Krossfire's Blog

3 Comments »

In noianul de lucruri care ii ia prin surprindere pe romani, se numara mai nou si furtul organizat…

Nu, nu furtul ala de copil frustrat care apuca hulpav cu ambele maini si isi cumpara instant o jucarie. Genul ala de hot e floarte la ureche chiar si pentru DNA. E hotul cu o psihologie facila, usor de prins si santajat. O prada usoara, atunci cand media sau UE are nevoie de titluri ”grele”. Din pacate insa, asa zisa ”mare hotie” nu e perceputa si constientizata dincolo de nivelul declarativ. Stim ca “se fura“, dar ne lipseste perspectiva asupra pagubelor. Nu de alta, dar nu vad altfel de ce ai accepta ca oameni care au furat cu salbaticie sa fie transformati in martiri.

In cazul oamenilor politic, nu furtul de bani este cel mai grav, ci mecanismele din spate. Pana la urma, orice moralist de bodega ar fura cu lacomie odata ajuns intr-o functie care sa-i permita asta. Cum spuneam, astia sunt hoti cu o psihologie usor de anticipat. Mult mai grav este insa furtul de incredere si prejudiciul de imagine care vine atasat. Sa nu mai vorbim despre furtul de şanse si, in cazul unora care au plantat panselute cu minerii, despre furtul de viitor.

Sa purcedem deci in a sublina cateva dintre tipurile de furt care ne trec pe sub nas, in timp ce noi suntem ocupati sa impartim politicienii in băsişti şi uselişti.

1.Furtul invizibil. Sunt sanse sa simti cand un ager cetatean iti strecoara mana in buzunar. E mai greu insa cand esti furat de un om angajat sa rezolve problema furturilor pe fata. Furtul invizibil inseamna disparitia unor lucruri esentiale unui grup oameni pentru a face loc unora necesare unuia singur. Parcarea din fata blocului tau care acum e magazin comercial. Parcul devenit mall. Oamenii care au autorizat asta sunt fara indoiala hoti, chiar daca banii au fost luati de la o terta sursa. Tie ti-au rapit confortul de dupa munca si plimbarile din weekend.

2.Furtul de timp. Esti Persoana Fizica Autorizata si pierzi lunar cate o zi intre munti de hartii? Birocratia excesiva si ineficienta inseamna furt, la fel si nepotismele care intretin fenomenul. Timpul e cam greu de cerut inapoi in instanta.

3.Furtul de credibilitate. Esti al doilea primar arestat dintr-un oras de 100 000 de suflete? Nu doar imaginea ta e in joc cand esti surprins circuland cu viteza spagii. Sunt cativa alegatori a caror imagine publica e reprezentata de tine. In cazuri mai grave, e vorba de imaginea unei intregi tari in fata unei comunitati mai mari. De-aia nu-i fain sa furi si sa vorbesti  zambind despre asta.  Aici simt nevoia sa imi fac fac mea culpa pentru indulgenta cu care am tratat un fost edil.

4.Furtul din buzunarul statului. Diferenta dintre un buzunar obisnuit si cel al Statului este ca statul nu are bani. Banii statului sunt banii tai, incredintati unei autoritati pentru a-ti asigura un set de drepturi si beneficii. Orice bani ajunsi la bugetul public care nu se intorc sub o forma sau alta la beneficiarii de drept sunt bani furati. Asta se intampla indiferent daca cel care-i iroseste o face in scop personal sau daca e incapabil sa-i gestioneze.

5.Handicapul social. Ai vrea sa te angajezi in sistemul public, dar toate posturile pentru care esti calificat sunt ocupate de rudele lui X? Vrei sa lucrezi pe carte de munca, dar impozitarea excesiva nu lasa firmele sa respire?  Ei bine, sistemul pilelor creeaza un handicap social si economic.  La fel o fac si licitatiile cu firme fantoma. Daca esti dezavantajat de sistemul pe care il sustii prin impozite, atunci ti-au fost furate niste drepturi.

6.Datoria odioasa. Intamplator, tipul asta de jecmaneala organizata este descrisa chiar sub acest nume in legislatia internationala. Datoria odioasa este datoria facuta de un regim in numele populatiei, dar nu si in interesul ei. Exista si un mecanism de a o anula, dar mai e pana sa avem genul ala de oameni politici.

7. Evaziunea ca hobby. Posturile de stiri au invaluit expresia ”evaziune fiscala” intr-o aura mistica. Pentru omul de rand, evaziunea pare genul ala de infractiune indepartata, nu genul de porcarioara pe care si ei o practica zilnic. E adevarat, munca la negru nu se impoziteaza, dar stiti ce nu se mai impoziteaza? Spagile si afacerile cu statul facute de oameni care legal nu au voie sa fie implicati in ele. Oricum, o spaga nu inseamna furt direct de la tine, ci din buzunarul ”statului” unde cotizezi si tu. Mai mult, o spaga va fi mereu furt de la cei care refuza sa o dea.

(Sursa: mimiandeunice.com)

8. Furtul de munca. Fiecare privatizare dubioasa fura dreptul la munca al catorva mii de oameni. La fel si licitatiile si negocierile cu investitori straini distruse de ambitiile vreunui principe local. Strans legat de punctul 5, furtul de ”munca” reprezinta distrugerea voita a unor potentiale locuri de munca si surse de venit pentru comunitate, in scopul de a crea noi surse de venit pentru un singur om.

9. Furtul de spatiul vital. Concesiunile sunt niste metode senzationale de a distruge ecosisteme si a rade kilometri de padure. La fel si plasarea unor cladiri de patrimoniu pe mainile unor putoi dornici de imbogatire instant. Exista locuri care nu sunt si nu ar trebui sa fie ale nimanui.

10. Furtul prin despagubiri. Dupa ce o firma fantoma s-a prefacut ca a asfaltat strada din cartierul tau, cineva trebuie sa ”ia bani de la buget” pentru a finaliza lucrarea. Si astfel, mainile ”statului” au intrat de doua ori in portofelul tau.

Va las sa continuati in voie lista. Despre furtul intelectual am mai vorbit, desi nu aici e locul discutiei (ar fi trebuit sa scriu un articol special numai despre baietii astia sau astia). Despre cei care fura, dar si “fac” n-as vrea sa mai amintesc. Nu cand avem primari bucuresteni care duc ajutoare in Sibiu si primari de oras portuar care isi traiesc adolescenta la 40 de ani. Da-i unui om un peste si va manca o zi. Invata-l sa fure si, in 4 ani, in locul lacului va fi un mall.

P.S: Ma bucur totusi ca avem un Minister al Marilor Proiecte, dar inca nu avem un Berlusconi prins si inchis pe merit.

24 Comments »

Astazi voi introduce din nou profanii in lumea misterioasa si ezoterica a orasului cu doi primari puscariasi…

Cu aproape sapte ani in urma, cand am decis sa parazitez taramul bucurestean, am sesizat ca una dintre expresiile mele favorite nu se regasea in vocabularul colegilor mei, indiferent de regiunea din care respectivii migrasera. Pe de alta parte, valcenii pareau a fi familiari cu expresia si ii recunosteau meritele verbale si literare. Cuvantul in cauza s-a nimerit sa fie “coinac”, un nobil termen argotic asociat celor mai mici in varsta decat tine. Dexonline consemneaza in treacat existenta acestei perle de limbaj si prefera sa dedice spatiu unor sensuri deloc poetice ale aceluiasi cuvant. Eh, macar se intelege ca accentul e pe silaba a doua.

Aparent restrans la orasul Ramnicu Valcea si la imprejurimi, cuvantul “coinac” are o istorie incarcata de lupta si suferinte prepubescente. Provenind cel mai probabil din expresia “coiţe”, coinacul a devenit mai mult decat o banala injuratura. La gradinita, coinaci erau cei cu un an mai mici decat tine, cei in fata carora iti demonstrasesi superioritatea…imbatranind. In clasa I, coinaci erau absolut toti pustii de gradinita, chiar daca unii erau de aceeasi varsta cu tine. Evoluasesi, aveai insigna in piept. Ulterior, in clasele 5-8, coinaci erau toti oamenii care nu coincideau cu tine, chiar daca tot ce va despartea erau cativa centimetri inaltime.

Din ce imi amintesc, termenul se aplica fara discriminare si fetelor, dar aici aparea si o conotatie afectuoasa. Daca te placea o ”coinacă”, atunci te placea o fata mai mica decat tine, care de cele mai multe ori iti placea si tie (dar tu nu puteai recunoaste asta, pentru ca erai mare si tare). Daca-ti placea tie de o ”coinacă” iar ea nu-ti impartasea afectiunea, atunci aveai o problema, amica. La gradinita, in grupa mare fiind, am fost la un moment dat placut de o “coinăcică” (cum o alintam) cu un an si ceva mai mica. Am rebotezat-o ulterior “gagicuţa”, impulsionat de amicul meu de-atunci. Era mai nobil.

In liceu, termenul de ”coinac” a aparut mai rar, insa era un termen suficient de natural incat sa nu ridice sprancene de adolescenti. Aici termenul era folosiv exclusiv peiorativ. Coinac era oricine indraznea sa-ti atinga orgoliul de pusti infatuat (chiar si cei mai “in varsta” decat tine). Tot coinaci le spuneam si celor vizibil mai imaturi decat noi (noi la 14-15 ani fiind, evident, maturi). Pentru a ajuta antropologii si etnologii, am mazgalit cu maiestrie o harta a originii ”coinăciei” (sau ”coinăcelii”, dupa cum pronunta ramura sudica a valcenilor).

In ciuda a ceea ce pare a fi un punct de origine pentru expresie, am primit rapoarte ale cuvantului coinac si din alte zone ale tarii. Asta e dovada clara ca, la fel ca Super Baba Samurai  sau piesa Capu sus, botu’ jos, multe mituri urbane valcene si-au depasit magistral originea. De ce este insa relevanta aceast ”banal regionalism”? De ce au trebuit irositi niste biti si de ce a trebuit sa biciuiesc in asemenea hal cuvintele?

Explicatia este simpla si sta chiar la baza fenomenului. Coinacii nu puteau sa sara peste patru trepte de scara, ca noi. Coinacii nu intelegeau jocurile si discutiile de ”oameni mari”. Coinacii te deranjau uneori, desi simteai dubioasa nevoie de a-i apara. Mai mult, coinacii clar nu stiau ”cum e cu fetele”, mai ales ca multi dintre ei erau fete. Coinăcia nu discrimina sexual, desi, anatomic vorbind, ar fi trebuit sa o faca. Peste toate insa, era placerea de a striga din toti rarunchii: Băăăă coinaaceee!

P.S: M-am gandit sa revin ceva mai devreme, insa nu cred ca vrea cineva sa-i povestesc toate glumele lui Eddie Izzard. Poate mai livrez un set de filme, ca sa aflati finalul de la Iron Man 3.

10 Comments »

Dupa o saptamana aglomerata si un examen la chineza, mi-am zis ca n-ar fi rau sa mai spamez putin si pe blog…

Despre inutilitatea seriozitatii si despre greseala de a amesteca varsta cu autoritatea am mai scris. Despre sursa fenomenelor in cauza n-am apucat inca sa ma vait.  La modul rudimentar, as spune ca e vorba despre confundarea maturitatii cu varsta. Stiu: ce am spus suna la fel de interesant ca un discurs politic intr-un club. Vreau insa sa abordez ideea preconceputa ca maturitatea e un fel de fundita mov pe care ti-o acorda divinitatea dupa ce ai supravietuit varstei de mijloc.

Cand cineva va spune cu aplomb ca s-a maturizat, e in regula sa-l strangulati cu faşa de la scutec. Oricat ar prefera psihologii si antropologii sa o catalogheze, maturizarea ramane un proces continuu, o adaptare constanta. Intelepciunea nu vine in fata unui calculator, printre chipsuri si servetele. Maturitatea nu sare din spatele unui birou de coporatie. Nu iti poti acorda beneficiul maturitatii, daca n-ai fost pus in posturile pe care pretinzi ca le intelegi. Nu e important sa ajungi pur si simplu la 60 de ani (bine, in Romania e o performanta). Maturitatea e unul dintre putinele procese in care “drumul e mai important”.

Anii irositi in lupta cu propriii demoni conteaza mult mai mult decat cei investiti in campionate de frecat menta. Desigur, si inteligenta joaca un rol important. Ea nu e utila numai in a articula argumente, dar e si principalul filtru pentru amalgamul de “chestii” din jur. De-aia jumatate din soferii de taxi si paznicii de club cred cu tarie in conspiratia “Iluminatilor”. E doar una dintre miile de false explicatii pe care un om imatur le poate asocia “experientei de viata”. Cu alte cuvinte: “Asculta-ma pe mine ca sunt batran, chiar daca spun o tampenie!”. Chiar si cu astfel de exemple, maturitatea se leaga mult mai mult de experienta si interactiune decat de inteligenta.

Oamenii copilarosi nu sunt neaparat imaturi. Faptul ca cineva “se prosteste” constant nu inseamna ca respectivul nu stie cand sa fie “om mare’. Trebuie sa cresti suficient ca sa stii sa fii copil. De cealalta partea a baricadei, faptul ca cineva tace si evita confruntarea nu e un semn de intelepciune. Tacerea nu e de aur si nici rabdarea. Daca un om nu spune o tampenie, nu inseamna ca nu o gandeste. Daca un om nu se grabeste, nu inseamna ca isi planifica fiecare miscare. In momentul in care ai ajuns la propriile concluzii si ai crescut suficient, vor fi destule ipostaze in care nu vei putea sta deoparte.

E destul de greu sa recunosti un om imatur. Simptome exista, autosuficienta si autodiagnosticarea (“oamenii nu ma vor, pentru ca sunt prea bun”) fiind printre ele. Totusi, ca orice simptome, ele pot indica o intreaga categorie de boli. Spre deosebire de prosti, imaturii sunt mai greu de depistat din simple interactiuni sau discursuri. Trebuie sa interactionezi cu ei,  sa-i vezi la lucru si sa le dai ocazia sa-ti demonstreze cat de putin inteleg din viata. Interactiunea asta va fi de cele mai multe ori una dureroasa. Partea buna e ca durerea va contribui intr-un final la propria maturizare.

Singurul pe care-l poti face pentru a nu cadea in capcana imaturitatii este sa nu abandonezi cautarea. Caustica si absurda. Relaxata. Violenta. Cautarea. V-o spune un om crud si imatur: nu abandonati cautarea. E singurul lucru care te poate face sa pricepi ca lumea nu e numai “chestia aia care se intampla in jurul tau”.

19 Comments »

Revin si astazi cu un raspuns la o intrebare pe care nu mi-a adresat-o nimeni…

Dilema vine din categoria “inainte era mai bine” si suna cam asa: depreciază accesul la informatie calitatea produselor artistice? Stiu, fraza seamana cu o contributie la “Prolegomene pentru opera Sandrei Brown”. Sa mai incerc odata: a scazut nivelul a ceea ce numim ”artă”, odată cu aglomerarea de scriitori, regizori si muzicieni amatori? Sunt vechile tomuri superioare in continut datorita epocii aparitiei si eruditiei autorilor, sau Alexandre Dumas si Dan Brown ar fi putut bea o bere impreuna?

Despre obsesia autorilor moderni pentru marea opera si despre prostmodernism am mai scris. Desi nu diger multe curente artistice, nu mi-am oprit ceasul la 1900 pentru a-l comenta pe Slavici impreuna cu prietenul meu imaginar, Pintea. De altfel, consider majoritatea “capodoperelor” literaturii romanesti, dar si o buna parte dintre cele universale, ca fiind mult  suprapreciate. De ce? Fix din cauza accesului limitat la informatie si la cultura livrească din perioadele in care au fost scrise. Pintea imi sopteste ca se scrie ”livrescă”. Multumesc, dragul meu dinozaur invizibil!

In statele asa-zis ”civilizate” din Europa invatamantul obligatoriu n-a fost stabilit prin forme legale decat prin secolul XVIII. Mai mult, accesul la formele superioare de invatamant a fost rezervat nobililor si negustorilor prosperi, timp de secole bune. Exista bineinteles alternativa scolilor manastiresti care, desi au produs si valori, nu ofereau un grad prea mare de libertate. In Romania problema a fost mai accentuata si s-a resimtit masiv pana in perioada interbelica, cand rata alfabetizarii era extrem de scazuta fata de media europeana. Serios, ai nostri citeau ca brazii!

Sa revenim insa la arta, folosind predominant exemple romanesti. Sunt mai amuzante. Neavand cu-adevarat o perioada renascentista, am avut totusi cateva timide si oarecum rusinoase incercari artistice, din care merita amintita perioada ”poetilor Vacaresti”. Cred ca in documentul asta puteti gasi ceva mai multe referinte despre valoarea poetilor romani de vita nobila. Nici cu autorii canonici nu stam prea bine. In perioada in care boierul Alecsandri descria iarna in mai multe cuvinte decat Ion Cristoiu, francezii ni-l dadeau pe Rimbaud. Erau Slavici, Sadoveanu, Calinescu si altii cu-adevar niste valori? Probabil ca erau, insa nu imi e foarte clar cu cine se comparau.

Intr-o perioada in care daca voiai sa devii scriitor iti trebuiau ceva resurse, nu intalneai un Mo Yan la fiecare pas. Mai mult, odata ce accesul la informatie s-a ”democratizat”, gasirea unui subiect original a devenit o preocupare secundara. Principala a ramas calitatea scriiturii si forta stilului. Din punctul meu de vedere, accesul la informatie si toata cascada de text, imagine si sunet din jur ajung sa creeze opere mai puternice. De ce? Pentru ca e al naibii de greu sa razbati intr-o lume in care kitschul ocupa galerii intregi, asa cum va poate confirma si dinozaurul Pintea.

Cand toti sunt critici, cand sa scrii carti sau sa turnezi seriale web sunt simple hobby-uri, valoarea adevarata trebuie sa lupte mai mult pentru a iesi la suprafata. In 1933, un jurnalist ”chiabur” care publica la un cotidian local avea toate sansele sa fie distribuit national, daca scria o carte. Mai mult, ar fi avut usor acces si in ermetica lume a dramaturgiei. Era intr-adevar greu sa ajungi in postura de a fi luat in seama, dar destul de usor sa continui daca erai deja acolo. Astazi, un pustan privilegiat si cat de cat talentat are de muncit ani buni pentru a castiga ceva din scris, chiar daca nu se exprima beletristic.

Intrebarea ”De ce au rezistat operele considerate clasice?” nu-si are neaparat sensul. De altfel, nici intrebarea “De ce au iepurasii purici?” nu prea are logica, dar o sa o pun oricum. Raspunsul primeia e simplu: unele au rezistat prin simpla valoare, pe cand altele au inovat intr-o epoca in care concurenta se numara pe degete. Zgomotul de azi este intr-adevar enorm, la fel si cantitatea de informatie. Azi nu mai e suficient sa scrii, compui, regizezi sau dezvolti jocuri. Fie esti foarte bun, fie foarte accesibil si usor de asimilat. Nu mai poti fi ”bunicel”. Asta e dezavantajul.

P.S: Aveam de gand sa pun o poza simpatica la articol, dar era ca si cand as fi pus niste frisca pe 0 supa de hamsteri. Oricum, inca nu stiu daca Dumas Senior si Dan Brown s-ar fi inteles.

28 Comments »