Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Fugiti, vin imbecilii!

Posted by on 24 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Ca după fiecare perioadă de hibernare offline, constat că Internetul s-a descurcat magistral şi fără articolele mele sforăitoare…

Demisii, violatori, proteste, FMI şi mai nou… Umberto Eco. Ce-i cu Umberto Eco în toata povestea asta? Ei bine, recent invitat la Universitatea din Torino pentru a i se acorda un nou titlu, genialul italian (nu mi-aş permite să fiu sarcastic) a susţinut o mică tiradă împotriva informaţiilor nefiltrate din mediul online. Printre altele, Eco a afirmat hotărât că rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili”. Atât le-a trebuit vechilor jurnalişti, dar şi celor constrânşi de ani buni să se adapteze la un mediu pe care încă nu-l înţeleg. Un cor de voci a înălţat aceeaşi strigare: Ha, ha, v-am zis noi!

Publicaţiile online româneşti au transformat cuvintele lui Umberto Eco în lege, plasându-le nonşalant lângă titluri bombastice sau de-a dreptul scabroase. La fel şi majoritatea bloggerilor, fericiţi că ideea lor despre cine trebuie citit şi-a găsit “ecou” în cuvintele unui om pe care ar fi trebuit să-l citească. Culmea, cei mai încântaţi au fost liderii de opinie din… social media, la rândul lor fericiţi că sunt înconjuraţi de “imbecili”. Câteva voci şi-au păstrat calmul şi au propus soluţii mai elegante, bazate pe afirmaţiile semioticianului. Totuşi, nici măcar publicaţiile din afară nu s-au putut ţine departe de panseurile despre Internet ale unui academician respectabil… de 83 de ani.

Problema cu modul în care a fost tratat citatul vine chiar din scoaterea lui din context, un context creat în parte şi de replicile rapide şi “avizate” pe care scriitorul le-a primit la scurtă vreme după afirmaţiile iniţiale. Sunt puţini oameni care-i pot contesta lui Umberto Eco expertiza în texte de calitate: e un scriitor multivalent, un semiotician recunoscut, un filosof activ şi un sceptic savuros. E genul de nume care n-are nevoie de prezentare în mediul academic şi genul de om pe care puţini l-ar putea învinge într-o dezbatere faţă în faţă. Poate de-asta mi-am permis (şi, din pacate, nu sunt singurul teribilist) să-i pun la îndoială poziţia faţă de Internet şi libertatea de exprimare, în general. Pentru că ştiu că…

1.Umberto Eco nu vorbeşte CU NOI, Umberto Eco vorbeşte DESPRE NOI

Umberto Eco nu pare genul de om care sa citeasca elucubratiile userului EvilNazi care posteaza comentarii cu iz antisemit pe toate site-urile marilor ziare. Nu are de ce să se coboare la nivelul şi în zona aia a Internetului. Dar Eco este genul de intelectual intransigent pe care il irita opiniile nedocumentate, parerile vocale si discuţiile pe “nepusă masă”. Cu alte cuvinte, legiunile de imbecili pe care le denunţă scriitorul sunt formate din bloggeri, lideri de opinie, jurnalişti, analişti şi cititori vocali. Cu alte cuvinte, noi suntem „cei care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin”, dupa cum se exprima autorul.

Comparativ cu oamenii care cu greu articulează două fraze scrise (dar care au pretenţia de a fi luaţi în serios), toţi suntem nişte tipi deştepţi. Totuşi, dacă e să schimbăm cadrul de referinţă şi să ne analizăm produsul gândirii în raport cu impactul lui, vom observa cu uşurinţă decalajul. O lucrare antologică precum Istoria Frumuseţii depăşeşte în valoare culturală cam toate blogurile sociale de la noi şi de pe-afară, puse la un loc şi uşurate de balast. Deci da, faţă de Umberto Eco, mai toţi putem părea nişte legiuni de imbecili sau măcar de “oameni mici”. Asta nu înseamnă că eu, un scrib neînsemnat care l-a cunoscut pe Eco mai degraba din prisma beletristicii şi a celor câteva studii de semiotică, decât din perspectiva cititorului avizat, nu am dreptul să-i contest poziţia. De ce? Pentru că…

2.Distanţa celor puţini faţă de mase s-a adâncit enorm

Unul dintre criticii mai avizaţi ai lui Eco (jurnalistul Gianluca Nicoletti) îi reproşa primului că, în sfârşit, Internetul ne-a arătat adevărata rată de “imbecilitate” a omenirii. Până la Internetul de mare viteză şi rapid acces, masa de părerişti (imbecili sau nu) putea cel mult să aspire la statutul de cititor sau ascultător (un alt punct atins de jurnalist în critica sa). Acum, atenţia publicului poate fi distrasă de oricine are prea mult timp şi prea multă încredere în propriile limite (efectul Dunning Kruger). Filtrele sunt în mâna cititorului şi a educaţiei lui, nu a unui for intelectual.

Zgomotul ăsta continuu a înrăutăţit într-adevăr lucrurile pentru toată lumea, permiţând unor oameni precum militanţii anti-vaccin şi conspiraţioniştilor să strângă baze imense de urmăritori. Pe de altă parte, aceiaşi urmăritori ar fi intrat în secte dubioase sau grupări apocaliptice oricum, aşa că pierderea nu e prea mare. E doar ceva mai vizibilă: acum ştim exact cine şi câţi sunt cei care cred în vindecarea cu energii stelare.

Pe de altă parte, dacă erai obişnuit să dictezi editoriale din turnul tău de fildeş sau să ţii emisiuni sforăitoare de trei ore despre opera lui James Joyce, explozia de voci din mediul online e o catastrofă. Dacă erai obişnuit să fii admirat necondiţionat sau măcăr să ţi se spună asta, lucrurile au devenit cu adevărat sumbre. Amintiţi-vă numai de editorialele supărate de prin 2006 ale jurnaliştilor vechi din România: Cine-s dom’le ăia care îndrăznesc să mă facă tâmpit? Unde scriu dom’le ăia? Pe Internet! Ha, mediul lor o să dispară, dar hârtia asta va rezista la nesfârşit!  Oamenii erau literalmente şocaţi că cititorii nu aplaudă de plăcere când le citesc jocurile de cuvinte şi că unii dintre ei nutresc chiar gânduri violente. Până atunci, nu îndrăznise nimeni să-i oprească pe stradă şi să le spună, justificat sau nu: hei, eşti prost! (un mic şi util exerciţiu al vieţii).

Cu alte cuvinte, atât şocurile celor amintiţi mai sus, cât şi reacţia lui Eco pleacă din aceeaşi distanţare faţă de lumea reală. Înconjuraţi de propriile grupuri de admiratori sau colegi de breaslă (aşa cum, astăzi, Facebook ne înconjoară cu “prieteni”), mulţi dintre cei a căror gândire poate schimba mentalităţi refuză să o adapteze lumii reale. O lume plină de oameni gata să-i asculte, dar şi de “hateri”, “trolli”, “imbecili” şi de oameni care pur şi simplu nu sunt de acord. Pentru a înţelege cu adevărat un mediu, nu e suficient să dezbaţi despre el alături de alţi “experţi”. Uneori trebuie să te mai cobori şi în mocirlă, înainte de a încerca să decizi soarta unor oameni pe care nu-i înţelegi. Sigur că zgomotul online trebuie cumva filtrat, dar…

3.Intelectualii nu sunt cel mai bun filtru

Majoritatea somităţilor intelectuale dintr-un domeniu ajung la un moment dat să abuzeze de propria poziţie şi să se folosească de un transfer de autoritate pe care mass media sunt mai mult decât dornice să îl speculeze. Aşa apar specialiştii în orice. Meritul lui Umberto Eco este de a fi un expert real şi un deschizător de dumuri în mai multe domenii, dar foarte puţini alţii au un CV similar. Alteori, cei care îl au par a fi extrem de speriaţi de a da nas în nas cu realitatea. S-ar putea să pară că exagerez când spun că majoritatea numelor mari nu sunt prea tolerante la critică, dar să nu uităm că în discursul original, scriitorul vorbea despre un “drept de cuvânt” acordat ilicit.

Cu ani în urmă, despre editorialele marilor scriitori se vorbea cu un respect vecin cu sacralitatea. Îmi amintesc şi acum un text de prin 2006 pe care Evenimentul Zilei îl disecase în vreo trei editoriale. Textul îi aparţinea lui Gabriel Garcia Marquez şi, deşi n-aveam (nici acum nu am) resorturile de a-l analiza coerent, puteam să simt şi atunci că era un text de o extremă naivitate politică. Întregul editorial era o aiureală pseudo-marxistă despre cum modelul economic venezuelean propus de Chavez avea să reuşească. E foarte posibil ca autorul să fi fost influenţat de prietenia lui cu dictatorul, din perioada respectivă. În orice caz, niciunul dintre cei care-l analizau nu aveau curajul de a-l ataca pe faţă şi a spune “Cu tot respectul, maestre, nu le prea aveţi cu politologia şi nici cu economia!”.

Asta ne aduce de altfel şi la ultimul punct pentru care propunerea lui Umberto Eco de a instaura “filtre anti-imbecili”, are o problemă.

4.Concurenţa e sănătoasă

Chiar şi în zonele mai întunecate ale Internetului, există o concurenţă acerbă pentru public. Nu de alta, dar, odată cu explozia online, din ce în ce mai mulţi producători de conţinut (sau de orice altceva) au trebuit să se familiarizeze cu marketingul şi au început să înţeleagă că nu e suficient să arunci ceva pe piaţă şi să urli în gura mare “Veniţi să luaţi de aici!”. Nici măcar atunci când te numeşti Umberto Eco şi când produsul tău depăşeşte, cel mai probabil, tot ce s-a mai scris pe aceeaşi temă.

În sfârşit, o carte sau o lucrare nu mai devine clasică pentru simplul motiv că nu are concurenţă. În sfârşit, publicul, format sau nu din “imbecili” decide ce i se pune pe masă. Uneori, preferinţele lui sunt dezamăgitoare, dictate de lipsa de educaţie şi de contextul social, alteori sunt surprinzătoare. În orice caz, sunt naturale, spre deosebire de cifrele de audienţă şi de sondajele comandate de presa scrisă, cu ani în urmă.

5.Concluzia ar fi că…

Umberto Eco are în esenţă dreptate. Grămada de voci lăsate libere online omoară încet-încet expertiza autentică. Suntem în punctul în care specialişti în imunologie sunt înjuraţi pe faţă de oameni precum Olivia Steer. Acelaşi punct în care oameni a căror principală activitate online constă în furt vorbesc despre “dreptul lor la anonimitate“. Pe de altă parte, suntem şi în punctul în care comunităţile online fac eforturi serioase spre profesionalizare. Punctul în care Google a decis să micşoreze aportul pseudoştiinţelor şi gogomăniilor din căutările online.

Deşi Eco pare mai interesat de a zidi uşa, decât de a pune mâna pe sapă şi a ieşi în grădină, scriitorul are cu siguranţă dreptate: avem nevoie de filtre. Doar că nu minorităţile intelectuale o să fie cei care le vor monta…

P.S: Articolul ăsta nu militează pentru mediocritate intelectuală şi toleranţă faţă de idioţi, ci pentru o piaţă liberă a ideilor (o piaţă care va fi inundată inevitabil şi de chinezării) şi pentru intoleranţă faţă de seminţele extremismului (indiferent cât de inteligent ar fi grădinarul).

Azilul Balcanic

Posted by on 09 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Iritaţi de lipsa de “raţiune” a compatrioţilor noştri sau încântaţi de câte un exemplu de performanţă, emitem deseori generalizări care încep cu “popor de” şi se încheie cu atribute măgulitoare sau insulte exagerate…

De vreo 20 şi ceva de ani, suntem, pe rând sau în acelaşi timp, popor de genii şi popor de proşti, popor de luptători şi popor de leneşi, popor ales şi popor sacrificat; suntem zeci de concepte pe care le putem demola cu uşurinţă (deşi demersul ar fi inutil). În mod bizar însă, suntem rar catalogaţi drept un “popor de nebuni”, deşi sunt mari şanse să fim unul. Nu, nu e vorba de nebunie în sensul pe care fricoşii îl dau curajului sau în sensul pe care puştoaicele de 16 ani îl dau oricărui lucru pe care nu-l înţeleg. E vorba de nebunie în cel mai concret sens al bolii mentale. Românii şi nu numai ei ar putea fi printre cele bolnave naţiuni şi partea proastă e că vom simţi consecinţele atunci când va fi prea târziu. Să începem însă cu premisele problemei…

Aveţi idee câţi psihologi buni a dat perioada comunistă? În ciuda veleităţilor de psihiatri, psihopaţi şi terapeuţi ale unor torţionari şi ofiţeri de securitate, ultimii 20 de ani de comunism au ignorat şi interzis disciplina psihologiei, considerând-o redundantă şi periculoasă pentru “omul nou”. Asta înseamnă nu doar că psihologia ca specializare a dispărut din facultăţi, dar şi că cercetările în domeniu au fost interzise. De-aici pleacă de altfel şi problemele României de acum, o Românie care încă nu recunoaşte multe afecţiuni psihice şi cu siguranţă nu recunoaşte problemele cetăţenilor ei. O Românie aflată pe locul 3 în topul european al numărului de persoane cu afecţiuni psihice, în condiţiile în care o bună parte din populaţie crede în posesiune demonică, dar nu şi în schizofrenie.

Să ne întoarcem însă puţin la istorie. Dacă psihiatria are o istorie ceva mai veche şi este, poate, mai bine împământenită în mentalul colectiv, psihologia este un domeniu relativ nou. Percepută iniţial ca o preocupare filosofică (la fel ca multe alte discipline, de altfel), psihologia a avut nevoie de oameni ca Wilhelm Wundt si William James să o pună în drepturi, la finalul secolului XIX. Dacă în alte ţări, în special în SUA şi Germania, lucrurile s-au precipitat destul de repede (puternicii vremii presimţind potenţialul financiar şi uman al noii ştiinţe), în ţările mai tinere, lucrurile nu s-au prea mişcat. Testele psihometrice, psihoterapia, dar şi domeniile conexe (animate de oameni precum instabilul Freud sau prolificul Jung) erau teme de discuţie importante în saloanele vremii. Din păcate, România era ceva mai preocupată să-şi creeze o identitate şi să-şi păstreze nişte graniţe.

Asta nu înseamnă că secolul XX şi interbelicul românesc nu au avut câteva rezultate notabile în domeniu. Un curs de psihologie universitar a existat în România încă din 1905, iar la Iaşi a  fost predat timp de 15 ani un curs de psihologie socială. Constantin Rădulescu-Motru a fost unul dintre psihologii români recunoscuţi care, la fel ca domeniul pe care l-a îndrăgit (unul dintre domenii), a fost mazilit de regimul comunist. În primii ani ai terorii roşii, pseudo-marxiştii care invadaseră ţara au încercat să “reformeze” ştiinţele umaniste şi sociale, urmând ca ulterior să interzică o bună parte dintre ele. Psihologia oferea un acces la psihicul uman ce risca să submineze controlul asupra gândirii, control pe care partidul şi-l dorea cu atâta ardoare. Destinul ei era fost sigilat din start. Psihiatria, legată de Facultatea de Medicină, susţinută de neurologie şi ceva mai ancorată în rezultate imediate, a supravieţuit măcelului. Pe de o parte, psihiatria putea folosi regimului, dar şi oamenilor asupriţi de el. Pe de altă parte, la psihiatru nu te duceai periodic doar pentru a rezista presiunii şi anxietăţilor sociale. Psihiatrul nu risca să-ţi devină confident.

După ’90, în ciuda apariţiei unor specialişti în adevăratul sens al cuvântului (mulţi şcoliţi sau antrenaţi şi în afara ţării, precum Daniel David) şi a înfiinţării unor catedre şi facultăţi de psihologie, domeniul nu a căpătat respectul meritat. De la un curs opţional de liceu pâna la cei trei ani de facultate rămaşi în sistemul Bologna, un potenţial psiholog nu prea are ce să asimileze dacă nu are banii şi voinţa să vadă dincolo de curriculum. Şi efortul ăsta e al naibii de scump, mai ales pentru un student. Psihologia este un domeniu al explorării, deci rezultatele concrete şi vizibile sunt în general rezervate numai celor care pot ţine pasul.

Ai zice, judecând după filmele americane, că psihologii au bani, dar piaţa românească şi cea balcanică nu sunt cele mai generoase cu practicanţii meseriei. Cu atât mai mult cu cât psihologii nu-şi pot practica pe deplin meseria fără diplomă de licenţă, fără master şi fără cursurile de formare profesională atestate şi taxate de Colegiul Psihologilor din România. Chiar şi aşa, banii investiţi în cursuri sau cărţi nu se vor recupera imediat ce tânărul absolvent va alege o ramură de specializare (psihologia muncii, psihologie clinică, educaţională etc). Nu de alta, dar va lucra cu un public încă reticent, care crede că tot psihologi sunt şi magicienii de la tv, cu diplomă luată la Universitatea de Piuliţe şi Şuruburi.

Şi atunci, ca absolvent, de ce să lupţi cu oamenii care susţin că îţi foloseşti doar 10% din creier şi cu cei care prezintă NLP-ul ca pe o ştiinţă? De ce, când poţi foarte bine să te apuci de training-uri şi coaching-uri şi de cursuri de self-help? De ce, când poţi să intri în cercetare de marketing, în publicitate sau într-un departament de HR? Un motiv pe care l-aş oferi viitorilor absolvenţi ar fi faptul că suntem bolnavi, atât ca indivizi, cât şi ca popor şi că lucrurile vor merge spre mai rău. Cu alte cuvinte, va fi nevoie de psihologi şi va fi nevoie de psihologi buni. Dacă stau mai bine să mă gândesc, va fi nevoie şi de psihoterapeuţi şi de foarte mulţi psihiatri.

Pe lângă statistica de mai sus, cea legată de locul fruntaş ocupat la categoria “boli psihice”, ţara noastră are şi câteva probleme particulare. Una ar fi problema “stresului post traumatic” care nu doar că nu se poate trata coerent, dar nici măcar nu există în rândurile armatei române, în ciuda victimelor lui evidente. Depresie? Avem din greu, la fel cum avem şi un număr record de sinucideri în rândul tinerilor. Autismul, o colecţie de tulburări şi simptome împotriva cărora psihologia şi psihiatria mondială lucrează din greu, aproape că nu există în zonele sărace ale ţării. Acolo există copii veseli şi copii “mai retraşi”, copii „normali” şi copii care nu învaţă niciodată să vorbească. Copii care, din când în când, mai accidentează pe cineva. Copii care, pe hârtie şi în ochii părinţilor, sunt perfect sănătoşi. Asta dacă nu cumva părinţii îşi încadrează forţat odraslele în diferite grade de handicap mental pentru a obţine un ajutor financiar în plus, tendinţă des întâlnită în anumite medii. Dacă intrăm şi în discuţia despre dependenţa de droguri şi despre alcoolismul cronic, două boli care se tratează foarte des cu “dă-i naiba”, avem material pentru un întreg documentar.

 

(Sursa Imaginii)

Dar stai, vor urla “puritanii”, bolile ăstea există peste tot şi multe sunt creaţii ale societăţii moderne! De acord cu omniprezenţa simptomelor amintite, deşi România este un caz mai special (deşi nu e singurul). Tranziţia prelungită, condiţiile precare, dar şi valul uriaş de schimbări sociale din ultimii 20 de ani sunt suficiente pentru a înnebuni pe oricine. Într-o ţară în care regimul trecut ne-a învăţat că problemele psihice nu există şi în care tradiţia ne spune că e “ruşine să te tratezi la cap”, lucrurile capătă valenţe grave.

Legat de validitatea unor boli, aici discuţia este mai largă. În ciuda unor probleme evidente cu manualele ICD (International Classification of Diseases) şi DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), probleme care au dus la disputarea statutului unor afecţiuni (a se vedea controversa ADHD vs. AHD), majoritatea afecţiunilor psihice moderne sunt cât se poate de reale. Ciudate, greu de acceptat, dar reale şi prezente în viaţa de zi cu zi. Dacă vreţi să verificaţi treaba asta, luaţi un manual DSM 5 şi uitaţi-vă în jur. Nu ştiu dacă veţi obţine rezultatele din filmul Mental, dar cu siguranţă veţi detecta câteva ciudăţenii, multe chiar la propria persoană.

Sigur, puţin comportament obsesiv-compulsiv nu e tocmai periculos (zise autorul, ordonându-şi creioanele) şi nici tulburarea de personalitate de tip borderline nu e atât de distrugătoare în primele stadii, dar dată fiind presiunea socială şi reticenţa faţă de psihologi, lucrurile pot degenera. Nu degeaba personalităţi precum Stephen Fry vorbesc despre un stigmat al afecţiunilor psihice (în cazul lui, tulburare bipolară sau sindrom maniaco-depresiv). Am cunoscut oameni cu familii, joburi şi prieteni care aveau nevoie de 20-30 de minute pe zi în care să înţepe cu un compas o cutie de carton. Cei din jur îmi spuneau că respectivii erau “simpatici, dar ciudaţi”. Cei din jur nu erau nici psihologi, nici psihiatri (care pun primul diagnostic in astfel de cazuri).

Pe moment, dacă nu sunt vrăjitorii care rezolvă miraculos probleme la tv, psihologii sunt cei care ne eliberează avize. Despre psihiatrii care “te îndoapă cu pastile” nici nu poate fi vorba, decât atunci când potenţialii pacienţi devin violenţi. În atare condiţii, putem înlocui oricând psihoterapia cu vizitele la duhovnic (nu că astfel de vizite n-ar putea şi ele ajuta la un nivel de bază). Cât timp nu conştienzăm pericolul bolilor psihice şi continuăm să le tratăm ca pe un bau-bau îndepărtat, lucrurile nu vor fi prea roz sau, din contră, vor fi mult prea roz. În plus, problema nu se va reflecta numai asupra noastră (dacă s-ar reflecta, oricum nu am conştientiza-o), cât îi va afecta treptat pe cei din jur şi chiar şi pe apropiaţi. Nu, nu vă gândiţi că o vom lua toţi razna şi ne vom mânca nasturii, dar vă întreb sincer dacă v-aţi lăsa copilul la o grădiniţă în care jumătate dintre elevi ar avea nevoie de cel puţin un an de psihoterapie.

Din fericire, există şi veşti bune. Una ar fi că ai noştri concetăţeni nu au (încă) acces discreţionar la arme. Dacă ar avea, nu ştiu sigur dacă statisticile americane ni s-ar mai părea atât de exagerate. Da, chiar cred că pentru mulţi, combinaţia dintre instabilitate şi lipsă de educaţie ar putea degenera în tragedie. Într-o lume în care sărăcia este considerată din ce în ce mai des o boală psihică, frica de a merge la psiholog nu face decât să ne adâncească şi mai tare în propriile obsesii. Până la urmă, dacă pragul financiar e prea mare pentru unii, am putea măcar încerca să ne întindem pe scaunul ăla… ca popor.

P.S: Aţi observat cât de mulţi nebuni au ajuns pe străzi, sub poduri, în autobuze şi tramvaie în urma crizei? Întreb, pentru simplul motiv că se spune că perioadele caniculare amplifică ieşirile psihotice…

Angajăm supăraţi. Plata la 30 de zile.

Posted by on 04 Jul 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware,Online, Viata de zi cu zi

Ce fac, dom’le, ăia? Ce, ăia sunt jurnalişti? Ce, ăia sunt bloggeri ? Toată ziua stau şi se vaită… 

Cam aşa încep multe discuţii online sau offline despre “liderii de opinie”. Multe discuţii enervante, dar în esenţă adevărate. Majoritatea vocilor zgomotoase, de-aici sau de afară, din faţa camerei sau a calculatorului, au făcut din poziţiile scandaloase o sursă de venit. Analiza pertinentă şi documentată pare să fi rămas în seama unor oameni care nu au uneori nici publicul şi nici răbdarea de a-şi transmite mesajul. Oamenii care ştiu când şi cui să vorbească sunt preocupaţi de ocuparea unor poziţii discursive puternice, nu de argumentarea lor. E mai important să fii pro, contra sau să te dezici violent de subiect, decât să explici care sunt avantajele fiecărui punct de vedere. Şi, în mod ciudat, lucrul ăsta e spre binele nostru…

Cum adică? Vrei să spui că toţi cei care vând analize politice la prima mână, scandaluri şi atacuri, fac bine ce fac? Din punct de vedere comercial, aş spune că fac, altfel n-ar mai vinde. Şi nu, nu vă amăgiţi că “la X se uită numai proştii” sau pe “Y îl citesc doar frustraţii”. Ştim bine că nu e aşa, iar motivele sunt simple. Întâmplător, ele coincid şi cu motivele pentru care oamenii ăştia trebuie să existe şi să rămână pe poziţii: zgomotul şi frica.

În privinţa zgomotului, lucrurile sunt relativ clare: dacă cineva se abţine sau încearcă să ducă discuţia într-un domeniu al eleganţei şi pertinenţei, sigur va exista un altul care să-i spună că e “securist, băsist, trădător, dobitoc”. E o competiţie infinită între băieţii care stăteau în ultima bancă şi făceau glumiţe deocheate, băieţi care acum se luptă pentru onoarea de a face pipi în public. Asta dacă nu cumva vorbim despre lupta ternă dintre aşa zişii “analişti” politici, o găşcuţă formată din tocilari şi tipe urâţele, dar sârguincioase, care ridică mâna numai pentru a repeta ce a spus “domn profesor” (chiar şi atunci când domn profesor e după gratii). În orice caz, deşi excepţii fericite există, aş spune că avem liderii de opinie pe care îi merităm. Cel puţin din punct de vedere al zgomotului online şi al scandalului televizat. Sigur, avem nevoie de alţi oameni, dar n-avem încă altă societate. Pe moment, rămâne să sperăm că se vor acoperi între ei suficient de mult încât să nu mai conteze individual.

Cu frica, lucrurile sunt mai nuanţate. Un paradox al epocii “digitale” este că, pe lângă o masă de puşti neglijenţi, a reuşit să creeze şi o generaţie de fricoşi şi să inhibe nepermis de mult libera exprimare. Nu e foarte clar? Nicio problemă. Să-l cunoaştem pe Dănuţ şi să vedem de ce are el nevoie atât de bloguri de scandal, cât şi de emisiuni “rebele”.

După toate standardele, Dănuţ e un tip deştept. Are vreo două mastere, vreo opt ani de experienţă profesională şi un job bine plătit la o corporaţie măricică. E un angajat relativ util, care nu plimbă hârtii şi care îşi permite să plece acasă la o oră decentă. Are o soţie, un copil mic şi încă mai are are cu ce să-şi facă vacanţa în Croaţia. Când vrea, Dănuţ scrie destul de bine şi îşi exersează pasager pasiunea pe un blog unde publică scurte povestiri S.F. Pe Facebook scrie rar şi în general dă link-uri la articole lungi, preluate din Foreign Policy sau New Scientist. E un tip de 30 şi ceva de ani, cu o viaţă confortabilă. Din păcate pentru el, trăieşte într-un oraş şi într-un cartier unde lucrurile nu sunt mereu confortabile. Disconfortul lui recent este cauzat de câţiva etnici minoritari care se ocupă cu orice, de la parcări, la insulte şi la a face drumul spre casă al soţiei puţin mai nesigur. În ciuda intervenţiilor poliţiei, lucrurile nu se pot rezolva într-un cadru legal.

Prin urmare, Dănuţ a trecut de la o atitudine reţinută (prin facultate chiar milita pentru toleranţă) la sentimente mai puţin paşnice. Din păcate sau din fericire, mediul multicultural al firmei în care lucrează şi amicii “toleranţi” nu-i permit să-şi expună pe deplin viziunea. Dar ştiţi cine o face? Hârciogul Furios, cel mai nou luptător al blogosferei. Are 22 de ani, scrie binişor, dar nu foarte bine, ca majoritatea celor din top, e imatur şi răzvrătit. Suferă de un provincialism intelectual zdrobitor, dar face totuşi ceva ce Dănuţ nu mai poate face de ani buni. Hârciogul îşi asumă cu uşurinţă articolele cu tentă xenofobă şi exprimările de tip “să expulzăm cioroii” şi nici nu dă în spate la avertismentele CNCD. Poziţiile lui sunt destul de slab argumentate, dar amuzant explicate şi îndelung comentate. Şi, printre comentariile de-acolo, mai apare uneori şi un anume Dan84, un nene care scrie printr-un proxy şi care are nişte idei aproape extremiste, dar foarte civilizat exprimate. Dănuţ al nostru sigur îl cunoaşte.

Desigur, minorităţile etnice nu sunt singura problema a lui Dănuţ. El ar cam avea o problemă şi cu PSD-ul, una transmisă din tată în fiu. Dacă ar fi după el, şi-ar umple zilnic Wall-ul cu motive pentru care un anumit prim-ministru ar trebui să zboare de pe scena politică. Dar nu poate. De ce? Pentru că şeful soţiei, care-l simpatizează foarte mult, e unul dintre cei mai vechi membri PSD din oraş. Noroc cu emisiunea unui tip semi-coerent care are o poreclă pentru fiecare membru al partidului detestat. După trei luni de plimbat un produs prin service, Dănuţ al nostru ar vrea să spună şi câteva lucruri despre producătorul de maşini de spălat Chillips. Din păcate, nici asta nu poate, pentru că Chillips e un client important al firmei lui. Dar ştiţi cine tocmai i-a comparat pe cei de la Chillips cu un “depozit de sclavi chinezi care produce păcănele vopsite“? Exact, Hârciogul Furios, aplaudat din umbră de Dan84.

Vedeţi voi, chiar dacă oameni precum bloggerul din exemplul meu fictiv nu împing înainte cultura sau literatura română şi nici măcar scena locală de dezbateri, vocea lor trebuie să existe. Măcar ca supapă pentru vocile cititorilor care, deşi sunt integraţi în sistem, nu îl susţin cu adevărat. Supăraţii online-ului şi offline-ului pot fi un excelent barometru al lucrurilor pe care oamenii nu le spun în sondaje. Înmulţirea acestor voci poate fi şi un semn de avertisment, cu atât mai mult cu cât accesul la informaţie şi la un public nu mai este un privilegiu.

În plus, existenţa acestor poli de opinie, mai ales în mediul online, este şi o treabă foarte convenabilă pentru cititori. Dănuţ al nostru poate comenta în continuare sub anonimat, dar el ar putea fi de acord cu Hârciogul Furios şi în mod public. Cum? Păi e simplu: un Like dat la un articol “primit de la cineva”. Un share neglijent. Un link uitat într-un articol propriu. Dacă e luat la rost, nu trebuie să-şi asume nimic: el nici măcar nu ştia ce era în articolul ăla. A dat aşa, Like la nimereală sau din simpatie pentru cel care a postat iniţial. E mult mai uşor să nu-ţi asumi ceva citit şi aprobat tacit, decât ceva scris de tine sau vorbit. E la fel de uşor să pretinzi că-l citeşti pe X sau că-l urmăreşti zilnic pe Y pentru că “vrei să vezi ce prostii mai spune”, demarcându-te astfel de publicul lui, public din care faci invariabil parte. Există desigur şi o curiozitate reală, dar nu din cauza ei intri zilnic pe o pagină. Vorbim deci despre o altă consecinţă a fricii.

Zgomotul şi frica. De-asta avem nevoie de voci furioase şi de taste nervoase. Avem nevoie de supăraţi pentru că avem nevoie de oameni care să-şi asume roluri în afara convenţiilor sociale. De oameni care să fie “Gică Contra” pe cartea de muncă şi care să spună şi să scrie ceea ce alţii doar gândesc sau bârfesc la cafea. Chiar dacă idealul ar fi dezbaterea civilizată şi moderată, ea este în continuare rezervată unui anumit public, un public căruia de multe ori îi e frică să “spună lucrurilor pe nume”. Avem nevoie de oameni furioşi şi pentru că, din păcate… rahaturile nu dispar daca le ocoleşti cu demnitate.

P.S: Din simplă curiozitate, fără legătură cu subiectul de faţă, care credeţi că ar trebui să fie preţul corect al unei cărţi în România? Vorbim despre o carte de beletristică (exemplu aleatoriu), de tip roman, scrisă de un autor român (un singur volum, să zicem)? 

Ce NU e toleranţa

Posted by on 27 Jun 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Top 10

De fiecare dată când ating tema toleranţei, am senzaţia că fac săpături arheologice printre ruinele centralei de la Cernobâl…

Nu mă consider un individ tolerant. Echilibrat? Încerc. Stăpânit? Poate. Cu adevărat tolerant însă… n-aş putea spune că sunt. De ce? Pentru că, dacă trecem peste manifestările extreme ale unora (bigote, xenofobe sau sexiste), manifestări care nu au ce căuta în repertoriul nicicui după o anumită vârstă, pentru a fi cu adevărat tolerant, trebuie să fii al naibii de împăcat cu propria persoană. Pentru un individ matur, crescut într-un mediu normal, nu e foarte greu să fii stăpân pe propria sexualitate, să îţi poţi susţine moştenirea genetică sau să fii împăcat cu alegerile tale religioase. Cu alte cuvinte, dacă te încadrezi în anumiţi parametri, nu e foarte greu să fii sau să pari tolerant.

Intoleranţa se poate manifesta însă şi la alte niveluri, ceva mai subtile, dar la rândul lor periculoase. Intoleranţa pentru anumite categorii sociale, intoleranţa politică, sexismul şi rasismul indirect sunt şi ele forme de discriminare, cu atât mai mult cu cât sunt livrate sub forma “opiniei” (sau a frazelor care paradoxal încep cu “Nu sunt rasist/sexist/xenofob daaaar…”).

Pe de altă parte, genul ăsta de poziţii conservatoare asigură uneori un echilibru în faţa cancerului corectiudinii politice excesive, o boală la fel de periculoasă precum discriminarea pe care ar trebui să o combată. După câţiva ani în care mi-am studiat şi calibrat poziţia, am realizat că nu tolerez extremismul sub nicio formă, dar nici nu voi fi adeptul deschis al discriminării pozitive şi nici n-o să mă auziţi vreodată vorbind despre “cisgender“, pronumele “xe” şi alte aberaţii. Deşi cred că anumiţi factori nu ar mai trebui să aibă vreo pondere socială în 2015, consider că o definiţie a normalităţii ar trebui să existe, chiar dacă e un simplu construct social (unul al majorităţii).

Din păcate, discuţia despre toleranţă este mult prea lungă şi nuanţată. Din fericire, articolul ăsta nu este despre toleranţă în general şi nici despre mine în special. În ciuda unor articole mai vechi şi mai acide la adresa “ultrademocraţiei” nu insist să particip la dezbateri fără miză. Fenomenul asupra căruia încerc să atrag aici atenţia este invazia de indivizi şi individe goi de conţinut, dar plini de opinii, veşnic pregătiţi să atragă atenţia asupra a ceea ce consideră ei a fi “discriminare”. Să studiem deci câteva dintre ipostazele în care micii activişti de blog şi Facebook merită puşi la punct:

  1. Toleranţa nu e cenzură.
    Ideea că ai putea acuza de discriminare pe oricine intră în conflict cu orientarea, opiniile şi obsesiile tale este ofertantă, atât de ofertantă, încât anumiţi autori i-au dedicat distopii întregi, iar anumiţi dictatori sisteme politice. Fie că o faci pentru propriul ego, fie că ai impresia că îi aperi pe alţii, ideea de a încălca dreptul altora la liberă exprimare e în esenţă greşită. De ce? Pentru că pleacă de la ideea că tu eşti o autoritate morală şi socială demnă de luat în seamă. Asta nu înseamnă că idioţii nu trebuie taxaţi sau ignoraţi, ci doar că oamenii aia “limitaţi” şi intoleranţi ar putea totuşi să aibă ceva de spus, mai ales dacă tema discuţiei nu e discriminarea. Că veni vorba…
  2. Toleranţa nu oferă autoritate
    Faptul că eşti ceva mai familiar cu mediile mixte şi mai deschis la conversaţie nu-ţi oferă niciun fel de ascendent într-un alt domeniu. James Watson a făcut câteva declaraţii rasiste sau sexiste la viaţa lui (mai multe, chiar), dar asta nu înseamnă că studiile şi afirmaţiile lui pot fi combătute de orice absolvent de “studii de gen”. Nu, nici măcar atunci când aberează pe teme rasiale. E unul dintre oamenii care au contribuit la descoperirea structurii ADN-ului. Să lăsăm oamenii de ştiinţă mai avizaţi să-l demoleze, lucru pe care unii l-au şi făcut.
  3. Toleranţa e un construct social
    La fel ca normalitatea, înţeleasă ca un consens majoritar, şi toleranţa este tot un construct artificial, sprijinit de faptul că avem suficientă raţiune cât să nu ne pierdem timpul cu alegerile altora. Cu alte cuvinte, efectul acestui construct e starea aia în care toată lumea îşi vede de treabă, nu aia în care unii primesc “decoraţii” pentru “toleranţă”. Nu poţi cere să fii “normal”, dar să-ţi păstrezi privilegiul unei culturi complet separate. Nu poţi fi normal şi special în acelaşi timp. Nu de alta, dar…
  4. Toleranţa nu e cerşit de atenţie
    Apăratul de minorităţi mai mult sau mai puţin discriminate e încă o treabă la modă. Atât de la modă, încât am întâlnit bărbaţi mai feminişti decât Susan B. Anthony şi heterosexuali care organizează marşuri gay ca hobby. Nu e nimic în neregulă să-ţi pese de probleme de genul ăsta, mai ales în România, dar e puţin ciudat să o faci atât de fervent. Mai ales dacă se întâmplă să aparţii unui grup privilegiat, parte a majorităţii. Nu că n-ar fi normal să fii tolerant sau deschis, odată ce eşti în postura asta, dar e puţin ciudat să îţi asumi lupta altora, dacă nu ai o miză în ea.
  5. Toleranţa nu e prostie
    În momentul în care ignori mecanismele de bază ale logicii doar pentru a susţine o cauză, deja ai sărit hopul de la nevoie de atenţie la prostie. Uneori, simpla asociere cu oameni de “calibrul ăsta” dăunează fantastic cauzei iniţiale (a se vedea răspunsul la propunerea Octaviei Butler în locul lui Lovecraft ca simbol al premiilor WFA pe motiv că Lovecraft ar fi fost rasist – recent decedata autoare a primit mai multă atenţie negativă decât era cazul). În cuvintele intolerantului Watson: “I have always fiercely defended the position that we should base our view of the world on the state of our knowledge, on fact, and not on what we would like it to be.”
  6. Toleranţa nu e un scop in sine
    Cum spuneam, toleranţa e un mijloc spre a atinge o zonă de stabilitate. Dacă eşti deschis la opiniile, viziunea şi comportamentul altora, o faci pentru că trebuie să lucrezi cu omul ăla, să trăieşti alături de el sau pentru că pur şi simplu ideea de a fi un om decent îţi surâde. Dacă o faci explicit pentru a fi “tolerant”, atunci ar trebui să-ţi pui nişte întrebări despre sinceritatea intenţiilor tale. Aici există şi excepţii, pentru care toleranţa va fi o veşnică aspiraţie, dar nu vreau să deschidem din nou cutia extremismului.
  7. Toleranţa nu e obsesie pentru problema altora.
    În general, când acaparezi problemă care nu-ţi aparţine, acţiunea asta spune şi ceva despre tine. Cu alte cuvinte, dacă X are sindromul Down şi totuşi reuşeşte să funcţioneze normal în societate, faptul că-i iei apărarea şi-l dai exemplu peste tot nu te face mai tolerant, ci spune despre tine că eşti singurul care nu poate accepta că X e într-adevăr “normal”.
  8. Discriminarea pozitivă nu e toleranţă
    Am spus-o şi mai sus: discriminarea pozitivă nu ajută, decât în contexte sociale foarte concrete. Oferirea unui tratament preferenţial pentru o minoritate nu face decât să sublinieze existenţa respectivei minorităţi şi să sădească resentimente în sânul majorităţii.
  9. Toleranţa nu e încurajare
    Ciudat, dar toleranţa poate exista şi alături de idei precum “anormalitatea”. Un fenomen poate fi anormal prin raritate, fără însă a deranja cu ceva prin existenţă. Toleranţa în sine nu înseamnă să îmbrăţişezi orice deviaţie psihologică, biologică sau socială. De fapt…
  10. Toleranţa nu e colecţie de Pokemoni
    Daca printre prietenii tăi se numără un om cu 120 de piercing-uri, un adept al unei religii ciudate din Indonezia şi primul cyborg transexual, nu înseamnă că eşti un tip deschis la minte, ci doar unul care nu are prea multe lucruri de arătat, în afara unei colecţii dubioase de cunoştinţe.
  1. Toleranţa nu e un protest continuu
    Dreptul de a protesta e un avantaj senzaţional al democraţiilor moderne şi poate duce la progrese destul de mari în anumite zone. Totuşi, din când în când, trebuie să mai şi construieşti. Poţi să ieşi în strada pentru a promova literatura S.F. scrisă de femei, dar ai putea la fel de bine să scrii literatură S.F., femeie fiind, sau să o faci cunoscută online pe cea existentă.
  2. Toleranţa nu e un pretext de socializare
    „Şi eu” nu este un punct de plecare corect, atunci când vorbeşti despre lucrurile pe care se presupune că le tolerezi.

Cu alte cuvinte, tot articolul ăsta excesiv de lung s-ar putea rezuma cu uşurinţă la: dacă te irită atât de mult oamenii care nu-şi văd de propria viaţă, nu văd de ce ai pierde-o pe a ta încercând să-i schimbi.

P.S: E puţin ciudat să vorbesc despre tema toleranţei într-o ţară în care poate am avea nevoie de puţină corectitudine politică, feminism şi poate şi de o viziune coerentă de stânga (deşi toate sunt departe de opţiunile mele politice sau sociale). Mai ciudat e însă că mica aristocraţie online nu face decât să agraveze problema, promovând formele extreme ale unui fenomen menit să combată extremismul.

Responsabilitate şi Putere

Posted by on 20 Jun 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

În filmele Marvel şi în paginile multor benzi desenate…

Nu există supererou care să nu fi auzit măcar o dată în lunga lui viaţă fraza: “Cu o mare putere vine şi o mare responsabilitate”. Spider-Man, Superman, Batman şi mulţi alţi supăraţi costumaţi au auzit la un moment dat discursul: “Băiete (sau fato), acum că te poţi urca pe pereţi şi trage cu iepuri din ureche, ai o responsabilitate faţă de tine, faţă de umanitate şi faţă de pădurea amazoniană! Orice ai face, pentru că eşti mai puternic şi pentru că lumea te priveşte de jos, ai o responsabilitate înzecită faţă de cea a oamenilor obişnuiţi”. Simplu, nu? În benzile desenate lucrurile par destul de clare. În viaţa reală însă…

Am stabilit deja că asumarea responsabilităţii este cea care aduce salarii obscen de mari unor manageri şi care face ca anumite posturi să vină şi cu, ei bine, costuri (în termeni de timp şi sănătate psihică). Da, există oameni care sunt plătiţi tocmai pentru a-şi asuma responsabilităţi şi ale căror capete cad de fiecare dată când lucrurile merg prost. Am mai vorbit însă despre oamenii din posturi înalte de conducere şi nu aş vrea să mă repet. Există şi oameni care sunt plătiţi pentru a-şi asuma responsabilităţi şi a lua decizii, dar care sunt incapabili să ridice mâna într-o şedinţă. Dar nici despre politicieni nu aş vrea să vorbim prea mult.

Ştim de altfel ce se întâmplă când oameni cu putere şi responsabilitate abuzează de prima dintre ele. Dar invers? Ce se întâmplă când ai o groază de responsabilităţi, dar nimeni nu-ţi respectă autoritatea? Ce se întâmplă când, cu o mare responsabilitate, nu doar că nu vine o mare putere, dar nici măcar respectul şi aprecierea nu se arată?

(Sursa Imaginii)

 

Nu de alta, dar în viaţa reală situaţia asta este la fel de des întâlnită. În cazul lui Spider-Man (în al cărui univers s-a născut citatul de la început), puterea este destul de clar definită, aşa că mai rămâne responsabilitatea. Spider-Man ştie că e mai puternic, mai agil şi mai lipicios decât un om de rând şi că, în virtutea acestei idei, are nişte responsabilităţi faţă de “specia inferioară”. Dar ce putere are fraierul care-şi asumă responsabilitatea unui proiect, când nimeni altcineva nu o face? Ce putere au liderii care ies să ia cuvântul, în cazul unei crize? Ce putere au medicii care iau responsabilitatea vieţii unui om asupra lor? Nu îmi e greu să înţeleg de ce unii nu îşi asumă responsabilităţi, dar imi e greu să accept ideea că, după ce alţii şi le-au asumat, tu, omul care a stat în rândul doi, nu vrei nici măcar să accepţi noul lider. Ba mai mult, ai senzaţia că cel care s-a ridicat nu a făcut “mare lucru” şi că nu are niciun sens să-i recunoşti meritele.

Dacă la muncă am avut norocul unor echipe mici şi coerente, multe dintre cunoştinţele mele s-au trezit prinse în lanţuri ierahice şi grupuri unde responsabilitatea se pasa uşor, dar puterea se lăsa aşteptată. În plus, mi s-a întâmplat în multe alte contexte să mă lovesc de o atitudine de tip “Să preia conducerea cine vrea, dar eu nu sunt obligat să-l ascult!”. Păi stai puţin, suntem un grup care şi-a ales democratic sau măcar prin excludere liderul. Cât timp avem un obiectiv comun, iar X e desemnat să şi-l asume, atunci X primeşte la pachet şi dreptul de a delega sarcini şi a face scandal din când în când. Asta dacă nu cumva X era Spider-Man de la bun început…

Ştiu că nu e o problemă strict românească, dar e o problemă pe care românii ar trebui să o conştientizeze. Din pe băncile şcolii şi ale facultăţii, unde “şefii de proiect” ajung să facă singuri toată munca, în timp ce alţii se laudă, până la protestele de stradă unde liderii aleşi (sau măcar aprobaţi) de majoritate sunt ignoraţi complet, responsabilitatea pare a fi singurul lucru care se oferă, pe când puterea şi rezultatele se împart rapace între oameni care nu şi-au câştigat dreptul de a le folosi.

E cam ciudat să spun asta într-o ţară al cărei Parlament fuge de orice urmă de responsabilitate, în timp ce, cu fiecare nouă propunere legislativă, puterile şi prerogativele se măresc. Din pacate, e aceeaşi ţară unde stereotipul “Dorel” e cât de poate de actual şi unde ideea omului care “vrea să iasă bine” (în timp ce restul îl privesc, încurajează sau ignoră) e promovată într-un număr destul de mare de locuri, de la multinaţionale la echipe sportive. Delegarea responsabilităţii e mai degrabă un joc de miuţă, pe când puterea şi autoritatea devin concepte abstracte, numai bune de dezbătut la infinit. Nimeni nu e dispus sa-si asume responsabilităţi prea mari, dar nici să respecte prerogativele celui care şi le-a asumat într-un final. Sigur, Ionescu a făcut toată infrastructura noului program, dar cu ce drept este trecut în condică drept designer şef?

Pentru unii, problema e ceva mai sensibilă, pentru că alegerea unui lider se face de multe ori informal, la mica înţelegere a grupului, ci nu printr-o delegare oficială (care de multe ori nici nu are de unde să vină). Pentru mine, ea se reduce la o logică mai simplă: dacă tu eşti omul care se aruncă în prima linie, tot tu eşti cel care pune steagul pe redută! Cine nu vrea să participe la bătălie, se poate ocupa cu păzitul gardului. Nu de alta dar, oricât ne-ar plăcea să dezbatem pe tema egalităţii, nu putem avea lideri fără şefi.

P.S: Complet pe lângă subiect, Amfitrionul si Capitanul Ront sunt au aterizat şi în librăriile CLB. Ceva mai multe detalii despre cele două apariţii găsiţi aici.

Next»