Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Maimute si extraterestri in Vestul Salbatic

Posted by on 25 Jul 2014 | Tagged as: Filme & Carti

La asa titlu, fie au bagat psihidelice la supermarket, fie urmeaza un nou articol despre filme…

Daca prima varianta era corecta, erati de multa vreme la coada la Carrefour. Din pacate, o sa alerg iar in cerc ca un fotbalist de Liga a II-a, prefacandu-ma ca exista oameni in tribune care aplauda. O sa scriu deci despre filme, iar voi va veti preface ca va intereseaza. Pregatiti-va deci pentru un meci fara miza sau spectacol, dar cu ambitie si  multe coji de seminte.

Dawn of the Planet of the Apes (2014)

Despre filmul asta am auzit ba ca e genial, ba ca e supraevaluat si plin de efecte exagerate. As indrazni sa ma plasez la mijloc, desi statisticile imi spun ca nu e tocmai o pozitie buna. Daca primul prequel din 2011, cel cu James Franco, mi s-a parut acceptabil, Dawn of the Planet of the Apes inclina puternic spre “bun”. De ce? Tocmai pentru ca au renuntat la droaia de actori din roluri secundare si i-au inlocuit cu… maimute generate digital.

Sigur, ai un Jason Clarke simpatic si un Gary Oldman bun, dar niciunul dintre ei nu apare in film cat apare Caesar, maimuta inteligenta, a carei mimica faciala se datoreaza talentatului Andy Serkis. In ciuda unor efecte speciale exagerate, Dawn of the Planet of the Apes are o atmosfera apasatoare, intretinuta si de faptul ca majoritatea „actorilor” comunica prin mimica si gesturi, nu prin cuvinte. Regizorul Matt Reeves (Cloverfield, Let Me In) este astfel fortat sa creeze dinamism prin miscari circulare de camera si o pleiada de efecte vizuale si sonore. Prin asta si prin ocazionala maimuta cu mitraliera…pe cal.

Povestea se petrece la opt ani dupa ce virusul care a adus cu el „eliberarea” maimutelor conduse de Cesar a reusit sa decimeze societatea umana. Acum, o colonie de oameni care au supravietuit dezastrului incearca sa reactiveze o hidrocentrala ce le-ar putea garanta viitorul. Evident, maimutele si oamenii intra in contact, iar restul filmului oscileaza intre opiniile conflictuale din grupul de oameni si ciudata drama din societatea maimutelor. Chiar daca povestea nu e mare lucru, recunosc ca am apreciat filmul. Este „entertaining”, cum ar zice criticii americani. Ce nu am apreciat insa, si aici o sa sun ca o feminista de duminica, este personajul lui Keri Russell, un personaj feminin sec si stereotip. Nu stiu care dintre cei trei scenaristi i-a scris replicile, dar in mod clar respectivul (sau respectiva?) n-a vorbit cu prea multe femei sau…femele. In concluzie, ilmul merita vazut la cinematograf, cat timp aveti asteptarile corect setate.

Edge of Tomorrow (2014)

Tom Cruise pare sa vaneze in ultima vreme roluri in filmele S.F. N-as zice ca-i sta rau, dar inca imi e greu sa-l iau in serios cand face pe durul. Edge of Tomorrow este povestea unui ofiter de birou, locotenentul Bill Cage, fortat sa ia parte la o contraofensiva de amploare impotriva fortelor extraterestre care au atacat Pamantul. Ranit in lupta si pus in contact cu inteligenta extraterestra din spatele invaziei, eroul nostru ajunge sa traiasca la nesfarsit ziua asediului, printr-un mecanism pe care filmul il mentioneaza, dar nu-l explica. Cu ajutorul unei femei soldat, interpretata interesant de Emily Blunt, Tom Cruise arunca in aer si distruge totul timp de aproape doua ore, intr-un 3D cand foarte bine realizat, cand enervant (mai ales in scenele de dialog).

Daca cele doua personaje principale au chimie si daca la nivel de tensiune filmul sta chiar bine, povestea scartaie din toate incheieturile, iar finalul se apropie de ceea ce ar fi putut gandi un pusti de 14 ani. Daca va plac filmele despre „repetitii”, Source Code este o recomandare mai buna. De fapt, si Groundhog Day e o recomandare mai buna, doar ca acolo sunt mai putine explozii si mai mult Bill Murray.

22 Jump Street (2014)

O continuare generica pentru filmul din 2012, film cu un numar mai putin in titlu. In 22 Jump Street, politistii intrepretati de Channing Tatum si Jonah Hill ajung din nou sub acoperire intr-un mediu „potrivnic”, de data asta intr-o facultate. Ice Cube isi reia rolul din filmul precedent (Capitanul Disckon…subtil, nu?) si la fel o fac si umorul de situatie si glumitele de tip American Pie.  Similar primului film, mi s-a parut ca unele momente sunt putin cam violente pentru genul abordat, dar, per total, 22 Jump Street este genul de comedie pe care o poti vedea linistit intr-o duminica ploioasa. Motivul pentru care nu sunt mai dur cu filmul asta este ca Hill si Tatum sunt doi actori peste medie, desi scenariul nu le permite sa-si puna mai mult talentul in valoare. Altfel, glumele de dupa generic legate de ideea de „sequel” mi s-au parut multe mai bune decat majoritatea gagurilor din film.

A Million Ways to Die in The West (2014)

Recunosc, imi place Seth MacFarlane si imi plac majoritatea productiilor lui, dar numai daca e vorba despre animatii. De la Johnny Bravo (unde a lucrat ca scenarist) la Family Guy si American Dad, e usor sa vezi cand Seth a pus mana pe ceva. Cand vine insa vorba despre productii pentru televiziune sau cinema, nu mi se pare ca umorul improvizat al lui MacFarlane merita adaptat. Nu m-am dat in vant dupa Ted, iar Dads nu m-a prins deloc. In apararea lui, Cosmos: A Space Odyssey il listeaza pe Seth printre producatori, dar emisiunea e atipica pentru productiile americanului.

Sa revenim insa la titlul de fata, o comedie despre viata in Vestul Salbatic. Tradusa in romana ca „Urma scapa turma”, A Million Ways to Die in the West se vrea o parodie western in stilul clasicului Blazing Saddles. Spre deosebire de filmul lui Mel Brooks, lui a A Million Ways ii lipseste ceva important: umorul. Glumele sunt trase de par, scabroase sau pur si simplu banale. Nu pot totusi nega ca filmul are cateva momente interesante, de tip Family Guy, si o distributie senzationala care-i include pe Charlize Theron, Neil Patrick Harris, Sarah Silverman si…Liam Neeson, care joaca de parca tocmai a coborat din ring.

Din pacate nimic nu poate salva un film in care regizorul Seth McFarlane a scris toate glumele pentru personajul principal… interpretat de Seth McFarlane. Printre zecile de strambaturi din nas si cele cateva zambete, am apreciat si referintele la Back To The Future si la Django Unchained care-i aduc pentru scurta vreme pe ecran pe Christopher Lloyd si Jamie Foxx.

Open Grave (2014)

Asa cum spuneam intr-o recenzie anterioara, Sharlto Copley (District 9, Maleficent, Elysium) risca sa fie permanent distribuit fie in roluri de disperat, fie de nebun debusolat. In cazul de fata, Copley este un amnezic disperat, perceput de restul personajelor drept nebun debusolat. Trezit intr-o groapa de cadavre, personajul principal incearca sa-si aminteasca ce i-au scris medicii in certificatul de nastere si ce a provocat boala responsabila pentru cadavrele din jur.  Cu ultima chestiune este ajutat de o gasca de alti eroi amnezici, gasca ce include o asiatica muta si o clona a lui Sean Beam (Thomas Kretschmann). Un film mai mult decat decent, dar cu un rating mic pe agregatoarele de recenzii. Recomand din nou, ca si data trecuta, sa ignorati complet Rotten Tomatoes.

R.I.P.D. (2014)

Un film cu un scenariu delirant si efecte vizuale mediocre despre o gasca de politisti din lumea de dincolo care rezolva cazuri ce implica, ati ghicit, spirite! Povestea se precipita mult prea repede, iar actiunile personajelor merg din cliseu in cliseu. Ce nu inteleg la filmul asta, ca si la A Million Ways to Die in the West, este de ce au acceptat actori peste medie sa apara in el. Astfel, Jeff Bridges (aici in rolul unui cowboy uitat de timp), Ryan Reynolds (politistul din rolul principal) si Kevin Bacon (tipul cel rau) par ca se intrec in a-si interpreta cat mai sec si mai lipsit de chef personajele.

Repo Men (2010)

Repo Men este alt film pe care criticii l-au demolat, dar pe care eu il voi recomanda cu incapatanare. Avandu-i in distributie pe Jude Law, Forest Whitaker, Liv Schreiber, Alice Braga (care joaca excelent) si Carice van Houten, Repo Men se bazeaza pe o nuvela S.F a lui Eric Garcia. Filmul aduce in discutie o problema destul de actuala (transplanturile de organe) si o face intr-un mod inteligent, dar putin prea violent.

In viitor, organe artificiale extrem de performante (denumite deloc subtil „artifogs”) ajung sa inlocuiasca complet organele naturale folosite in transplanturi. Problema? „Artifogs” sunt extrem de scumpe, comercializarea lor se face de catre o singura coroporatie (Uniunea), iar creditele pentru ele ii aduc deseori pe cei vizati la faliment. Ce se intampla cand nu-ti mai poti plati urechea, rinichiul sau inima artificiala? Ei bine, niste baieti „bine antrenati” de la divizia de recuperari a corporatiei mentionate vin si recupereaza „in mod uman” organele. Cu alte cuvinte, te sedeaza si iti smulg la propriu inima din piept! Personajul principal, Remy (Jude Law), afla pe pielea lui ce inseamna sa ramai dator Uniunii cand un accident il face dependent de un organ artificial.

Unul dintre motivele pentru care criticilor nu le-a placut filmul este fix motivul pentru care-l recomand: finalul brutal si atipic, perfect pentru un film tensionat si claustrofob.

Below (2002)

Un horror atmosferic din 2002, despre niste baieti prinsi intr-un submarin american, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Bine scris si cu o atmosfera excelenta, Below ni-l aduce intr-un rol secundar si pe talentatul Zack Galifianakis (tot in rol de ciudat), inainte sa devina „grasul ala simpatic din Hangover” pentru prea multi spectatori. Desi aduce mai mult a film pentru TV, dati-i cu incredere o sansa.

Phantoms (1998)

Apropo de filme sortite sa ajunga pe micul ecran, voiam de ceva vreme sa vad Phantoms. Un film devenit celebru datorita ideilor, nu a executiilor, Phantoms ii aduce in acelasi oras parasit pe Ben Afleck, Liv Schreiber, Rose McGowan si Peter O’Toole. Scenariul este bazat pe o carte a lui Dean Koontz (al carui stil aduce cu cel al lui Stephen King). Phantoms este un horror cu o atmosfera decenta si cu un inamic cel putin interesant (spoiler: o creatura antica, similara unei amibe multicelulare). Phantoms este de asemenea un film destul de prost pus in scena. Cadrele rapide si sincopate concureaza cu scenariul care ne aduce o aglomeratie de „revelatii” pe metru patrat. Per total, un film mediocru, cu momente bune… dar prost plasate.

P.S: Altfel, daca vreti sa vedeti si alte maimute (dintre care una mai scrie si pe-aici), puteti arunca un ochi si pe clipul asta. Da, stiu ca nu e tocmai o nestemata a mediului online, dar conceptul este inca in lucru.

Diferente de varsta

Posted by on 20 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e un articol despre cum varsta nu conteaza…dupa o anumita varsta.

Imi vine putin greu sa argumentez in favoarea varstei. Nu atat din prisma faptului ca incep sa “imbatranesc”, cat si din cauza unor articole mai vechi, precum cel despre “batranii” din online. Pe-atunci ma revoltam impotriva internautilor care folosesc varsta drept argument suprem, indiferent de dezbatere. Chiar daca parerea mea despre cei care “sunt mai batrani decat tine, deci stiu mai bine” a ramas neschimbata, ma simt obligat sa ofer mai mult credit anilor.

Evident, nu vorbim despre vreun set de cunostinte ezoterice care apare cu firele albe, ci despre experienta de viata si vizibilele ei consecinte. Daca intr-o dezbatere despre actuala stare economica, diferenta dintre un interlocutor de 25 de ani si unul de 28 cu aceeasi pregatire n-ar fi prea mare, nu m-as grabi sa iau in considerare opinia unui pusti de liceu pe aceeasi tema. De ce? Pentru ca, in 90% din cazuri, ultimul inca nu a intrat in sistemul economic, n-are idee ce inseamna sa platesti un impozit si foloseste ca baza de argumentare opiniile si textele altora. Cu alte cuvinte, pentru un pusti de 16 ani e simplu ca patronii sa dea 2-3 taxe in plus pe luna, pe cand pentru un mic antreprenor, taxele alea sunt o crima. Pe langa asta, chiar daca pustiul e olimpic la matematica, opinia lui despre munca peste program este aproape nula. Sase-sapte ore de curs si un test la meditatii joia nu se compara cu trei saptamani de munca de la noua la noua.

Cred insa ca m-am dus prea jos pe axa timpului cu exemplele. Sansele sa intri intr-o dezbatere serioasa cu un pusti de 16 ani sunt relativ mici, fie el si un copil precoce. De altfel, in toate interviurile cu tinerele valori ale Romaniei am descoperit copii talentati, dar incomplet formati fizic si intelectual. Nu de alta, dar empatia umana se dezvolta destul de tarziu si nu tine numai de pubertate. Mai mult, e greu sa ai o conversatie despre influente culturale cu un om care crede sincer ca lumea se imparte in rockeri si manelisti. Sa ne ducem deci putin mai departe si sa intram in zona tinerilor sub 25 de ani. Au ei un dezavantaj conversational fata de oamenii de peste 30 de ani din acelasi domeniu si cu abilitati intelectuale similare? Daca da, in ce context se manifesta?

Surprinzator, dar in multe cazuri, diferenta de varsta se simte. De ce? Pe de-o parte, tineretea si avantul ”primilor 20” te face sa privesti altfel provocarile. Exceptandu-i pe cei fortati sa se maturizeze (sau care auto-forteaza), majoritatea pustilor de 21-22 de ani pe care-i cunosc inca nu au ce pierde. Majoritetea sunt angajati si au zeci de planuri si idei, dar inca nu au inteles unele lucruri si, mai ales, unele limite. Corpul ii tine sa munceasca zilnic pana la 22.00 si sa bage un fast food in drumul spre club. Multi au inca sustinere financiara din partea parintilor si majoritatea inca n-au trecut prin traumele inevitabile ale inaintarii in varsta (despartiri dureroase, probleme financiare, tragedii in randul celor apropiati). Spiritul si informarea selectiva inca le permit sa care pancarte pe biciclete, dar sa nu iasa la vot pentru primaria locala. Sigur ca exista si exceptii, dar, in majoritatea cazurilor, varsta tanara vine cu niste avantaje care apara de realitatea cotidiana si dau acea senzatie de invincibilitate. Senzatia ca totul este bine… pentru toata lumea.

Pe de alta parte, omul de peste 30 de ani are ceva mai multe sanse sa se fi asezat, sa fi schimbat cateva joburi si sa aiba deja o pozitie de senioritate sau management in domeniul in care lucreaza (sau macar sa fie un freelancer respectat). Omul de 30 de ani a depasit si asediile hormonale ale adolescentei tarzii si tineretii si, mai mult, omul de 30 de ani a cam realizat si ca viata se intampla, indiferent daca el e de acord sau nu. Imbatranirea e inevitabila, iar linistea care vine odata cu acceptarea si constientizarea unor adevaruri da o alta perspectiva asupra lucrurilor. O perspectiva care nu e lipsita de ambitie, dar care permite abordarea propriilor obiective intr-o maniera mai putin agitata. O perspectiva care permite posesorilor sa stea la aceeasi masa cu un broker si o femeie de serviciu si sa se asigure ca ambii pricep mesajul. Cu alte cuvinte, exista contexte in care varsta chiar conteaza. Evident, si aici lucrurile sunt relative. Zece ani de experienta ofera un avantaj enorm in conversatie. Zece ani de stat in acelasi birou, fara schimbari sau dorinte, sunt insa zece ani pierduti. Daca nu sunt “traiti”, zece ani il pot face pe tinerelul din anul II sa porneasca din start cu patru cai si doua regine.

(Pe de alta parte, lucrurile nu stau grozav nici la polul opus. Via Saturday Morning Breakfast Cereal)

Diferentele de varsta se vad insa si in alte contexte. In cazul relatiilor amoroase de exemplu, distantele de ”vechime” pot omori usor un cuplu. Conteaza daca ea are 27 si el 38? As zice ca nu. Conteaza daca el are 29 si ea 35? Din nou, nu. Dar oare conteaza daca el are 18 si ea 29? Absolut. Cum? De ce? De unde a aparut standardul dublu? Asa cum aminteam la inceput, exista niste limite unde argumentul varstei functioneaza. Nu e vorba despre diferenta fizica de ani, ci despre diferenta de experienta. In cele mai multe cazuri, un pusti de 18 ani, cu diploma de BAC in mana (sa speram) si zeci de idei care vor schimba lumea, nu are cum sa inteleaga niste lucruri, indiferent de cat de inteligent si “trait” ar fi…pentru varsta lui. Indiferent cate tari a vazut si cat de devreme si-a inceput viata sexuala, intre el si tanara doctoranda de 29 de ani exista o prapastie greu de trecut. Exista o diferenta culturala, de generatii, o diferenta de dezvoltare psihologica si  diferente de statut material si social (da, dupa o “varsta”, ambele ajung sa conteze). Pustiul vede in noua lui captura lui o “femeie mai experimentata”, perfecta pentru a-l educa din toate punctele de vedere. Domnisoara vede in tanarul iubit o metoda de a-i reaminti ca e inca tanara si atragatoare. Niciunul nu vede in celalalt un partener. In esenta, vorbim despre o diferenta de viziune asupra relatiei si, de ce nu, asupra vietii. Pana la urma, la asta se reduce tot: la viziune.

De ce spuneam la inceput ca varsta nu conteaza, dar numai dupa o varsta? Pentru ca, dupa un anumit numar de experiente cumulate (de la demisii, la joburi si la relatii) si dupa incetinirea dezvoltarii mentale si fizice, lucrurile tind sa intre in rutina. Chiar daca fluxul cotidian rezerva mereu surprize, sansele ca un individ obisnuit de 45 de ani sa devina brusc genial sunt foarte mici. De-asta cred ca primul meu articol nu e complet nejustificat (desi a fost scris de un pusti de 20 si ceva de ani). Cand argumentul varstei apare intre un tip de 40 de ani si unul de 34, in conditiile in care ambii au formari si informatii similare, incepi sa-ti pui intrebari. Ar putea oare fraza “am vazut mai multe decat tine” sa atarne greu in dezbatere? Intr-o epoca a informatiei galopante, as zice ca nu. Pana la urma, daca vorbim despre oameni maturi ce apartin aceluiasi mediu, dezbaterea finala ar trebui sa se reduca la o inclestare a intelectelor si argumentelor. Cu sau fara revelatiile aduse de criza varstei de mijloc. Sa nu uitam ca apelul la autoritate fara o sursa reala e totusi o eroare logica. Mai mult, chiar daca acumularea de cunostinte si experiente il pot avantaja pe omul de peste 40 de ani, imbatranirea fizica nu e chiar un bonus. Nu intr-o lume care se invarte mai repede decat planeta care o gazduieste.

Drept concluzie, ce incerc sa spun (desi nu sunt tocmai calificat sa o fac) e ca varsta nu poate si nu trebuie redusa la ani. Varsta a doi participanti la o dezbatere trebuie privita ca un cumul de experiente, o inaintare pe scara sociala si financiara, un supliment nutritiv in drumul spre forma maturitatii. Toate sunt lucruri extrem de importante, pana la un punct. Punctul in care ai la aceeasi masa doi oameni pe deplin formati si informati. Punctul in care varsta nu mai impune respect, ci doar politete.

P.S: De dragul dezbaterii, simt nevoia sa mai scriu o data: exceptii exista in toate situatiile. In general insa, daca ajungi sa apelezi la exceptii, e foarte posibil sa nu faci parte din ele. V-o spune unul dintre zecile de “pustani” care s-au crezut multa vreme o parte dintre “cei putini”.

Spontan!

Posted by on 10 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Asta e un articol aproape spontan despre cat de putin spontani suntem.

Cu multa vreme in urma, rabufneam pe blog, iritat de atitudinea celor care imbraca nejustificat uniforma creatiei. Sase ani mai tarziu, din care cinci petrecuti sub aripa unei meserii sufocate de „creativi”, vreau sa imi aduc la zi supararile. Inainte insa de a-mi deplange propria lipsa de inspiratie, as vrea sa atrag atentia asupra unei alte deficiente, una mai usor de dezbatut. O deficienta care, daca ar fi sa ma iau dupa prietenii din departamentele de HR, se resimte la nivel national. Nu vreau sa va irit, dar ai mei prieteni mi-au sugerat deseori ca romanilor le lipseste spontaneitatea, una din premisele esentiale ale creativitatii.

Cum adica, ba? vor spune indignati cititorii ocazionali. Cum adica nu suntem spontani? Uite aici spontaneitate: su*i @#$%! Reactia n-ar fi intru-totul nejustificata, dar nu cred ca ar avansa discutia. Daca injuraturile romanesti sunt intr-adevar creative (au fost de altfel si „premiate” pe Cracked), majoritatea celor ce le folosesc nu sunt. Mai mult, in cazul injuraturilor, spontaneitatea vine din impuls in sine, nu din constructia lingvistica. Ca fenomen, spontaneitatea nu se reduce nici la replici obscene si nici la umor. Mai mult, spontaneitatea nu se reduce numai la discursul scris sau vorbit.

O prima privire la jurnalistii, bloggerii si moderatorii din Romania ne arata ca avem intr-adevar o problema. De altfel, articolul de fata a pornit de la observatia lui Dorin Lazar, care deplangea lipsa unui „late night show” romanesc de calitate si lega fenomenul de o scena de stand-up slab dezvoltata. Daca formatul de „show dupa miezul noptii” a existat si in Romania, oameni care sa il duca mai departe nu am avut. Suntem departe de efervescenta lui John Stewart, de aroganta calculata a lui Bill Maher sau de sarcasmul inteligent, dar inofensiv, al lui John Oliver.

Peisajul autohton ne prezinta fie indivizi puerili, a caror spontenitate consta in lipsa de maturitate, fie oameni care sunt in mod nativ spontani, dar nu au inteligenta necesara pentru a-si capitaliza darul. Asta daca nu punem la socoteala hotii de glume si mahalagii care pretind ca dau tonul in umor. Sa nu uitam ca primul „late night show” romanesc cu ceva audienta a fost tinut de Florin Calinescu, un personaj care, desi are niste merite, e departe de a fi un model. Cei cativa moderatori radio care ar putea face ce nu fac omuletii de carton de la TV nu au nici vointa, nici vizibilitatea necesare unui astfel de demers. In spatiul online exista cativa oameni cu potential, insa mai avem pana cand 2 000 000 de vizualizari se vor transforma in 2 000 000 de “fani”.

Ar merita sa aruncam si o a doua privire, de data asta la gigabytes-ii de informatii irelevante care plutesc in retelele sociale. Mai bine de 80% sunt citate, poze si glumite furate. Din restul de 20%, cam trei sferturi se reduc la rabufniri irelevante si afirmatii atribuibile oricui. Ramanem cu un procentaj mic de replici si atitudini „spontane”, procentaj valabil cred in orice tara, nu numai in Romania. Aici vorbim inclusiv despre remarci inteligente si replici la obiect, nu numai despre umor. La nivel global, problema este una de cantitate. La nivel local, ea devine in acelasi timp una de calitate. Mai mult, lipsa de continut original din bazinele de “user generated content” este si un indicator al nivelului general al publicului. Cu alte cuvinte, nu doar ca nu le prea avem cu spontaneitatea, dar nici pregatiti pentru ea nu suntem, atunci cand vine din alte surse. De unde sa fi izvorat deci aversiunea romaneasca pentru spontan?

(Sursa citatului “spontan”: meetville.com)

In mod normal, daca luam istoria la puricat, observam ca romanii sunt de multe ori asociati ideii de „haz de necaz”, adica umorului negru, spontan. Vorbeam la un moment dat despre prototipul taranului „mucalit”. Cu alte cuvinte: o cusma de oaie romaneasca, aruncata peste un umor de pălmaş irlandez. Sa fie o mostenire celtica? Greu de spus. Este insa usor de observat ca, dupa decenii de comunism, umorul traditional s-a diluat profund. Dupa ani zile in care o simpla remarca sarcastica te putea arunca dupa gratii, bancurile au devenit arma facila si inutila a creativitatii populare. Chiar daca bancurile politice erau la randul lor periculoase, formulele standard, testate de altii, au fost intotdeauna de preferat “prospaturilor”. Nu de alta, dar un banc, desi eficient uneori, era si este mai usor de „lepadat” decat o remarca spontana, facuta la momentul potrivit. Cu alte cuvinte, este mai usor sa te disociezi de un banc, iar spunerea lui implica mai putina responsabilitate. Un prim vinovat pentru frica de spontaneitate ar fi deci umbra comunista. Ea nu explica insa de ce noile generatii nu sunt mai “treze”. Asta cu-atat mai mult cu cat amicii amintiti la inceput se plangeau de lipsa de spontaneitate a tinerilor candidati la diferite posturi.

Ajungem astfel la al doilea vinovat, si anume la lipsa culturii. Nu va lamentati, ca n-am de gand sa perorez despre cultura “elitelor” sau despre visele umede ale vreunui profesor de gramatica pensionat. Vorbesc despre cultură in sensul larg, antropologic (sa zicem totusi „in sens sociologic”). Pentru a fi spontan, trebuie sa ai de unde sa fii spontan. Sa ai un bagaj serios de cunostinte, relevant pentru eventualul tau public. Cu ajutorul lui si al unor avantaje naturale sau educate, trebuie sa fii capabil sa aduci remarca potrivita la momentul potrivit. Ai nevoie deci de o combinatie intre impuls si discurs, dintre capacitatea naturala de a simti cand e momentul sa intervii si baza necesara pentru a o face. Daca tot ce faci este sa te holbezi la glumite vulcanizate de tip Tociu si Palade, toata spontaneitatea ta se va reduce la alunecari pe coaja de banana si ragaituri. Asta ar putea fi suficient pentru un anumit tip de public (atat in Romania cat si pe-afara), dar nu te va ajuta sa creezi vreodata ceva relevant. Spontan sau nu.

O a treia lipsa a spontanilor autohtoni, fie ca fac stand-up comedy, fie ca prezinta Eurovision, este educatia. Este vorba atat de educatia scolara, cat si despre cea parentala. Prima ar trebui sa imprime acea curiozitate specifica oamenilor „vii”, interesanti. Aici putem intr-adevar blama sistemul romanesc, prins intr-o eterna mediocratie si blocat intr-o sinistra logica a pragului.  Educatia formala te poate invata cand si cum sa-ti spui parerea (apropo de stilul studiat al lui John Oliver). Educatia formala te poate invata cum si cand sa ai „prezenta de spirit”. Al doilea tip de educatie este cel care-ti spune cand e momentul sa te opresti. Este vocea batraneasca si simpatica care iti spune cand ai trecut granita dintre aluzii fine si jigniri mitocanesti. Cu alte cuvinte, este vocea care-ti spune cand sa fii „om” si cand sa fii…tu insuti.

La cele trei carente se adauga si faptul ca scena locala de stand-up comedy este intr-adevar firava, cu doar cateva fete si voci cunoscute si foarte putini profesori. Aici se vede si lipsa unor cursuri de vorbit in public, pe moment disponibile doar in orasele mari si numai pentru o anumita categorie de utilizatori. Vorbitul in public si logica prezentarii ar trebui sa fie predate cam in orice institutie de invatamant liceal si superior. O spune unul a carui meserie depinde de ele si care, desi a beneficiat de genul asta de cursuri in facultate, a mai avut nevoie de ceva timp si bani investiti pentru a ajunge la un nivel acceptabil (sau cel putin asa m-au mintit cunoscutii).

In mod similar avantului creativ, fenomen de altfel dependent de spontaneitate, nici replicile de moment nu sunt cu adevarat…spontane. Pana la urma, ce inseamna sa fii spontan la un eveniment “live”, dar pregatit si repetat cu o luna inainte? Ce inseamna sa fii spontan la o emisiune cu public platit sau, mai simplu, la o emisiune preinregistrata, cu sau fara invitati? In principal, inseamna sa fii „prezent”. Sa nu suni ca un robotel entuziast si nici ca un babuin scapat din lesa. Sa n-ai nevoie de treizeci de duble pana cand scot producatorii ceva coerent de la tine. Acelasi lucru este valabil si in fata unui angajator, dar si in fata campurilor goale de pe Facebook. Pana la urma, spontaneitatea inseamna sa oferi putin din cunostintele si intelepciunea altora, dar intr-un ambalaj personal si intr-un moment potrivit. Spontaneitatea este e o scoala. Este un binevenit cadou facut de o minte agera unui public educat.

P.S: Pentru ca „spontaneitatea” mea textuala m-a facut sa inchei textul fara o concluzie, ma voi folosi de acest mic spatiu dedicat aberatiei pentru a o sustine. Da, chiar cred ca lucrand sustinut la punctele de mai sus, avem sansa sa ducem divertismentul romanesc mai departe. Potential exista, iar tara care ne gazduieste ne ofera zilnic inspiratie.

Pe aproape…

Posted by on 06 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

In ultimele doua saptamani, micul si aglomeratul meu culcus online a fost asediat de oameni deranjati de experimentele Facebook.

Am citit cam tot ce se putea citi, de la lamentarea ca suntem permanent urmariti pana la dorinta de a fi urmariti mai bine. Ba, unii s-au intrebat dezgustati cum isi permite un serviciu gratuit in care si-au plasat de buna voie toate datele sa faca un studiu anonim, in conformitate cu o declaratie semnata de ambele parti. Daca modul in care a procedat Facebook e corect sau nu e o discutie separata, una in care cu greu ai putea lua apararea gigantului. Mai interesant este ce a urmat dupa valul de idignare. Zeci, daca nu sute de mii de utilizatori…aproape si-au sters contul! Asa cum, dupa scandalul Vplay si Voyo, foarte multi romani aproape ca nu s-au mai uitat la ProTV. Sa nu uitam de recentul scandal al superimunitatii parlamentare, unde zeci de bloggeri si internauti aproape au iesit in strada.

Probabil ca articolul asta s-ar opri dupa primul paragraf, daca “aproape eroii” n-ar popula de peste 20 de ani Romania cotidiana. Internetul nu face altceva decat sa-i scoata mai des la lumina sau, daca e sa fiu corect, sa ne scoata mai des la lumina. La fel cum tendinta de a judeca si demola de pe canapea ne prinde pe toti din cand in cand, la fel si indignarea surda ne face de multe ori sa “aproape actionam”. Nebunia porneste inca de la liderii de opinie, oameni care aproape bat politicienii corupti si aproape sustin valorile nationale. Se extinde apoi la micii “influentatori” online care, cu fiecare articol nou, aproape schimba ceva. Evident, urmeaza oamenii simpli, care-si inunda prietenii virtuali si reali cu amenintari de tip “aproape mi-am dat demisia” sau “aproape m-am despartit de Ileana”. Aparent, am devenit cu totii convinsi ca vorbitul si scrisul ne scutesc de impozite morale.

Internetul a dat nastere unei intregi serii de glumite pe tema lucrurilor “aproape facute”. Este vorba despre celebrele meme-uri marcate “Close Enough”. Aici premisa este simpla: cineva incearca sa faca ceva, de la sex la lasagna, insa se multumeste cu un simulacru pe care ajunge sa-l ridice in slavi. Increderea autorului in produsul final este cea care ar trebui sa starneasca umorul. Din pacate, este destul greu sa stabilesti o paralela cu “aproapele” national pentru ca aici totul este pur declarativ. Autorii nici macar nu incearca sa faca ceva. Ei te anunta numai ca “aproape au reusit”. Cu alte cuvinte, gestul conteaza. Doar gestul.

Aproape Boss 2

 (Aproape am facut o editare, dar am preferat sa iau o mazgaleala care plutea gratuit online si sa-i trantesc un titlu)

Daca tot am adus vorba despre lucruri aproape facute, poate va mai amintiti cand aproape am schimbat legislatia liberei asocieri. Cum, nu? Char deloc? Se intampla in 2007 si am reusit sa strang vreo 40 de semnaturi. In limbajul aproape eroilor, as spune ca “am fost pe-aproape”. In realitate, m-am agitat inutil, am planificat gresit si n-am miscat mai nimic. As fi putut insa capitaliza pe seama curajului extraordinar de a pierde o jumatate de zi din viata. Daca aveam Facebook, v-as fi povestit cum era “cat pe ce sa schimb Romania”. Close enough, vorba vine.

In momentul asta, o parte dintre voi se vor intreba pe buna dreptate care-i scopul “aproape articolului” asta? Sa subliniez evidentul? Sa ma pozitionez ca baiatul ala care “aproape spune ceva”? Redundant sau nu, tot ce voiam era sa mai trag un semnal de alarma (si sa scriu in sfarsit, dupa o saptamana, un articol). Un semnal ca, dupa ce cativa oameni ne-au aratat ca se poate, ar fi timpul sa renuntam la filosofia lui ”aproape”.

Cei care aproape isi dau demisia in fiecare an au exemple de antreprenori de succes. Cuplurile care aproape se despart dupa fiecare cearta au sute de alegeri in fata. Oamenii care aproape schimba ceva pe Facebook vad oameni care chiar schimba, in strada. Cu alte cuvinte, de ce sa pierzi nervi si timp cu un vesnic preludiu, daca tot ce poti oferi este o “aproape erectie” ? (n-aveam nevoie de metafora asta, dar mi s-a parut ca aproape suna bine)

Poate a venit in sfarsit timpul sa uitam de prototipul pustiului rebel, cel care a propulsat multi moderatori spre faima si la fel de multi bloggeri spre trafic. Poate e cazul sa intelegem ca lucrurile nu se vor schimba, doar pentru ca noi nu suntem de acord cu ele.

P.S:  Daca aiureala asta aproape coerenta v-a iritat, puteti citi ceva mai interesant aici. Dau o “aproape bere” daca va prindeti unde anume in povestire apare si autorul blogului.

Statistic vorbind

Posted by on 28 Jun 2014 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Intelepciunea populara ne spune ca adevarul e undeva la mijloc. Daca asa stau lucrurile, cum se face ca dezbaterea e mereu in extreme?

Acum o luna, John Oliver se plangea despre un fenomen usor de ignorat, dar greu de eliminat. Britanicul se amuza pe seama faptului ca, in majoritatea dezbaterilor despre schimbarea climaterica, nu exista reprezentativitate statistica. Adica? Adica de fiecare data cand se discuta o “problema” care a fost deja demolata de experti, in platouri, in studiouri sau in mediul online se cer fix doua pareri. Una pro si, deloc surprinzator, una contra. Din punct de vedere al logisticii si al legilor divertismentului, totul e in regula. Din punct de vedere logic si “democratic”, genul asta de abordare e o tampenie. Daca 80% din oameni se impotrivesc unei masuri, iar tu ii reprezinti in platou printr-un singur invitat, dai impresia unui (fals) echilibru de forte.

Nu o sa scriu despre statistica, desi domeniul care ma gazduieste o foloseste intensiv. Oamenii de cercetare, strategii si consultantii politici depind de modul in care cifre fidele realitatii (statistic vorbind) ajung sa se reflecte distorsionat in oglinda publica. Exista corporatii si grupuri de lobby care din asta traiesc. Sa nu mai vorbim despre institutele de statistica si sondaje. Din fericire, modul in care ei influenteaza publicul e mai subtil decat o fac televiziunile, radiourile, site-urile de stiri si blogurile. Aici problema relevantei statistice e mai apasatoare. Actiunile mai mult sau mai putin constiente ale redactorilor si moderatorilor lasa publicului impresia ca “exista o dezbatere”. Mereu! Mai mult, celor care asista li se inoculeaza ideea ca e necesar sa isi aleaga o parte, in loc sa studieze si sa inteleaga problema.

Cazul grav apare cand minoritatea statistica ajunge sa fie mai bine reprezentata decat majoritatea. Vreti exemple? Sa ne uitam numai in galeata politicilor publice. Ai mii de oameni in strada si zeci de initiative impotriva unui proiect minier? Tu aduci in platou fix un reprezentant de-al lor si vreo sase sustinatori ai proiectului. Nu vorbim aici despre cine a avut dreptate, ci despre cum se purta dezbaterea publica in strada si modul in care a fost ea reflectata de media. Apar legi noi care permit supravegherea cetatenilor? Tu umple-ti publicatia cu editoriale scrise de fosti spioni si de reprezentanti ai firmelor care vor asigura infrastructura. Cresc accizele la carburanti, desi 99% din populatie nu sustine masura? Invita vreo 3-4 politicieni si un reprezentant al rafinariilor in platou pentru a ne spune cum sta treaba.

(O parere pertinenta a celor de la SMBC, preluata de aici)

La fenomenul asta se adauga si asa-zisul efect de “agenda setting” (abilitatea mass media de a face o problema sa para importanta, prin repetarea si prioritizarea ei). Drept consecinta, apar cazurile extreme, foarte des intalnite in cazul televiziunii romanesti. Mai mult, tara noastra se poate lauda cu vreo cateva posturi unde reprezentativitatea statistica e o gluma. Doua dintre ele, aflate in zone diferite ale spectrului politic, pot fi considerate irecuperabile. Ambele isi prezinta formatiunile politice ca fiind “90% din esantion”, lucru vizibil in toate problemele discutate, de la estimari electorale pana la legi in curs de votare si la actiuni ale justitiei. Restul de 10% (ipotetici) reprezinta dusmanul si atat. Nici macar nu vorbim despre sondaje “masluite”, cu esantioane eronat alese. Acolo, rezultatele finale pot sa difere cu un 2-5% fata de realitate si sa-i influenteze subtil pe cei interesati. Nu, in cazurile extreme, mesajul transmis nu mai are nicio legatura cu realitatea.

Asa si? Oamenii informati gandesc pentru ei, veti spune. Sigur ca o fac, doar ca spam-ul asta statistic se aglomereaza, atat in spatiul fizic, cat si in cel virtual. Drept consecinta, se produce un ambuteiaj de informatii inutile in spatiul “psihic”. Suntem bombardati cu atat de multe pareri si dezbateri, incat, dupa un timp, incepem sa ne indoim de lucruri pe care le credeam intangibile. Daca se vorbeste atat de mult si de des despre el si daca exista reprezentanti ai sustinatorilor, e clar ca proiectul ala, oricare ar fi el, este plauzibil, nu? Asta desi niciun cunoscut, de la prietenii de pe Facebook la femeia de serviciu, nu il agreeaza.

Acum imi veti spune ca al nostru creier nu este o palnie, ci o sita. Desigur ca este doar ca nu vorbim despre o sita atat de fina pe cat ne place sa credem. Nu cand vine vorba despre probleme care nu ne privesc pe moment (dar care, ca orice probleme, ne pot privi pe viitor). Oameni cu mai multa experienta decat mine au denumit asta “efect de caravana“. Cu alte cuvinte, daca ai impresia ca multi oameni cred ceva, exista o sansa destul de mare sa aderi inconstient la parerea generala. E normal. Dupa cat de infocat urla unii, ajungi invariabil sa crezi ca exista o “mare dezbatere”. Ajungi sa-ti alegi o parte, iar partile sunt usor de inflamat si controlat, desi de cele mai multe ori, sunt la fel de relevante precum galeriile marilor cluburi de cricket.

Ce e de facut? In primul rand, ar trebui sa intelegem ca, oricat de vocale ar fi, minoritatile de opinie raman minoritati. Pare brutal, dar uneori vocea lor nu merita ascultata. Nu atunci cand vine de la 0.001% din populatia reprezentativa statistic. In al doilea rand, chiar daca platoul de televiziune nu e pensiune, n-ar fi rau sa vedem mai multi oameni in dezbateri. Valabil si pentru opiniile scrise din mediul online. Daca intr-o dezbatere trei grupuri relevante la nivel de populatie sunt de aceeasi parere, as vrea sa ascult macar cate un reprezentant de la fiecare. Daca parerea opusa este reprezentata de un singur grup si nici ala nu e prea numeros, ghinion! In platou vor fi 3 oameni pro si unul contra. Daca minoritarul stie sa-si argumenteze cauza, are sanse sa isi mareasca grupul de sustinatori. Ca in dezbaterea politica, daca dezbaterea politica ar functiona rational. Cu alte cuvinte: nu tocmai corect, dar suficient.

Stiu ca iar mi-am depasit norma de texte sforaitoare, dar mi-ar placea sa vad comportamentul de mai sus sanctionat. Cat mai des. In caz contrar, parerea despre antibiotice a nebunului care mananca pamant de flori va fi mai bine reprezentata si mai vizibila decat a celor din Colegiul Medicilor. Statistic vorbind.

P.S: Apropo de afirmatia de la inceputul articolului, ar fi meritat sa aprofundez putin si lipsa unor pozitii moderate din spatiul public. Vorbim insa despre un spatiu public unde majoritatea evenimentelor “senzationale” au inceput sa fie descrise prin doi descriptori: vesel si trist.

 

 

 

 

Next»