Krossfire's Blog

Cum n-am mai postat de ceva vreme recenzii de filme, ma gandeam ca poate ar fi cazul sa reinvii traditia. Desigur, motivul pentru care traditia a fost ingropata este ca pur si simplu nu-s in ”domeniul meu de expertiza” (oricare ar fi ala).

Prin urmare, pentru a va scuti de grafomanie, o sa insir cateva titluri de filme vazute sau revazute in ultima vreme. Ma voi rezuma la a le comenta  cat maisumar si la a stramba din nas , dupa gust.

1.Daybreakers (2010)

Dupa ce sublimul horror suedez ”Lat den rätte komma in” (Let The Right One In) a readus credibilitatea genului distrus de Twilight, iata ca eposurile cu vampiri revin in cinematografe. Dupa ce o molima raspandita de lilieci transforma majoritatea umanitatii in vampiri, putinii oameni ramasi ajung tinta noilor ”evoluati”. Diferenta intre Daybreakers si alte filme cu iz apocaliptic este ca primul face un efort in a recreea societatea post-molima in loc sa o dea distrusa. Sangele uman devine principala sursa de hrana, noaptea este cel mai aglomerat moment, reclamele sunt adaptate, iar in timpul zilei se poate calatori numai cu masini special ”tunate” sau prin pasaje subterane. Politicienii vampiri se lupta pe tema statutului oamenilor pe cand oamenii de stiinta se chinuie sa gaseasca o formula de sange sintetic. Amenintati de transformari brutale si presati de lipsa hranei, nemuritorii ajung in pragul crizei. Filmul fratilor Spierig este atat de exagerat incat functioneaza. Ethan Hawke interpreteaza un cercetator vampir (hematolog) care empatizeaza cu oamenii si ajunge sa-si tradeze ‘fratii de sange’ pentru gasirea unui leac. Filmul face o paralela cu o situatie reala (obsesia petrolului) , aduce in discutie cateva dileme morale si arunca o mana de namol spre corporatism. Daca n-ar fi cateva scene gratuite si finalul lenes , Daybreakers ar fi putut fi un ”must see”.

2.Percy Jackson & The Olympians : The Lightning Thief (2010)

Filmul asta ar putea fi usor catalogat drept o ”clona ideologica” a filmelor/cartilor Harry Potter. ”The Lightning Thief” reprezinta pilotul ecranizarilor unei serii de romane pentru copii. Prezenta catorva actori mari (Uma Thurman, Pierce Brosnan) si executia decenta a efectelor il salveaza din cosul filmelor de categoria B si-i asigura o oarecare stralucire. Departe de a fi genul de film care sa dea de gandit, Percy Jackson este un film numai bun de vazut la cinematograf intru relaxarea cerebelului. Un adolescent ciudat descopera ca este fiul lui Poseidon si ca depinde de el sa opreasca un potential razboi intre zei. Aici intervin si cateva tipologii de personaje clasice : un ajutor de culoare (satir), o gagicuta atragatoare dar bataioasa si un profesor (centaur) cu o scoala speciala pentru semizei. Daca scenariul cliseizat nu m-a deranjat (filmul are un target bine stabilit), viteza desfasurarii actiunii si lipsa de carisma a actorului din rolul principal au facut-o.  Trecerea aproape brutala de la ”muritor de rand” la ‘’semizeu” si personajele insuficient dezvoltate trag  filmul in jos.

3.Outlander (2008)

Recunosc, am vrut sa vad filmul asta numai pentru ca mi s-a spus ca e o tampenie. Privitorului i se ofera varianta de ”Al 13-lea Razboinic” in care antagonistii sunt vikingi si extraterestri. Da, ati citit bine, in filmul asta exista sate de vikingi si reprezentanti a doua specii de extraterestri. Problema cu Outlander  nu este scenariul usor pueril ci faptul ca se ia mult prea in serios. Daca realismul armurilor si asezamintelor scandinave sunt binevenite, dialogurile cu substrat filosofic si actiunile cliseizate nu sunt. Cu ceva mai mult efort, am fi putut avea un nou ”300” : un film usurel si cu suficiente efecte incat sa ne tina captivi. In schimb, avem un film de categoria B cu scurte pasaje pretentioase.

4.The Invention of Lying (2009)

Asta-i un film recomandat si pe blog  in cateva randuri, motiv pentru care nu voi insista prea mult asupra lui.Intr-o societate unde minciuna este genetic imposibila, un scenarist ratat  (Ricky Gervais) are o cadere emotionala care-i permite sa ”ocoleasca” adevarul. Desi e oarecum previzibil, filmul ilustreaza excelent societatea utopica a ”adevarului” si face cateva referinte simpatice la aparitia religiei si a liderilor spirituali. N-are sens sa-l povestesc in detaliu pentru ca este totusi un film recomandat.  Cert este ca  The Invention of Lying este  foarte aproape de Idiocracy la nivelul executiei si a perceptiei publice. Are o idee destul de originala si decent executata, dar e prea centrat pe umor de situatie pentru a sta printre clasici. O bila alba pentru modul in care evolueaza industria cinematografului fara a mai putea dispune de minciuna.

Pentru ca realizez ca in punctul asta v-am plictisit, ar mai fi cateva filme revazute recent pe care merita sa le mentionez :

5.Lat den rätte komma in (Let the Right one In – Suedia 2008) :  L-am mentionat si mai sus si nu am de gand sa insist. Vorbim despre un film unde adolescenta timpurie, vampirii si lectiile de viata au sens si dau nastere unei povesti incredibile. Intens recomandat si sper din tot sufletul ca remake-ul american sa nu mai iasa.

6. The Faculty (1998) : Un horror pe stil vechi cu Elijah Wood. Inspirat puternic din ”Invasion of the Body Snatchers” (pe care-l si citeaza) The Faculty nu e nici suficient de ridicol incat fie criticat, dar nici suficient de bun incat sa-l recomand calduros. Merita totusi incercat, for the fun of it.

7.Amintiri din Epoca de Aur I & II (2009) : Avand in vedere ”capodopera” anterioara a lui Mungiu, ma asteptam la ceva mult mai nasol. Surprinzator, legendele urbane comuniste sunt chiar digerabile si placute. Sa fie mana lui Hanno Hoffer si celorlalti regizori implicati ?

8.Freaked (1993) : O nenorocire de film pe care mi-o aminteam din copilarie ca fiind ”oarecum amuzanta”. In esenta, Freaked este o comedie de tip ”gross-out” cu accent pe ultima expresie. Tradus la noi drept ”Ferma Mutantilor”, productia abunda in umor dubios si faze scabroase.Totusi, chimia celor doua personaje (fosti comedianti) , scenariul extrem si prestatia lui Randy Quaid il fac cel putin interesant. Pentru amatorii de obscuritati greu de gasit online.

9.Pandorum (2009) : S.F, claustrare, multa alergatura si tensiune. In ciuda criticilor aduse si ratingului relativ mic, am gasit Pandorum a fi un film mai mult decat digerabil. Nu se apropie nici pe departe de vreun gigant al genului, dar este vizionabil si dispune de cateva puncte forte (decoruri decente, rasturnari de situatie).

Pe langa cele mentionate, ar mai fi de mentionat si putinele filme vazute din nominalizatele la Oscar de anul asta. Astfel, daca animatia Up! si-a facut efectul la momentul potrivit, Avatar a fost departe de a-mi trezi curiozitatea. Filmul a castigat exact ce merita, premii pentru executia maiestuoasa a efectelor vizuale. I-as fi dat si un premiu pentru marketing si pentru cele mai multe clisee pe scenariu, dar le tin pentru Avatar Returns. Poate am avut eu asteptari prea mari, poate pur si simplu ma ”asteptam” sa nu adorm fizic. Altfel, am fost nemultumit de privarea de statuete a lui District 9, pe care l-as fi dat castigator la categoria ”Film Editing”.  Inglorious Basterds a luat fix statueta pe care o merita. Hurt Locker, desi e departe de a fi un film slab, a fost profund supraapreciat. Up in The Air are cateva replici savuroase puse in gura personajului lui Clooney si poate m-ar fi lovit mai tare daca nu exista un film mult mai bun pe tema asta. E vorba de maiestuosul dar mai vechiul Broken Flowers. Inca deplang lipsa unor categorii care sa reprezinte publicul (gen ”Most Entertaining/Engrossing Filmographic Experience).

Intre ele, tot pe la finalul anului am mai inghesuit si un Extract si 500 Days of Summer, al doilea fiind suprinzator de bun iar primul surprinzator de prost.  Recomand puternic si showul de comedie britanic That Mitchell and Webb Look. E un fel de Little Britain, dar amuzant. Presupun ca despre documentare nu mai are nimeni rabdare sa citeasca…

P.S : Daca tot veni vorba de filme, merita sa ne aplecam si asupra excelentelor ”remixuri” dupa trailere de flme celebre. Uimitor cum schimbarea piesei de fundal poate decide incadrarea in gen : Top 10 Brilliant Movie Recuts.

16 Comments »

Pe langa multiple merite muzicale , balada  ”The Bard Song” are darul de a-mi aduce aminte de o categorie etern defavorizata. Este vorba despre oamenii de culise, cei fortati sa aplaude si sa nu culeaga niciodata laurii.

Cu vreme in urma, referindu-ma la o traducere dupa un text de Neil Gaiman , il acuzam pe traducator de lipsa de experienta. Intamplator, traducatorul era Liviu Radu, un om cunoscut in zona S.F. Nu stiu daca tot intamplator, ma inselasem in legatura cu traducerea . Textul initial beneficia de imagini iar traducerea era pe cat de coerenta se putea in conditiile in care varianta in engleza mustea de referinte intraductibile. Asta ma aduce la problema din titlu :  exista vreun cititor care sa aiba ”traducatori” preferati ? Daca nu, e de inteles ca munca de traducator este neimportanta ?

In perioada comunista, existau cativa (majoritatea adaptau poezii) care chiar adunasera o baza de ”fani”. La ora actuala insa, munca unui traducator este privita ca o operatie rutiniera si mecanicista. Asta in conditiile in care chiar si baiatul de la tejgheaua KFC e convins ca ‘’stie engleza”. Nimeni nu pricepe efortul traducatorului de a vedea dincolo de pragul lingvistic si de a oferi mai mult decat o schimbare de forma. Traducatorii care sunt la randul lor scriitori mai au o sansa la recunoastere : Radu Paraschivescu de exemplu si-a lasat placut amprenta pe multe dintre cartile traduse. Altfel, recunosc cu rusine ca multe din titlurile care mi-au marcat adolescenta sunt traduse de oameni ale caror nume le-am uitat imediat dupa ce am intors prima pagina.

Daca asta s-ar opri doar la minoritatea traducatorilor, tot ar fi ceva. Traducatorii sunt totusi o specie aparte din moment ce nu ei sunt autorii reali ai lucrarilor traduse, desi lasa ceva din propria experienta in produsul final. Tendinta exista insa peste tot : in stiinta, comunicare ,  muzica , industria jocurilor video si, in mod ostentativ, in cinematografie. Desigur, aici cititorii vor spune : ”Asa, si ? Nimeni nu-si mai aduce aminte de consilierii lui Alexandru Macedon sau Ghenghis Khan si nici de purtatorii lor de cuvant !”.  Problema nu consta in fenomen in sine, unul normal de altfel. Gravitatea ei vine din faptul ca societatea actuala nu iti mai permite sa fii anonim. Fiecare vrea sa fie cineva, sa sara in fata camerei, sa apara, sa tipe, sa atraga atentia.

Oamenii aia care voiau o existenta linistita, dar implinita profesional, incep sa dispara. Avem zeci de regizori in devenire si de pseudoproducatori de filme, dar un scenarist sau un editor bun sunt pasari rare. Grevele din ultimii ani sunt edificatoare in sensul asta. Ne gasim intr-un periculos joc al proportiilor in care fiecare premiu castigat de un norocos inseamna aruncarea unui val peste munca a sute de oameni. Cel mai bun mod de a-ti asigura un loc pe podium este sa te semnezi. Trebuie sa apari cumva pe generic, pe numele proiectului. Plimba-te prin platou si tipa. Da idei dar nu le finaliza niciodata. Cat timp semnatura este suficient de vizibila, totul va parea apanajul tau.

Pe langa cativa oameni de culise si alti cativa care duc greul, va exista in fiecare echipa si un star. Marea problema este ca marile calitati ale  starului (carisma, empatia cu publicul, capacitatea de a prezenta si sintetiza) incep sa se reduca la un singur lucru : norocul. Norocul de ”a fi acolo” tinde sa reduca orice incercare de a face mai mult. ”Elita” a ajuns sa fie compusa din fotomodele si operatori de PC, pe cand valorile se scufunda in dezamagiri si obscuritate. Opera de o viata a unuia devina ”chestia aia unde a aparut si marele Gigel”.  Pasiunile adevarate au inceput sa fie inghite de ”hobby”-uri si de speculanti atat de buni incat nici cunoscatorii nu mai pot face mereu diferenta.

Frumosii anonimi se transforma treptat in papitoi obsedati de atentie.  Cu totii stiu ca marile poturi vor fi mereu luate de cel care se semneaza primul. Numele prostilor pe toate gardurile ?  N-as spune. O avalansa de lucrari importante din diverse domenii se ascund sub nume de ”prosti”…

P.S : Fara legatura, cred ca v-am mai spus ca ador pur si simplu newsletterul Apropo.ro. Nici Cracked si nici alte siteuri de umor nu pot replica cu atata succes ceea ce oamenii astia fac involuntar. Pe langa faptul ca scriu ”Wow” la fiecare stire veche de o saptamana, titlurile din Newsletter sunt pur si simplu sublime. Astazi de exemplu, sub titlul ”O vulpe infometata a fosta ucisa de patru forte ale naturii din Marea Britanie!” se ascundea un articol despre o ”vulpe devoratoare” batuta de patru gaini.

34 Comments »

Imi intrerup programul saptamanal de ratoieli si analize pentru a aduce in discutie doua noi aparitii ale minunatei noastre tari in media straina. Daca aveti impresia ca-i vorba despre recenta aparitie a soldatilor romani intr-un documentar BBC, va inselati. Nici vechile referinte la Anthony Bourdain sau Top Gun nu mai au ce cauta in peisaj. Nu, e vorba despre un show de masa cu real succes in America, un show despre care am mai vorbit.

Destination Truth e o serie de mini documentare produse de canalul Sify care merg pe urmele consacratului si parodiatului Ghost Hunters. Emisiunea il are in rol principal pe Josh Gates, un nene de profesie ”aventurier” si care seamana de multe ori cu regretatul Steve Irwin. Josh are alaturi de el o echipa de 5-6 oameni, formata din 1-2 cameramani, o gagica pe post de cercetator/translator (pentru fiecare sezon alta), un specialist video, un medic si un sunetist. Scopul declarat : Aflarea adevarului din spatele unor vechi mistere sau legende contemporane, mistere care in general implica bantuiri dar mai ales criptide (animale cu existenta nedovedita).

Daca am gasit primele doua sezoane cel putin distractive, al treilea nu m-a mai incantat la acelasi nivel. In prima faza, cercetarea aveau un aer de autenticitate (evident, simulata) si uneori rezultatele erau palpabile (urma unui presupus Yeti a fost recent expusa). In sezonul 3 insa, apropierea de Ghost Hunters se vede din ce in ce mai mult. Oamenii iau echipamentul si se izoleaza noaptea in diverse zone urland ”Oh my God, oh my God” la fiecare sclipire de pe camera cu infrarosu. Macar asa o putem vedea pe asistenta topaind, in sezonul asta o hispanica superba pe nume Jael.

Emisiunea are un stil pseudo-documentar iar plasarea de partea ratiunii si stiintei este un simplu artificiu. Dupa glume si faptul ca echipa nu se ia prea in serios, se vede ca totul e legat de show intr-un final. Dar totusi, ce au cautat oamenii astia in Romania si mai precis, ce au cautat oamenii astia ”de doua ori” in Romania ? Fantomele din Padurea Hoia Baciu si varcolacii, evident !   Le voi lua pe rand, pentru a nu speria cititorii :

1.Padurea Hoia Baciu
(Sezonul 3, Episodul 1 , Septembrie 2009)

Padurea Hoia Baciu a devenit loc de pelerinaj pentru diversi indivizi dubiosi, asa ca nu m-a mirat tema episodului. Ce m-a mirat a fost obsesia echipei de productie si a moderatorilor de a confirma niste stereotipuri. S-au facut referinte la Transilvania si la fostul imperiu sovietic desi in mai tot episodul cei intalniti vorbeau acceptabil limba engleza. Lucrul asta nu se poate spune despre multe alte incursiuni ale echipei. Oamenii inchiriaza un SUV , chipurile, si primesc o Lada Niva. Hai mai, sa fim seriosi, in Cluj ati gasit doar o Lada Niva ?  Masina, de altfel fiabila si interesanta, a fost un bun prilej de glume cu expresia ”4×4”. Un comentator remarca, de altfel indreptatit, ca in mai toate episoadele oamenii aleg cele mai proaste vehicule existente. Sa fie iar o tentativa de ‘’show” sau vreo incercare a unui intreprinzator local de a mai scoate un banut ?

Continue Reading»

38 Comments »

Dupa doua zile in care am lucrat la un deadline strans si in care am fost privat de Internet pe baza unei probleme supranaturale, am decis sa revin cu un post mai relaxat.

Intotdeauna m-a uimit pofta unor oameni pentru ceea ce ei considera a fi ‘’surprize”. Nu, nu-i vorba doar de dorinta unor reprezentate ale sexului frumos de a surprinde si de a fi surprinse. E vorba de modul in care anumiti oameni inteleg ideea de surpriza. Dupa ce mi-am intrebat majoritatea prietenilor, am constatat ca , la randul lor, nu erau deloc incantati de concept. La noi ar putea fi vorba de un model al cutiei, dar cel mai probabil vorbim de un mecanism natural de protectie.

Planificarea ne este specifica, indiferent de sex sau cultura. Voi lasa la o parte problema utopicelor planuri de viitor si voi ramane in domeniul planurilor simple. Sa zicem ca astazi am de mers la job, de trecut pe la facultate si de facut cumparaturi, iar in weekend am planuita o intrevedere de afaceri cu X.  Evenimente neprevazute apar oricum ,dar daca X imi face o surpriza si ma trezesc cu el pe cap azi, se intampla urmatoarele lucruri : ma intrerupe si frustreaza, imi face praf programul si ma face mult mai putin dispus sa-l ascult. Nu poti veni cu scuza ‘’surprizei” cand tu nu poti respecta un angajament !

Daca analizam majoritatea definitiilor, observam ca surpriza este asociata unui sentiment pozitiv. Asta-i unul din motivele pentru care, atunci cand folosim negativ expresia, o intarim cu ‘’surpriza neplacuta”. Prin urmare , ce ar putea fi placut la o vizita nocturna de la un om pe care de-abia il cunosti ? Ce anume este ‘’surprinzator” la un individ care urla ca descreieratul ”Surprizaa !” cand face praf planurile cuiva ?  In ce consta surpriza in a lua cuiva bilete pentru o calatorie pe care nu vrea sa o intreprinda ? De ce numim un bairam ordinar facut pe cheltuiala sarbatoritului ”petrecere surpriza” ?  (In cazul asta am reactii turbulente, nefiind un fan al propriei zile de nastere).

Incerc sa spun ca o surpriza bine primita implica totusi un anume grad de previzibilitate, de cunoastere a ”victimei”.  O surpriza  intr-adevar placuta implica o cunoastere aprofundata. Oferirea unui cadou dorit in secret, punerea in contact cu un prieten pierdut, cumpararea de bilete sau insotirea cuiva la un eveniment la care vrea sa participe sunt mostre de surprize gandite. In ultimul caz, pregatirea trebuie facuta din timp. Chiar si aparitia unei persoane dragi poate fi o surpriza in anumite momente, cat timp exista  cateva variabile cunoscute de amandoi.

In prima parte a anilor 90′, intr-o perioada a socializarii fara restrictii , erau la mare moda vizitele acasa. Nu-i deloc anormal ca prietenii si cunostintele sa se viziteze dar imi amintesc ca in copilarie , de la amici la vecini, mai toti abuzau de mentalitatea vizitei. Libertatea micii barfe si a umorului grosolan au inrautatit situatia. N-aveai ce face dupa o zi la fabrica ? Pai hai pe la Gigel care poate profita de timpul ala pentru a se relaxa in familie. Desi s-a restrans, mentalitatea nu a disparut. Nu-s o persoana complet antisociala dar am o  mica obsesie cu punctualitatea si cu anuntarea anumitor lucruri. Nu suport sa fiu anuntat cu 1-2 ore inainte ca ‘’se intampla ceva” si ca e musai sa fiu prezent. N-o sa vin.  Daca, din motive intemeiate, nu se poate anunta cu 1-2 zile inainte, vreau macar un interval in care pot sa : imi aman planurile, sa ma pregatesc si sa-i anunt si pe cei legati de planurile anterioare  !

In liceu, obisnuiam sa clasez surprizele intr-un dosar mental al ”treburilor femeiesti consumatoare de timp si nervi”. Dupa ce m-am mai trezit, am sesizat ca mentalitatea nu-i nicidecum o gaselnita  feminina. Ba mai mult, daca femeilor din jurul tau le poti tolera si chiar aprecia uneori surprizele, cand vezi un om pe la 30 de ani care arboreaza mandru mentalitatea asta, iritarea creste. De ce ? Din aceleasi motive enuntate mai sus : pentru ca majoritatea surprizelor se reduc la telefoane date la 23.00 pentru a cere favoruri, la vizite care nu se mai termina si la glume de prost gust. Surpriza ar trebui sa fie macar distractiva sau , stiti voi, ‘’surprinzatoare”. Asta deja e nesimtire sau in cazuri fericite, egoism si imaturitate.

Cu cat pierderea de timp este mai mare, cu-atat mai mult surpriza incepe sa semene cu o ambuscada. In aceeasi galeata intra si recompensele catalogate drept ‘’surprize”. Inca din copilarie eram amenintati cu ”o surpriza” , conditionata de fapt de o actiune. Daca iti spun ca o sa-ti dau ceva pentru a face ceva dar nu-ti spun ce, incerc de fapt un mic santaj emotional (dau o valoare ireala recompensei).

Confruntati cu un discurs precum cel enuntat mai sus, orchestratorii de surprize recurg invariabil la aceleasi raspunsuri. Vei fi acuzat ca nu ai spontaneitate, ca nu stii sa te distrezi si sa fii tanar, nu traiesti clipa, etc. Poate sunt eu comod pentru ca nu stiu sa apreciez chemarile de tip ”te astept in clubul x in 15 minute” dar imi pare ca oamenii de genul asta sunt aceeasi cu cei tipa de fiecare data cand vorbesc in public.

Surpriza !  Nu m-am gandit la un final suficient de epic pentru articolul asta.

P.S : Problema supranaturala promisa in primul paragraf se refera la intratul apei in cablul de retea. Am fost literalmente ‘’surprins” sa-mi gasesc routerul inotand (din nou) intr-o baltoaca provocata de cablul devenit furtun. Sursa e foarte probabil izolatia proasta si plasarea lui dezavantajoasa din afara apartamentului. Altfel, tot in categoria ‘’surprizelor” se afla si nominalizarea mea la prahoveanul anului . Apreciez, doar ca-s valcean.

32 Comments »

Niciodata n-am putut privi cu ochi buni indivizii care si-au facut din ”constatare” o profesiune de credinta. In momentul in care esti reporter de teren, organ legislativ sau medic legist, constatarea face parte din meseria ta.  Ajungi la locul faptei si incerci intr-un mod pe cat de obiectiv posibil sa reconstitui faptele. Situatia se schimba dramatic insa cand esti lider de opinie , analist, politician sau doar un om cu pretentia de a fi interesant.

Constatarile in sine sunt imposibil de evitat. Cat timp exista un parcurs logic in spate sau o descoperire sincera, nu-i nicio problema. Obiectivitatea umana este oricum imposibil dar uneori e necesara o aproximare. Iritarea apare cand constatarea este de fapt un cliseu sau o asertiune (enunt presupus adevarat fara dovezi). Cand intalnesti cate un fan al ”constatarii” pe strada te pregatesti deja sa pierzi 10-15 minute din viata ta. Cand ai gasit unul online, ai pierdut deja doua minute pentru a citi un plagiat urmat de intrebarea ”Voi ce credeti ?”.

Spre deosebire de opinii, care cer o anumita coerenta si documentare, afirmatiile goale si constatarile te pun intr-o zona ‘’safe”. Astepti de fapt ca celalalt sa se miste din fotoliul confortului mental si sa-ti raspunda, eventual sa-ti scrie articolul. Fie ca zici ”Nasoale alegeri anul asta !”  sau ”Ciudat si Nietzsche asta!” ajungi de fapt la acelasi lucru. Situatia e similara cu afirmatiile de tip ”Viata e grea bai Gigele !” ,  zise la un paharel de catre doi maestri ai bodegii.

Sincer, il prefer pe unul care spune ”teoria evolutiei e de cacat”. Asa macar stiu o treaba. Fie n-am ce sa discut cu individul fie, daca e totusi un om lucid, stiu exact ce teme sa evit in discutie. Daca-mi spui ”Complicata si teoria asta a evolutiei !”, de fapt astepti sa vezi pe ce pozitie ma plasez ca sa-mi poti canta in struna sau sa ma poti contrazice inutil. Daca afirmatia e mascata si de o falsa intrebare, deja poti sa-mi imaginez restul discutiei. Va fi mai lipsita de gust decat un preparat fast-food rece. In general, afirmatiile de gen ajung sa inchida foarte repede dezbateri promitatoare.

Aici nu-i vorba de argumente neaparat ci pur si simplu de prezenta unor opinii puternice, de a te situa ”undeva”.  In spatiul anglofon ar fi vorba de ”having balls”. Asta e si unul dintre motivele pentru care teribilismul si rebeliunea inca prind in spatiul online. Sunt oricand de preferat in fata unora care se rezuma la a da dreptate in toate directiile si la concluzii de tip : ”E greu de spus !” .

Simpaticii astia sunt capabili de a emite sute de platitudini si de a-si schimba opiniile in functie de ”cine castiga” intr-o dezbatere. In cazul online, sunt oamenii care in loc de opinii sau analize iti servesc reeditari ale unor articole pentru ca in final sa se semneze sub concluziile altora. Lipsa de personalitate ? Se poate, desi undeva tot pe la nivelul educatiei as detecta o problema. Frica de a spune intr-adevar ce pozitie aperi, de a iesi in fata si mai ales de a argumenta eficient se trag din minim 12 ani de trauma ”academica” si din vizibile carente la nivelul educatiei personale.Diferenta se vede mai ales in dezbaterile in care participa si oameni din tari ”occidentale”, oameni poate mai slab pregatiti dar vizibil mai detasati si mai putin obsedati de a nu deranja.

La reteta putem adauga si mania corectitudinii politice (de care nu scapa nici strainii, sau mai ales ei). Astfel obtinem niste indivizi stersi dar cu pretentii alaturi de  hipioti moderni care militeaza pentru toleranta si cumpatare copiind obsesiv gandirea altora. Nu spun, constatarile generaliste pot fi utile in discursul public. Ar fi riscant sa te prounti transant in anumite probleme considerate ”tabu” de publicul caruia te adresezi. Chiar si asa, situatiile de gen amintesc de un legist placid , ajuns la doua zile dupa asasinat care constata : ”Subiectul a decedat”

P.S : Fara vreo legatura cu postul, zilele trecute am dat peste siteul asta . Intitulat ”This is why you’re fat”, siteul prezinta cateva preparate culinare care frizeaza infarctul. Din punctul asta de vedere americanii inca ne au la degetul mic.

51 Comments »