici de utilizare şi întreţinere, argumentele raţionale pălesc în faţa realităţii concrete şi a propriilor convingeri. În plus, mai apare şi disonanţa cognitivă, diferenţa dintre bunul simţ intern şi alegerile deja făcute, disonanţă care trebuie „musai” redusă cu orice ieşire publică, online sau offline. Este de multe ori dureros să recunoşti că nu ai avut bani de mai mult şi că asta a fost alegerea ta, pentru că atât ţi-ai permis la momentul respectiv. Nu dom’le, tu ai ştiut mai bine şi, în plus, ai şi economisit. Pentru că eşti deştept şi informat!

De-asta sunt pline forumurile auto de oameni care îţi jură că „bemveul” lor din 2002 „trage mai bine” decât un Volkswagen nou-nouţ. Şi, dacă prima maşină ar putea avea un motor mai puternic (şi probabil are, având în vedere trendul în materie de motorizări), a doua maşină este clar alegerea raţională pentru cineva care are banii pentru ea. O maşină din 2002 e o rablă prin comparaţie cu una din 2016, indiferent cum ai învârti problema. Exclud aici comunităţile de colecţionari sau de tuning, dar le pot foarte bine şi include, având în vedere că românii consideră clasice Daewoo-urile şi că există multe cluburi de tuning auto care se limitează la abţibilduri şi bare de protecţie (nu contest că sunt şi pasionaţi adevăraţi, dar câţi?).

Cum spuneam, preferăm să-i spunem tuning, upgrade sau pasiune, dar este în esenţă disonanţă cognitivă, un fenomen apărut în urma unei alegeri făcute din raţiuni financiare sau, uneori, din pură necunoştinţă de cauză. Sigur că există şi produse unde vina este exclusiv a producătorului, la fel cum există şi produse unde diferenţele de preţ nu prea contează (a se vedea celebra şi inutila discuţie pe tema cablurilor HDMI). Am insistat puţin pe comunitatea auto nu pentru că m-aş pricepe (cred că lucrul ăsta era clar oricum), ci pentru că este o comunitate extrem de gălăgioasă şi de puţin dispusă să-şi susţină afirmaţiile cu investiţii. Din păcate, fenomenul ăsta se vede peste tot şi este, la fel ca multe altele, o rămăşită a gândirii comuniste, unde cârpeala şi micile „şmecherii” făcute pentru a ţine un produs prost pe linia de plutire deveneau dovezi de ingeniozitate. Rar auzeai pe cineva să recunoască faptul că Daciile ălea cu piese legate cu sârmă erau consecinţa sărăciei şi a unui sistem care nu putea produce valoare pentru că se compara cu el însuşi.

Vreţi alt exemplu? Iată unul pe care am mai insistat şi la care voi mai reveni şi pe viitor: software-ul original. Pe lângă scuzele absolut tâmpite ale luptătorilor pentru piraterie (care, nu-i aşa, e o luare de poziţie socială şi face parte din presupusul nostru „drept la divertisment” şi nu-i nicidecum o potlogărie la care oamenii mari apelează din lipsă de alternative), mai aud din când în când una absolut amuzantă: software-ul piratat este exact la fel, doar că e gratis. Practic, să intru pe un site infestat de mizerii (să zicem că nu e o problemă, nu pentru generaţia care a prins zilele de „aur” ale CIH-ului), să caut o variantă „autentică” a produsului contrafăcut, să descarc un pachet imens şi neactualizat, să îl scot dintr-o imagine a unui DVD, să-i aplic un crack şi apoi să nu-l pot juca online… este varianta uşoară. Varianta scumpă ar fi să dau 2-3 euro pe Steam sau pe un serviciu similar, să am jocul legal la îndemână când vreau, să-l instalez la discreţie şi să primesc actualizări automate şi mici recompense în joc (cu ajutorul cărora îmi pot cumpăra ulterior, tot legal, alte jocuri).

Nu ştiu cu cât îşi vând cei care susţin logica asta ora de muncă, dar pentru un om normal şi matur e mai important ca lucrurile să meargă corect, repede şi fără bătăi de cap, decât să fie „puţin mai ieftine”. De-asta au succes şi multe produse Apple (mă rog, şi de-asta). Pentru că, în ciuda statutului construit şi a imensului adaos de brand, majoritatea MacBook-urilor, iPhone-urilor şi iPad-urilor pur şi simplu funcţionează, chiar dacă sunt mai slabe la alte capitole decât echivalentele lor PC. Oamenii ajunşi la o anumită vârstă şi uneori la un anumit nivel profesional vor lucruri care funcţionează imediat ce le scoţi din cutie, nu BMW-uri din 2002 în care să mai investească nişte mii bune de euro. Ăsta e şi motivul pentru care unii cheamă electricianul când au o problemă, nu se apucă să repare singuri tabloul electric. Da, e mai scump, dar mitul lui ieftin şi bun e cam din aceeaşi perioadă cu cel al lui „poţi să faci şi singur”. Uneori poţi, dar merită oare efortul?

Revenind la titlul articolului, motivele pentru care ajutorul util este mai rar decât opiniile politice coerente sunt două: sărăcia şi cultura sărăciei. Aşa cum am văzut, ultima este rezultatul unei educaţii precare care ne spune că a pierde timp şi a investi bani pe parcurs într-un produs prost e cumva mai ieftin decât a plăti o singură dată. Aceleaşi motive sunt cele care ne arată că lucrurile nu se vor îmbunătăţi prea curând. Chiar dacă recenziile profesioniste (câte sunt) şi opinia generală migrează treptat spre calitate, până când nivelul de trai nu-i va permite omului de rând nişte investitiţii esenţiale, fenomenul nu va dispărea. Prin urmare, de fiecare dată când vreun norocos va avea bani să-şi cumpere maşina, telefonul sau PC-ul visat, dar nu-şi va găsi pe loc perechea, vor exista cel puţin trei indivizi care să-i recomande un produs complet irelevant „care e mai bun şi mai ieftin, ascultă-mă pe mine!”.

P.S: Aş fi vrut să revin cu ceva mai serios, dar parcă îmi vine greu să scriu despre locuri pe care le-am văzut şi admirat, acum devenite puncte roşii pe o hartă a Europei din ce în ce mai neclară. 

Grădinarul Paradisului

Posted by on 13 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum vreo săptămână, în drum spre birou, am descoperit întâmplător un strop de normalitate, într-un Bucureşti populat de buline roşii.

Ce am găsit de fapt? Pe un zid părăginit, aflat lângă o clădire cu un risc seismic greu de încadrat, cineva lăsase spre admiraţia publică o serie de desene schiţate, cu iz religios. Desenele în sine oscilau între inedit, interesant şi bizar, iar titlul, “Atingerea inefabilului”, părea desprins din jurnalul TVR.

Ce era însă de necontestat era efectul lucrării asupra zonei de expunere. Mai toţi cei care au văzut muralul, căci stilul era departe de “tradiţionalul” grafitti, s-au oprit şi au făcut o poză, în megapixeli sau metapixeli, pentru amatorii de analog. Asta într-o zonă unde înainte fusese un WC ecologic abandonat şi o groapă de gunoi improvizată…

Bucuresti

Nefiind tocmai lămurit de cele văzute, am decis să las imaginile de mai sus moştenire Facebook-ului şi să le permit neglijent să dispară. Foarte recent însă, convins de jumătatea mai plimbăreaţă, m-am întors în zona cu pricina pentru a-l descoperi, tot întâmplător, pe autorul desenelor. Acelaşi autor care, în momentul revelaţiei, tocmai terminase de pictat şi restul zidului, lăsând la locul faptei nişte saci de pânză, cu aspect solemn.

In Lucru 2

Oare cine o fi făcut expoziţie pe zidul ăsta? am mormăit mai mult pentru plăcerea de a mă auzi. În momentul ăla, bătrânul care părea că face curat prin zonă mi-a aruncat simpatic câteva cuvinte: Grădinarul Paradisului, tinere! Eu doar termin aici. Să vedeţi numai cum pică soarele pe ele mai târziu!

In Lucru

O Golgotă în relief, pictată pe o piatră desprinsă din zid. Un păstor şi câteva capre cu privire ciudată. Doi căţei, nu foarte diferiţi de cei care ne tăiaseră adineaori calea. Flori stilizate cu texte încurajatoare despre Bucureşti şi câteva pictograme cu modele binare. Peste toate, celebra scenă a Fecioarei cu Pruncul repetată de zeci de ori. Toate, în “naiva” paletă de culori a primelor filme marca Wes Anderson. Vasile Mureşan, mai cunoscut (chiar foarte cunoscut) drept Murivale tocmai îşi încheiase ultima operă.

Murivale - Intre Doua Lumi

Un bătrânel simpatic, acompaniat de patrupede cu pasiuni culturale. Un pictor cu un stil eclectic, pe care puţine expoziţii sau documentare l-au putut cuprinde.  Ştii de ce am pictat Maica şi Pruncul? răspunde autorul la o întrebare venită din partea prietenei. Pentru că bucureştenii ori mâzgălesc, ori îşi fac nevoile pe ziduri. Ori, pe mama tuturor nu-ţi vine să… înţelegeţi dumneavoastră.

Poarta Digitala

Poarta asta închisă e o bucată de fier. Am zis că pe-asta o las calculatoarelor, de-asta am făcut modelul ăsta cu 1 şi 0. E mai greu de explicat, dar de-asta i-am zis Atingerea Inefabilului, Kilometrul Zero.

Evident, ar fi trebuit să fac ceva mai multe poze, dar telefonul nu era tocmai potrivit pentru operaţiunea asta. Eh, lasă, faceţi poze şi aşa! Vă place sau nu, să o puneţi totuşi pe Facebook. Sigur o să luaţi multe Like-uri! Îndemnul nu era departe de adevăr, dat fiind succesul primei tentative.

Scara

Nu ştiu dacă arta bisericească e pe gustul meu, dar e clar că arta în general e binevenită într-un oraş unde clădirile istorice se prăbuşesc peste propriul trecut. Dacă vreţi să vedeţi mai multe imagini din zonă (plasată mai sus de micuţa piaţă volantă de pe Sfânta Vineri) aveţi la dispoziţie contul de Facebook al autorului, dar şi un scurt filmuleţ făcut de… Grădinarul Paradisului.

P.S:  Într-o altă notă, eu cred că sunt unul dintre dubioşii ăia care chiar consideră Bucureştiul un oraş frumos, deşi nu s-a născut în el.

Nu esti puţin cam mare sa mai crezi in monarhie?

Posted by on 03 Jul 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cum articolele cu parfum revizionist tind să zgândăre des orgoliile cititorilor, am renunțat în ultima vreme să le mai public. Totuși, există câteva tendințe în tagma publicului educat care mă irită teribil și cărora nu pot să ma abțin să nu le întorc favoarea…

Vă spun sincer că obsesia unor colegi de listă, muncă sau generație de a se întoarce mereu la acel tărâm mistic al monarhiei ante şi interbelice mă dărâmă. De ce? Pentru că vorbim în general despre oameni cu o educație peste medie, care chiar ar putea schimba ceva, dacă s-ar concentra pe idei ale epocii curente. Sunt genul de oameni care nu ies la vot pentru că nu se simt reprezentați de actuala clasă politică, dar nici nu fac efortul de a o demola, așteptând să vină revoluția peste ei în casă și să le spună triumfătoare: Da, ai avut dreptate! Un sistem politic bazat pe o combinaţie aleatorie de gene, educație instituțională și dictatură era răspunsul de la bun început!

De ce s-a ajuns ca oameni raționali să-și bazeze argumentarea pe o istorie fragilă și mistificată și pe flotări logice care ar muri în primele zece minute ale unei dezbateri academice? Motivul este evident: o tranziție prelungită, caracterizată prin lăcomie, furt și o ignobilă lipsă de cavalerie. La asta se adaugă și aversiunea comuniştilor de rit nou pentru tot ce înseamnă monarhie, aversiune stinsă ulterior chiar cu participarea “monarhului”. În viziunea populară a apărut astfel mitul că monarhia ar fi un fel de dușman al confuziei sociale și al prădării sistematice a statului, aceeași monarhie care se chinuia să-și recapete aproape abuziv posesiunile și, ulterior, să nu-și plătească datoriile la bugetul de stat.

Înainte însă de a demola mitul coroanei, cum au mai făcut-o şi alții, merită să trecem printr-o scurtă lecție de istorie, una care ne va învăța câteva lucruri despre tradiţia monarhică şi dinastică a României. Cu prilejul precedentei Zile a Regelui, mai multe reviste şi ziare online şi offline s-au grăbit să ridice elogii sau, din contră, să atace un set de capitole închise din istoria României. Dacă demersul celor de la Caţavencii, început înaintea zilei amintite, s-a dovedit a fi agreabil, am găsit o analiză mai completă în revista Historia din luna mai (nr. 172, 2016), analiză semnată printre alţii şi de Adrian Cioroianu. V-aş recomanda respectivul set de articole, însă mă tem că mulţi dintre autori au atacat într-un mod subiectiv problema. Iată deci câteva cuvinte despre scurta istorie şi despre interesanta, dar deloc convingătoarea tradiţie “regală” a României.

Regele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (numele din buletin) a venit la tronul României la câteva luni de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Arhitecţii aducerii lui pe tron au fost conduşi printre alţii de Lascăr Catargiu, om responsabil şi cu abdicarea numitului Cuza, dar şi cu menţinerea noului rege pe tron, în momentul în care neamţul, sătul de revolte regizate şi balcanism (Republica de la Ploieşti), a vrut să-şi ia bocceluţa şi să plece. Venit în ţară pe furiş, din cauza războiului dintre austrieci şi prusaci, Carol I a ajuns suveran într-o ţară încă dependentă pe hârtie de Imperiul Otoman. Locotenent de dragoni la origine (cavalerie cu arme de foc), Carol I avea o ascendenţă de-a dreptul impresionantă din punct de vedere militar. Cu toate acestea, germanul ajunge domnitor şi mai târziu rege pe fondul unei stări de conflict între marile puteri şi  în urma refuzului lui Filip de Flandra de a ocupa respectivul post. E de remarcat că prima impresie a noului domnitor, la vederea viitorului său castel, nu a fost una prea grozavă.

Majoritatea fanilor monarhiei sunt de părere că sus-numitul Carol I al României a fost cel mai eficient rege al României. Au dreptate, doar că n-a fost deloc singur în demersul ăsta. Multe dintre reformele cu greutate din perioada României “moderne” au fost făcute de Alexandru Ioan Cuza, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ultimul a şi zburat într-un mod nu tocmai prietenos de la putere. Carol I are însă meritul unei modernizări rapide a ţării, a primei Constituţii serioase (cea din 1866, inspirată din cea belgiană, dar extrem de “progresistă” pentru un principat balcanic) şi a atitudinii din timpul Războiului de Independenţă din 1877, unde Carol şi-a amintit de zilele de glorie din tinereţe, din timpul războiului dintre Prusia şi Danemarca.

Ar fi însă de remarcat că niciunul dintre lucrurile ăstea n-ar fi fost posibile fără contribuţia decisivă a unor oameni politici cu aptitudini recunoscute şi morală chestionabilă. Printre ei, s-au remarcat prim-ministrul Ion C. Brătianu (care a fost timp de 12 ani prim-ministru şi al cărui fiu i-a continuat şi completat opera politică), dar şi Lascăr Catargiu şi Mihail Kogălniceanu, ultimul fiind şi cel care a citit iniţial Declaraţia de independenţă a României (deşi Carol ignorase deja obligaţiile faţă de Poartă în Constituţia lui anterioară). Ar fi de remarcat că, în tot timpul ăsta, regele a fost pe cale să abdice de două ori, ultima dată atunci când oamenii politici din România şi-au dorit apropierea de Antanta.

Dacă ultimul gest este cumva de înţeles (Carol era german şi datora Germaniei câteva victorii diplomatice), afacerea Strousberg s-a justificat numai pe plan extern, fiind probabil una din primele afaceri de tip Bechtel (includere la masa negocierilor, în schimbul unor investiţii păguboase). Nici gestionarea Răscoalei din 1907 nu este tocmai uşor de înţeles şi nici unele decizii din timpul Războiului de Independenţă, unde a acţionat şi în calitate de comandant suprem al celor două armate aliate. Una peste alta, amprenta lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (şi a reginei sale, Pauline Ottilie Luise zu Wied, sau Elisabeta I) este greu de redus la câteva rânduri.

Nici nepotul său de frate, Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen), nu a fost un conducător de neglijat. Înscăunat într-un context politic nu tocmai propice, Ferdinand şi-a început domnia cu promisiunea de a fi “un bun român”. Asta în ciuda faptului că era german get-beget şi îşi petrecuse anii formativi în afara ţării până la stabilirea succesiunii.  Deşi mulţi l-au considerat un rege slab, e de remarcat că Ferdinand avea la rândul lui pregătire militară şi o cultură aproape enciclopedică (formată şi prin contact cu profesorii şi elitele din România). În cei treisprezece ani de domnie (până la moartea în urma unui cancer intestinal), principalul său merit nu a fost “întregirea graniţelor ţării”, în ciuda faptului că şi el şi ceva mai promovata lui soţie au stat pe cât de mult posibil în mijlocul soldaţilor şi s-au implicat direct în efortul de război. Primul Război Mondial a fost o pierdere militară pentru România, dar un câştig politic.

Principalul merit al lui Ferdinand a fost faptul că a îndrăznit să-şi renege originile prin alegerea intrării în război de partea Antantei şi prin faptul că, la fel ca unchiul său, a fost un excelent reprezentant al României pe plan internaţional, lucru pe care Alexandru Ioan Cuza nu ar fi putut să-l facă niciodată. De-asta insista acelaşi Lascăr Catargiu pe succesiunea dinastică bazată pe un “principe străin”, prevăzând practic atât domnia lui Carol, cât şi pe cea a lui Ferdinand. La nivel politic, Ferdinand a beneficiat de susţinerea mai multor “titani” ai vremii, de la I.C Brătianu (juniorul), la Iuliu Maniu pe care, deşi nu-l voia prim-ministru, a contat pentru unirea cu Transilvania (respectivul act s-a datorat mai degrabă efortului omului politic transilvănean). În ciuda popularităţii Alexandrei Victoria de Saxa-Coburg (regina Maria) şi a unor acte externe care i-au depăşit practic atribuţiile, Ferdinand I a reuşit să-şi lase amprenta personală asupra istoriei. Din păcate, el a fost şi ultimul rege german al ţării…

După o scurtă domnie sub regenţă a lui Mihai I, rătăcitorul rege Carol al II-lea a fost adus pe tron. Oricât ar vrea mulţi să-i apere viziunea “arhitecturală” şi pasiunea pentru artă (în care chiar a investit masiv), primul rege al ţării cu adevărat român este de neapărat. Dezmoştenit de tatăl său şi reapărut în viaţa publică cu ajutorul lui Iuliu Maniu (devenit ulterior principalul ghimpe în coasta sa politică), Carol al II-lea a fost cauza a multiple crize din viaţa politică şi socială a României Mari. Între Criza Dinastică şi dezmembrarea teritoriului naţional, Carol al II-lea s-a remarcat printr-o completă lipsă de maturitate, de coloană vertebrală politică şi de bun simţ.

Afemeiat până la obsesie (Zizi Lambrino, Elena Lupescu, printre altele), şpăgar (un pionier al domeniului), dictatorial (a se vedea camarila regală) şi revanşard, Carol al II-lea a preferat să speculeze instabilitatea politică din ţară, să-i discrediteze pe liderii cu potenţial şi să ignore sau chiar să manipuleze efectele pericolului reprezentat de Garda de Fier. Faptul că a încercat să se întoarcă (cu ajutorul Uniunii Sovietice, culmea) nu-i scuză cu nimic domnia. La finalul scurtei sale dictaturi, după Dictatul de la Viena, România nu mai avea nici credibilitate externă şi îşi pierduse şi avantajul economic câştigat circumstanţial, fără prea mult efort intern. Continue Reading»

Orci, magicieni si extraterestri

Posted by on 25 Jun 2016 | Tagged as: Filme & Carti, Viata de zi cu zi

După un Brexit votat înaintea premierei pentru „Ziua Independenţei” şi un campionat european comentat de doi jucători alcoolici de curling, nu cred că luna iunie ne mai poate rezerva mari surprize…

Prin urmare, am decis să vă spamez cu o serie de recenzii de filme. Până la urmă, nu pot fi mai rele decât deja celebrul “a fost un fault adevărat, bărbătesc”. Pentru început, ar merita să spun că filmele văzute în ultimele 2-3 luni au fost văzute în principal la cinematograf, în ciuda apariţiei a două sezoane excelente din Daredevil şi The Unbreakable Kimmy Schmidt, pe Netflix. Am menţionat însă locul vizionării nu pentru a vă ţine o nouă predică anti-piraterie, ci pentru a vă avertiza că e posibil să fi fost ceva mai crud faţă de unele apariţii cinematografice. În general, când trei oameni aparent coerenţi îţi spun că “trebuie să mergi” la o premieră, dezamăgirea din sală ajunge să fie servită la pachet cu popcorn stătut şi recenzii răutăcioase.

Independence Day 2: Resurgence (2016)

Cred că sunt puţini oameni în generaţia mea care să nu fi văzut primul Independence Day. Un film impresionant vizual (chiar şi acum, datorită efectelor executate “clasic”), primul Independence Day s-a remarcat prin trei lucruri: explozii, discursuri pompoase şi o acţiune care friza umorul involuntar (să ne amintim puţin de virusul pentru PC care distrugea un sistem computerizat extraterestru). Roland Emmerich n-a fost niciodată un regizor subtil, motiv pentru care nici Independence Day: Resurgence nu ridică prea mult ştacheta şi nici nu intră în teritoriul “filmelor serioase”.

A doua parte din serie se desfăşoară la 20 de ani distanţă de atacul asupra Pământului din primul film. Între timp, omenirea a căzut “la pace” cu ea însăşi şi a folosit tehnologia extraterestră pentru a accelera explorarea sistemului solar. Majoritatea personajelor din primul film, cu excepţia pilotului jucat de Will Smith, se întorc, lor adăugându-se şi o serie de actori tineri (Liam Hemsworth), dar şi câteva personaje incluse pentru diversitate (un preşedinte femeie, al cărei personaj este teribil de enervant, şi un şef de trib african). Acţiunea este la fel de exagerată şi desprinsă din paranoia S.F. a anilor ’90, iar momentele de tip “băi, pe bune?” apar la fiecare zece minute. De exemplu, în această a doua parte a seriei, oamenii pilotează interceptoare extraterestre fără antrenament prealabil. Pe de altă parte, Independence Day: Resurgence arată bine vizual, e foarte relaxant şi s-a dovedit un excelent stimulent pentru pungile de popcorn din sală. Deci, nu mergeţi cu aşteptări de Interstellar.

Now You See Me 2 (2016)

Spre deosebire de criticii îmbătaţi de mirajul Oscarurilor, recunosc că mi-a plăcut primul film din seria Now You See Me. O mână de magicieni profesionişti sunt aduşi la un loc de un “vizionar” misterios pentru a pune la cale o “iluzie” senzaţională. Deşi primul film din serie e precipitat şi uneori incoerent, concluzia e interesanta, iar actorii sunt excelenţi (Morgan Freeman, Michael Caine, Mark Ruffalo, Jesse Eisenberg, Woody Harrelson, Dave Franco şi Isla Fisher). Al doilea film aduce aceleaşi nume pe ecran, cu excepţia Islei Fisher, aici înlocuită de Lizzy Caplan. În plus, în film apare şi “magicianul” Daniel Radcliffe (Harry Potter, Horns), într-un rol care-ar fi putut fi o glumă bună, dacă filmul se preta la aşa ceva. Din păcate, schimbarea regizorului şi a scenariştilor se vede. Now You See Me 2 e un amalgam de scene incoerente, uşor de încadrat la categoria B. În 2016, Jon Chu livrează o producţie cu mult prea multă acţiune inutilă, prea puţină magie plauzibilă şi prea multe trucuri improbabile. În plus, personajele îşi folosesc aproape exclusiv dexteritatea şi forţa brută, în detrimentul inteligenţei care i-a făcut celebri în primul film. Astfel, actorii rămân nefolosiţi, iar replicile slăbuţe şi misticismul de cafenea nu îi ajută.

Warcraft (2016)

Aş fi scris mai mult despre producţia asta, dar am epuizat deja subiectul pe Facebook. Warcraft este un film pentru fanii Blizzard şi pentru fanii jocurilor pe PC în general. Când vezi la iMax (şşşt, va fi secretul nostru) vreo trei puştani cu tricouri HyperX (producători de accesorii de gaming), ştii că n-ai nimerit la preselecţia pentru Cannes. Pentru cei care erau prea mici în perioada aia sau nu aveau calculator, filmul recreeaza povestea primului joc Warcraft, cu mult înainte ca Warcraft Adventures să fie anulat sau ca World of Warcraft să fie măcar o idee. Deşi povestea a mai fost reluată şi în alte titluri, este de remarcat fidelitatea celor de la Blizzard faţă de propria serie. Pe scurt: conduşi de un mag posedat, orcii confuzi şi însetaţi de sânge îşi părăsesc lumea distrusă pentru a se stabili şi a consuma tărâmul oamenilor, legendarul Azeroth.

Warcraft e o cacofonie precipitată de efecte vizuale, bătălii şi discursuri epice, mix care nu va mişca prea mult oamenii nimeriţi întâmplător în sală. Nu, nu e un nou Lord of The Rings şi nici miros de Game of Thrones nu are. Pentru cei care şi-ar fi dorit mai multe “cutscenes” în jocul lor, Warcraft este perfect: un bonus DVD executat impecabil. Pentru cei care voiau un film mai serios, actorii slabi (Travis Fimmel are o singură trăsătură facială, lucru care se datorează şi fizionomiei, iar Dominic Cooper pare mereu fumat), bizara apariţiei a sosiei lui Glenn Close şi acţiunea pe “fast forward” n-o să ajute. Pentru restul, Warcraft are o serie de momente cel puţin distractive, destule efecte peste medie şi câteva momente dramatice (orcii chiar au o poveste făinuţă, cu aluzii la problemele societăţii moderne şi la metafora străinului – în plus, joacă mai bine decât oamenii). Astfel, filmul e cam ce trebuie dacă ai fost un fan, fie şi pasager, al seriei Warcraft. Din punctul ăsta de vedere, chiar l-am apreciat. Totuşi, de ce au toţi orcii nume de telefoane româneşti? Parca si vad în showroom-uri un AllView Bladefist sau un un E-Boda Hellscream.

Captain America – Civil War (2016)

Al treilea film din seria Marvel dedicată iritantului supererou Captain America este, la fel ca al doilea film din serie, destul de bun. Surprinşi? N-aveţi de ce, în ciuda faptului că personajul principal e un cartof îmbrăcat în steagul SUA. Şi nu, n-am nimic în mod deosebit cu platul, dar simpaticul Chris Evans, însă faptul că aproape întreaga distribuţie Avengers i se alătură în filmul ăsta îl ajută. De la Robert Downey Jr. la Paul Bettany, Paul Rudd şi Scarlett Johansson, Civil War îi aduce în acelaşi ring pe majoritatea supereroilor interesanţi din universul Marvel (fără Thor şi The Hulk) şi le adaugă câţiva noi (un Spider-Man foarte tânăr şi un agresiv Black Panther).

Ulterior, filmul îi pune pe toţi să se bată pe o temă care nu e chiar atât de controversată pe cât ar vrea Captain America şi Iron Man (care fură de multe ori lumina reflectoarelor) să ne facă să credem. Am remarcat prezenţa interesanta a actorului de origine română Sebastian Stan care apare inclusiv în câteva cadre plasate în Bucureşti şi a interesantului Daniel Bruhl (Goodbye, Lenin!, Rush, Colonia) care joacă rolul unui antagonist atipc. Altfel, universul Marvel pare ca vrea să renunţe definitiv la câţiva dintre supereroii consacraţi, lucru care nu ar fi chiar atât de rău. Per total, Civil War este un film făinuţ care reuşeşte să ridice superficial 2-3 probleme interesante, dar e departe de a fi vreo capodoperă, chiar şi în universul Marvel. Este mai bun decât alte filme care-i au drept protagonişti pe Captain America şi Thor, dar mai slab decât filmele Avengers. În plus, e de apreciat că, în cele 2 minute în care acel Bucureşti fictiv apare pe ecran, nimeni nu-i fură ceasul lui Captain America.

10 Cloverfield Lane (2016)

Nu cu mult timp în urmă vă recomandam Hidden, o bijuterie de film din 2015. Ei bine, 10 Cloverfield Lane se aseamănă destul de mult cu numita producţie, în sensul în care profită de un cadru clasic (o agresiune externă îi constrânge pe protagonişti să se retragă în subteran) pentru a spune o cu totul altă poveste. În cazul de faţă, intriga aduce în prim plan un fost veteran posesiv şi bizar (John Goodman) şi cei doi oameni care au ajuns mai mult sau mai puţin accidental în buncărul lui (unul dintre cei doi este actriţa Mary Elizabeth Winstead, al cărei potenţial e greu de ignorat). Altfel, dacă vă povestesc mai departe, risc să vă stric plăcerea vizionării şi, deşi nu sunt fan al regizorului, scenaristului şi producătorului (în cazul ăsta), J.J Abrams, trebuie să recunosc ca producţia de faţă mi-a plăcut. Lipsa de legătură cu filmul Cloverfield, o aiureală supraapreciată, filmată în regim de cameră amator, este în cazul de faţă un plus. Recomandat.

Pride and Prejudice and Zombies (2015)

Ecranizat după romanul omonim al lui Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies este, la fel ca şi cartea care l-a inspirat, o parodie subtila la romanele pre-victoriene ale lui Jane Austen. Sigur, la fel ca celălalt film bazat pe o carte a lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln – Vampire Hunter, şi Pride and Prejudice and Zombies reuşeşte să fie stupid. Spre deosebire însă de parodiile hollywoodiene de doi lei, filmul de faţă reuşeşte să fie amuzant pe alocuri şi suficient de interesant încât să poată fi urmărit până la final. Sigur, protagonistele feminine exagerate, discuţiile despre filosofie antică şi tehnici de luptă Shaolin, precum şi faptul că totul se petrece într-o lume nobiliară infestată cu zombii nu sunt tocmai atrăgătoare pentru cinefilul de rând. Totuşi, faptul că personajele încearcă să se menţină serioase şi că, la bază, scenariul nu e chiar rău, face Pride and Prejudice and Zombies vizionabil.

Zootopia (2016)

O animaţie 3D făinuţă, marca Disney (nu Pixar, cum am fi crezut), despre o iepuroaică poliţistă şi eforturile ei de a susţine feminismul… pardon, de a-şi demonstra curajul şi inteligenţa. Totul, într-o lume dominată de animale vorbitoare în care ierbivorele şi carnivorele au ajuns la o pace temporară. Deşi am apreciat vocile lui Jason Bateman şi ale lui Idris Elba şi chiar şi povestea poliţistă din spate, nu a putut să nu-mi atragă atenţia coloana sonoră. Cu sau fără prezenţa Shakirei, piesele din Zootopia sunt dezastruoase şi aproape că strică momentele tensionate din film. Zootopia dă senzaţia unui film 3D cu un buget de producţie restrâns (faţă de alte filme Disney sau Pixar), însă mă îndoiesc că asta ar fi realitatea. Din fericire, epopeea iepuroaicei Judy şi a vulpoiului Nick e simpatică şi bună de văzut alături de cei mici sau cu partenerul/partenera într-o zi liberă. Dacă nu pentru poveste, măcar pentru decor şi pentru unele referinţe simpatice din film (banca Lemming Brothers?).

Midnight Special (2016)

Când îi ai în distribuţie pe Michael Shannon (un actor foarte talentat şi un favorit al regizorului Jeff Nichols), Joel Edgerton (un favorit personal), Adam Driver (zis şi “tipul ăla care-l joacă pe Kylo Ren) şi chiar şi pe Kirsten Dunst, pare destul de greu să ratezi un film cap-coadă. Totuşi, recent amintitul Jeff Nichols (autor al excelentului Take Shelter, o producţie filmată în mod similar) reuşeşte performanţa asta. Dacă nu citiţi aiurelile de pe Rotten Tomatoes sau alte site-uri dominate de fani ai cinematografiei islandeze, veţi descoperi în Midnight Special un plictis previzibil de 2 ore, fără ritm, scenariu sau legătură între scenele superb filmate. Deşi ideea în sine nu e deloc rea, dar nici nouă (un puşti cu puteri supranaturale este transportat nocturn de tatăl său şi de complicii lui spre o destinaţie necunoscută), ăsta e fix genul de film scurt pe care cineva l-a adaptat din orgoliu. Premisa e bună, dar misterul dispare repede, iar mesajele ecologiste nu pot ridica Midnight Special dincolo de statutul unui Race to Witch Mountain refăcut pentru hipsteri.

Ava’s Possessions (2016)

Iată şi un film hipstăresc “aproape horror” pe care-l pot recomanda cu uşurinţă şi asta nu pentru imaginea de tip Wes Anderson obosit sau pentru cadrele bizare, parcă decupate din Twin Peaks. Ava’s Possessions are o temă faină şi o exploatează foarte bine: recuperarea socială în urma unei posesiuni demonice. Aici, ideea de posesiune este tratată exact ca o dependenţă (de droguri, să zicem, deşi profilul psihologic al dependentului este mult mai larg). Partea bună la Ava’s Possessions este că regizorul nu transformă metafora asta într-o glumiţă de interior, ci o spune făţiş, ori de câte ori are ocazia, prin replicile personajului principal sau etapele prin care trece (inclusiv printr-un grup de “de-demonizare”). Per total, unele inserţii umoristice sunt reuşite, iar substratul “detectivistic” este binevenit, însă pasajele horror i-ar putea îndepărta pe privitorii mai atenţi. La nivel de distribuţie, pe lângă William Sadler şi alţi actoraşi de categoria B, am remarcat şi prezenţa eternei vrăjitoare Carol Kane (The Unbreakable Kimmy Schmidt, dar femeia are o carieră impresionantă).

The Boy (2016)

Unul dintre cele două filme horror cu acelaşi nume apărute în ani consecutivi, “The Boy” se învârte în jurul vechii poveştii cu manechinul care prinde viaţă. Din fericire, filmul reuşeşte să nu cadă în clişeele filmelor cu “psihopaţi” şi e suficient de interesant şi pentru cei care nu agreează de obicei genul. În plus, prezenţa lui Rupert Evans şi alegerea unui cadru decent (un conac rural din Marea Britanie) dau un punct în plus unui film pe care îmi e greu să-l recomand fără remuşcări, dar la fel de greu să-l pun la pământ.

The Witch (2016)

The Witch este o producţie pe care am căutat-o înfrigurat pe la festivaluri anul trecut şi care a intrat în cinematografele europene foarte târziu. Un horror cu un ritm lent, bazat pe atmosferă, The Witch se plasează în cruda lume a puritanilor englezi care încercau să-şi găsească un rost pe vechiul continent american. Multiplele insinuări şi naturaleţea scenelor groteşti fac din The Witch un film înfricoşător pe alocuri, mai ales că tema principală se învârte în jurul vechii lupte dintre om şi natură, spaţiu de unde-şi trage seva şi mitul “vrăjitoarei” (vezi recentele seriale care l-au adus la viaţă, precum Salem). Actorii amatori sunt la rândul lor foarte potriviţi pentru rol, iar regizorul aruncă şi puţin substrat feminist pe unde poate. Din păcate, The Witch este şi un film foarte plictisitor şi cu un final banal şi previzibil (dar bine pus în scenă, similar cărţilor recente ale lui Neil Gaiman). Filmul e departe de a fi o capodoperă, dar e o continuare a trendului filmelor horror de festival (vedeţi It Follows sau The Babadook).

Southbound (2015)

O colecţie de viniete horror care, privite cu atenţie, se unesc spre a crea spaţiul unui coşmar perfect. Fraza sună ca o aiureală scrisă de un student în anul I la Litere, dar nu sunt multe alte moduri de a vă descrie Southbound, fără a vi-l strica aproape complet. Dacă vă plac imensele autostrăzi americane, deşertul şi poveştile şoptite la lumina farurilor, Southbound este o recomandare de prima mână. Un film horror atmosferic şi inteligent construit care ar fi putut fi excelent, dacă regizorul îşi mai acorda puţin timp să lucreze la două dintre poveştile prezentate.

Zoolander 2 (2015)

Zoolander 2 este dovada clară că anul 2015 a fost cu siguranţă ceva diferit faţă de anul 2001 (ce bine, în 2001 eram în clasa a şaptea!). Deşi mai toţi actorii din prima comedie cu “fotomodele masculine” se întorc (Ben Stiller, Owen Wilson, Will Ferrell, Justin Theroux), a doua parte are propriile nume mari pe afiş (Penelope Cruz, Kristen Wig şi o hoardă de personalităţi din lumea muzicii) şi propria serie de referinţe la cultura populară. Din pacate, asta e cam tot ce are Zoolander 2. În rest, filmul este un dezastru total, aproape imposibil de vizionat şi plin de glumiţe de familia celebrului “alunecat pe coaja de banană”. În fine, şansele să vă “prăpădiţi de râs” sunt mici, cu excepţia situaţiei în care sunteţi Adam Sandler. Dacă totuşi sunteţi Adam Sandler… am şi eu o întrebare: de ce, frate? De ce ultimii 20 de ani din cariera ta?

P.S: Dacă ultimele referinţe vi s-au părut stupide şi inutile, cred ca Channing Tatum are ceva care le va depăşi. Fostul stripper va produce un serial de comedie cu poliţişti, plasat în România comunistă, serial numit Iron Fisting!

Prostii Elocventi

Posted by on 05 Jun 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online, Viata de zi cu zi

Despre nebuni şi măscărici nu se mai scriu de multă vreme lucruri noi. Nu pentru că lumea online n-ar fi plină de tâmpiţi, ci pentru că trolii şi ignoranţii nu sunt nici pe de parte cel mai mare pericol pentru dezbaterea online…

În ultimii cinci ani, marea problemă a mediului online, inclusiv a celui românesc, au reprezentat-o alte creaturi virtuale. Ce creaturi? Cele care-şi ascut falsele argumente pe tastatură şi care zâmbesc satisfăcute de fiecare dată când omoară o discuţie plăcută. Luptători ai justiţiei sociale (SJW, cum le-ar spune Reddit), extremişti de orice parte a eşalonului politic, feministe, atei militanţi, habotnici deghizaţi… nu contează. Sunt cei care-şi ascund limitările şi vidul intelectual sub masca unor cuvinte bine alese şi care, de multe ori, ajung să câştige argumente prin acelaşi sistem prin care alţii îşi scurtează pedepsele: buna purtare.

Motivul pentru care nu mă opresc asupra unui singur program este că mediul online a dat tuturor o ideologie. Pe Internet, fiecare comunitate poate oferi „ceva” în spatele căruia oamenii oamenii mici şi fixişti să îşi ascundă frustrarea. Da, personal, sunt enervat teribil de socialiştii de duminică care n-au auzit de job până la 30 de ani şi care, până acum câţiva ani, lăudau miracolul venezuelean. Nici feministele declarative care nu pot defini clar discriminarea, dar sunt sigure că „din cauza bărbaţilor nu sunt ele mai sus” nu mă impresionează. Pe de altă parte, nici intelectualii de mucava, majoritatea de sorginte conservatoare sau de dreapta, „intelectuali” care au dominat spaţiul public românesc ani de zile, nu mai conving pe nimeni. În toate cazurile, importante sunt superficialitatea şi ignoranţa, mascate de o elocvenţă pe care trolii obişnuiţi o manifestă în rare cazuri.

O să spuneţi că „prostie” e un termen puţin cam dur, mai ales că nu vorbim despre indivizi care propăvăduiesc homeopatia ca leac pentru cancer, conspiraţiile extraterestre sau legătura dintre autism şi vaccinuri. În cazul lor, incoerenţa şi afirmaţiile stupide sunt uşor de combătut. Nu este însă la fel de uşor să demonstrezi că un om care pune virgulele şi semnele diacritice acolo unde trebuie şi care uneori îşi susţine afirmaţiile cu link-uri (discutabile, e drept) este de fapt un idiot. Ştiu, pentru că mi s-a întâmplat în câteva rânduri să nu am dreptate şi să câştig în baza faptului că păream cea mai coerentă maimuţă. De altfel, ni s-a întâmplat probabil tuturor să ne lăsăm purtaţi de propriul ego (în timp ce raţiunea a rămas la linia de start). Prostia însă e ceva de durată.

Cum recunoşti că omul din spatele ecranului este profund afectat de fenomen? Din fericire, indiferent de cum ai ambala mesajul, prostia are nişte semne evidente. În primul rând, înainte de a-ţi acuza interlocutorii, ar fi de reţinut că vârsta contează. Un adolescent care se exprimă coerent, dar nu prea înţelege ce vorbeşte, are încă scuza lipsei de experienţă. Aia e, are viziuni extremiste şi are impresia că toate lucrurile se pot rezolva simplu. La 16 ani, eşti cantitate neglijabilă într-o discuţie. Dar la 30 de ani, se presupune că ai deschis o carte de istorie, că ai avut câteva experienţe cu partenerele sau partenerii, că ai plătit un impozit. Indiferent de cât de coerent te-ai exprima, când îţi începi frazele cu o idioţenie (indiferent cum ai spune-o), oamenii au dreptul să refuze dialogul.

În al doilea rând, trebuie să ţinem cont de semnele clasice ale prostiei. Dacă nu ne gândim la prostie ca la simplitate sau naivitate (sensul original), ci o interpretăm în sensul pe care l-am auzit de mici (lipsă de inteligenţă, conform DEX-ului), ajungem la un set de atribute pe care, oricât de bine ţi-ai fi făcut temele, nu le poţi ascunde în totalitate. Încăpăţânarea, frustrarea şi obsesiile se numără printre ele. Ele pot fi însă mascate de avalanşa de cuvinte pe care anumiţi concetăţeni online o revarsă la primul atac. Nu poţi însă masca agresivitatea, fie ea ofensivă sau defensivă.

E greu să fii agresiv şi “pornit” pe partenerii de dezbateri, dacă eşti într-adevăr stăpân pe propriile opinii şi, mai ales, dacă ai ajuns la ele prin propriul efort. Dacă însă scopul fiecărei discuţii este să demonstrezi că ai dreptate, atunci da, ceilalţi nu mai sunt parteneri de dezbatere, ci „inamici”. Şi atunci intervin şi falsele argumente, care nu sunt neapărat un semn al prostiei (să fim serioşi, câţi respectăm absolut toate regulile unei dezbateri civilizate?), dar pot fi un început bun în detectarea idioţilor.

Atacurile la persoană, erorile fundamentale de atribuţie (asocierea dintre deciziile cuiva şi personalitatea sa, fără a ţine cont de factorii externi) sunt avertismente subtile că poate ar trebui să părăseşti discuţia. Tot aici s-ar încadra şi aducerea discuţiei pe un teren familiar agresorilor, chiar dacă ea nu avea iniţial nicio legătură cu respectiva temă. Până la urmă, orice temă se poate reduce la feminism, rasism, burghezi, cei 1%… la greşeli istorice, patrie şi morală. Orice problemă complexă poate fi redusă la o întrebare simplă, dar stupidă. Te poţi oricând ascunde după Capitalul lui Marx sau după Biblie, dacă simţi că implicaţiile afirmaţiilor tale te depăşesc. În orice caz, incapacitatea de a înţelege ideea de consecinţă şi falsa legătură dintre corelaţie şi cauzalitate sunt alte semne că domnul în costum virtual din faţa ta e de fapt o maimuţă care a dat o spargere la H&M.

Superficialitatea dezbaterilor online nu ne ajută nici ea. Într-o discuţie uşoară despre cultură populară, poziţii politice, toleranţă sau religie, orice individ care scrie mult şi coerent poate părea că are un „punct legitim de vedere”. E greu uneori să te uiţi la ce spune userul de lângă tine (nu la cum o spune), când alţi participanţi la discuţie par să nu fi absolvit ciclul primar. Mai trist este că, dacă nu va veni nimeni care să facă un efort de analiză şi eventuală demolare, cea mai zgomotoasă şi stufoasă opinie va domina dezbaterea. Prin urmare, leacul pentru proştii elocvenţi ajunge să vină de la pedanţii coerenţi.

Astfel, dacă simţiţi că o discuţie solidă alunecă în derizoriu, uitaţi-vă bine după “ei”. Sunt convins că vor fi acolo, în mijlocul furtunii sau în spatele ei, gata să-şi arunce în luptă arsenalul de cuvinte prin care-şi maschează lacunele. Mulţi dintre ei au învăţat încă din facultate să condamne şi să dispreţuiască orice formă de argumentare sau umor care le-ar putea zgudui lumea formată exclusiv din concepte citite, nu trăite. Mulţi dintre ei susţin că urăsc trolii, motiv pentru care au decis aparent să le ia locul. Orice încercare de a le devia cursul va ajunge să le hrănească egoul. De fapt, dacă sunteţi printre norocoşii care n-au nevoie de confirmarea altora când privesc lumea, vă puteţi permite o mică aroganţă şi puteţi decide liniştit că… nu oricine merită un răspuns.

P.S: Despre eroarea fundamentală de atribuire şi obsesiile luptătorilor pentru justiţie socială ar merita scrise mai multe lucruri. Până atunci însă, vă las cu o mică ilustraţie despre fenomenul denumit şi gândire toxică.

Next»