Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Războaie, corporații și purceluși mutanți

Posted by on 23 Jul 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează un text prea scurt pentru filme proaste, dar prea lung pentru glume bune…

Știu că abia așteptați să vă întoarceți la Facebook așa că am decis să-mi restrâng textul la câteva titluri care rulează acum sau care pot fi găsite pe serviciile de streaming și DVD. Sau, cum ar spune un adolescent în fața primei cuceriri: o să termin repede…

Dunkirk (2017)

Ultimul film al lui Christopher Nolan are atât de multe recenzii pozitive, încât începi să-ți pui întrebări. Să fie britanicul atât de bun? Răspunsul este: da, până acum… da. În Dunkirk, Nolan rămâne voit fără jucăriile preferate, tematica S.F. și efectele speciale, și ne trântește un film impecabil cap-coadă, cu o editare sonoră incredibilă și o cinematografie monumentală. Dacă pentru muzică (nu și pentru sunet) este responsabil Hans Zimmer, pentru cinematografie îi putem mulțumi lui Hoyte van Hoytema, un olandez care a marcat deja câteva goluri.

Dacă despre retragerea de la Dunkirk nu se pot spune noutăți, despre abordarea lui Nolan se va vorbi ceva vreme. Dunkirk e un film claustrofobic, compus din trei povești separate și ușor decalate în timp. Scenariul aduce îi aduce în prim plan atât pe eroii de conjunctură, cât și pe cei speriați de iminența catastrofei. Totul înconjurat de unghiuri cinematografice care fac 3D-ul absolut inutil, motiv pentru care Nolan nu îl folosește. Metoda științifică abordată de regizor chiar strălucește. Dunkirk este genul de producție care mai demonstrează o dată că cetatea filmului a fost, este și va rămâne la Hollywood, nu la Cannes, Veneția sau Toronto. E un film obligatoriu pentru cinefilii europeni aspiranți, mai ales că e și destul de scurt. Nu de altceva, dar trebuie să vadă și ei cum se face, cu sau fără buget.

Altfel, actorii sunt la înălțime, însă nu ei sunt vedetele filmului. De fapt, în Dunkirk, toți soldații sunt reduși la o masă amorfă și speriată, motiv pentru care talente precum Tom Hardy (care își reia involuntar rolul din Batman), Cillian Murphy sau Kenneth Branagh pot sta liniștiți lângă Harry Styles, un cântăreț de pop enervant care, culmea, face un rol decent.


Tom Hardy

(Tom Hardy fiind Tom Hardy – Sursa

Okja (2017)

Bong Joon-ho a atras tuturor atenția cu Snowpiercer, iar Netflix ne-a trezit curiozitatea după ce lungmetrajele lor S.F. (Spectral, The Discovery, iBoy) au început să fie la înălțimea serialelor. Okja arată excelent atât vizual, cât și la nivelul numelor de pe afiș. Pe lângă micuța coreeană căreia i-ai putea spune “personaj principal”, în film apar Tilda Swinton, Paul Dano și Jake Gylenhaal pe care nu-l vedeam în rolul unui Ace Ventura alcoolic. Coloana sonoră aduce puternic aminte de Goran Bregovic, iar filmul a fost inițial huiduit la Cannes pentru prezența logoului Netflix. Toate ingredientele ar trebui să ducă la o producție excelentă, nu?

Din păcate, la nivel narativ, Okja livrează o marfă neglijabilă, un fel de Free Willy în care obiectul salvării este o purcelușă mutantă, vânată de o corporație care atacă Monsanto. Mesajul anti-GMO și parodierea activismului modern sunt binevenite. La fel sunt și glumele cu accent cultural, strâns legate de obsesiile sud-coreenilor. Într-un final însă, Okja rămâne un film care poate fi uitat lejer după prima și singura vizionare.

Okja

(Un omuleț purceluș și o purcelușă omuleț – via Slashfilm)

Kong – Skull Island (2017)

La momentul lansării, Kong îi trăgea tare cu nume precum Tom Hiddleston, Samuel L. Jackson, John Goodman și John C. Reilly. Chiar și așa, recunosc că nu aveam mari așteptări de la titlul ăsta. După ultimul film cu Godzilla (de care universul Kong este legat) și după încercarea anterioară de remake (Peter Jackson), nu credeam că maimuța gigantică ne mai poate rezerva surprize.

Nu numai că Skull Island este impresionant vizual, dar filmul este și foarte relaxant. Cu excepția lui Jackson, etern tensionat, toți actorii par să se distreze la culme în noua producție. Nu văd niciun motiv pentru care publicul nu ar face la fel. Skull Island e o poveste de aventură clasică, fără mari pretenții, dar sensibil diferită de mai vechea “maimuța răpește femeia și apoi urcă pe clădire cu ea”.

The Belko Experiment (2017)

Filmul ăsta promitea destul de mult din trailer. Angajații unei corporații americane cu sedii prin țări exotice și cu un obiect de activitate greu de definit se trezesc blocați în noua lor clădire. O voce invadează sistemele de comunicare și le poruncește să se omoare între ei. Totul pentru propria supraviețuire, evident. Șefi, secretare, băieți de la întreținere, paznici și mai toți angajații clasici trebuie să decidă rapid dacă totul e o glumă sau dacă e cazul să pună mâna pe capsator.

Prima parte a filmului amintește de mai vechiul și mai bine realizatul The Exam, însă a doua parte este cea care scufundă experimentul. Sânge, sânge, măcel și o concluzie previzibilă și la îndemână. Merită văzut pentru construcția personajelor și pentru cei câțiva actori de categoria B recognoscibili, dar cam atât.

The Void (2017)

După primele zece minute de vizionare, The Void pare să fie un horror clasic, o întoarcere la stilul anilor ‘90, cu niște cadre care amintesc (sau copiază de-a dreptul) cinematografia lui David Lynch. Filmul este bine localizat (un spital aproape abandonat), iar tensiunea crește gradual, însă apariția bruscă a unor creaturi bizare, referințele mitologice și efectele vizuale mediocre o să vă lase la final cu aceeași întrebare: ce și, mai ales, de ce am văzut?

The Circle (2017)

Emma Watson, Tom Hanks, Patton Oswalt, John Boyega și ultimul film înainte de moartea lui Bill Paxton și a lui Glenne Headley, care aici joacă rolul unui cuplu în vârstă. Dacă distribuția pare impresionantă pentru un film despre corporații și despre dispariția intimității (da, altul), ei bine, și lista firmelor și persoanelor parodiate sau direct atacate e la fel de mare. Google, Facebook, Amazon, Apple, Steve Jobs, Larry Page, Mark Zuckerberg sau Edward Snowden își fac fie și fugitiv loc prin scenariu.

The Circle spune povestea unei fete simple, dar inteligente (Emma Watson, evident), care urcă rapid treptele unei corporații gigantice. O corporație plină de stereotipuri, ale cărei rețele sociale și gadget-uri ajunseseră să guverneze viața americanilor. În mare, scenariul seamănă cu un episod din Black Mirror, o nuvela de a lui Ken Liu (The Paper Menagerie) sau cu o mai veche creație personală (complet irelevant, dar ne promovăm și noi cum putem).

Din păcate, filmul nu se apropie de niciuna dintre cele trei surse de comparații (da, nici măcar de creația mea), pentru că scenariul pare să se oprească după 30 de minute. The Circle este genul ăla de film pe care-l tot aștepți să înceapă și care, până la final, îți transmite fix nimic. Multe idei bune și la fel de mulți actori decenți irosiți. Păcat.

Tom Hanks

(Și uite așa se duc două ore de film – Sursa)

Raw (2017)

Raw este un horror franțuzesc profund deranjant și carnal, cu o temă care combină ritualurile de inițiere cu obsesiile moderne. Personajul principal, o studentă ajunsă prea devreme la universitate (pe criterii de inteligență), este forțată să treacă la o dietă omnivoră, după ani în care mama ei o hrănise cu verdețuri. Odată cu acest eveniment „traumatic”, junioara începe să se manifeste bizar, spre disperarea bisexualului ei coleg de cameră și a surorii ei.

Avantajul lui Raw este totodată și problema lui: e un film feminist, divers și foarte realist (există inclusiv o scenă cu o epilare inghinală), cu o actriță foarte promițătoare în rolul principal. Din păcate, deși genul s-a ridicat foarte mult în ultima vreme, Raw este un film prea pretențios pentru un horror și lucrul ăsta se simte. Deși episoadele de suspans nu au lipsit din film, aproape în fiecare minut m-am temut că unul dintre personaje va începe să meargă în slow-motion sau să înfulece o ciorbă, lingură cu lingură.

John Wick – Chapter 2 (2017)

Nu sunt foarte multe de comentat despre filmul ăsta, motiv pentru care am uitat să-l includ în selecția trecută. E un film mai puțin plauzibil decât primul, în care contractul cu privitorul este încălcat în multiple rânduri. Keanu Reeves, rapperul Common și Laurence Fishburne sunt simpatici, dar incredibilul Ian McShane îi eclipsează. Altfel, pe lângă momentele obositoare de cafteală, John Wick 2 arată superb vizual, câteva dintre scene fiind absolut memorabile. La fel ca primul film, ultima “capodoperă” a fostului cascador Chad Stahelski merge la fix într-un weekend ploios, chiar dacă nu vă place Keanu Reeves. Ahh, da, și lăsați-i naibii omului câinele în pace!

Rings (2017)

Dacă remake-ul american din 2002 a fost un film decent, fiind regizat de Gore Verbinski, niciuna dintre continuări nu a fost suficient de bună încât să merite un paragraf între…

P.S: Data trecută spuneam că nu voi comenta nimic despre noul Twin Peaks, din motive care țin de fanii lui. Acum, după mai multe apariții, aș spune că toată magia lui “David Lynch” din noul sezon încape în vreo două episoade mai bune din American Gods. Din păcate.

Despre temple și refugii

Posted by on 14 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Nu știu dacă secolul XXI va fi unul al mamiferelor speriate sau dacă va aparține revelației științifice. Totuși, deși viitorul religiei e incert, templele au toate șansele să reziste.

Mitologic vorbind, încă e neclar dacă Iisus chiar voia un templu fizic, alături de biserica aferentă, sau dacă Petru citea printre rânduri. La fel, e greu de decis cât anume din conversia templelor hinduse, iudaiste, creștine și mazdaiste în moschei a fost un act politic și cât a fost revelație. Cert este că, începând de la primul șir de pietre pe care omul primitiv l-a pus în cerc, clădirile “sfinte” și locurile “de rugăciune” au devenit o prezență ubicuă în orice societate. Să ne uităm numai la câte dintre monumentele umanității sunt dedicate zeilor, morților sau zeilor morți.

Mulți s-ar aștepta ca în punctul ăsta să pornesc o tiradă împotriva Bisericii sau a bisericilor în general. Departe de mine gândul ăsta. Din păcate, discuția despre nevoia de religie, despre percepția asupra ei și despre legătura habotniciei cu educația este extrem de complexă. Din fericire, ea nu se rezumă doar la familii tradiționale, redefinirea normalității și la alte fixații de Ev Mediu. Nu sunt și nu am fost parte niciodată din fan clubul băieților în sutană, dar nici nu cred că e misiunea mea să coordonez galeria. Prin urmare, voi lăsa perspectivele agnostice pentru alte articole.

Întâmplător, textul ăsta chiar este despre temple, fizice sau metaforice. Este despre templele de care avem nevoie, un refugiu necesar într-o lume sub asediu. Desigur, oamenii speriați au nevoie de temple mari, de locuri care să le arate că există ceva deasupra; de parcă faptul că suntem un fir de praf pe o piatră plutitoare nu ar fi suficient să ne pună cu picioarele pe pământ. Din frica asta se nasc monstruozitățile arhitecturale moderne. Tot din ea s-au născut însă și monoliții și catedralele impunătoare ale altor epoci. Din fericire, nu toți avem nevoie de piatră și sticlă pentru a puncta spațiul.

(Templul Meenakshi – Imagine preluată de pe Wikipedia)

Pentru unii e suficientă o cameră întunecoasă cu o boxă ticluită prin vreun colț sau o mansardă cu un laptop încins pe măsuță. Unii și-au rezervat propriul colț de natură, pe când alții preferă halele industriale. Da, ar fi promițător să ai linie directă cu Zamolxe, mai bun ar fi un colțișor în care să rămâi cu tine. Fie că simți sau nu că vorbești singur, într-un templu, indiferent unde se află, ești în siguranță. E un spațiu cu propriile reguli și granițe, unele pe care le poți respecta sau pe care le poți defini. Din motivul ăsta multe religii își respectă și acum “ziua sfântă” și au ritualuri anacronice pentru asta.

Orice spațiu poate fi un templu. Chiar și hypermarketurile. Decadent, știu, dar decadența e un semn de civilizație. Un loc care-ți spune “suntem în punctul în care nu trebuie să faci mari eforturi pentru a-ți satisface nevoile de bază” e un loc care de fapt îți spune “gândește-te la altceva”. Un loc unde tentația există, dar poate fi evitată, și unde liniștea se naște din zgomot are potențial de refugiu. Orice loc care-ți permite să fii singur în mulțime poate fi un templu.

Din motivul ăsta, templele o să reziste și tot de-asta separarea lor de ritual e inevitabilă. Nici măcar în vechime scopul lor nu era unul strict religios, ele de multe ori servind drept seifuri sau adăposturi. Templul n-a fost niciodată al zeilor, ci al oamenilor prea mici pentru a înfrunta singuri lumea. Adică al oamenilor în general.

P.S: Întâmplător, bucata asta scurtă de text chiar a fost scrisă într-un supermarket, așa că o să vă rog să-i iertați incoerența.

Între noi, fetele…

Posted by on 08 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Deși informația promitea să dărâme imperiul preconcepției, omenirea trăiește acum o nouă epocă a certitudinii.

Astăzi, orice analfabet știe cum trebuie să fie societatea, cum trebuie să gândească ceilalți, ce e adevăr și ce e conspirație. Orice habotnic îți poate spune cum vorbește o “femeie bună” și ce înseamnă un “bărbat adevărat”. Orice stângist de duminică te va numi ignorant pentru că încă mai crezi în genuri, pe când tradiționaliștii vor urla că ai uitat de sfânta taină a căsătoriei. Asta în timp ce societatea evoluează mai repede decât frica ta de izolare.

E drept, la categoria sfaturi, sexul “frumos” a fost mai oropsit decât sexul păros. De decenii întregi revistele pentru femei au știut cum trebuie să se comporte o femeie, cum să se îmbrace și, nu în ultimul rând, cum să-și tundă părul pubian în funcție de zodie (mulțumim, Unica!). Pe lângă asta, prezența unor demente precum Gwyneth Paltrow și presiunea unui feminism prost înțeles, face din feminitate un ideal tot mai greu de atins.

Deși la prima vedere nu ai zice, și în cazul bărbaților lucrurile sunt la fel de dificile. După secole în care bărbatul adevărat era o combinație dintre un taur educat și basistul de la Manowar, ne-am trezit într-o epocă în care mușchii se fac la sală, inteligența se măsoară în biți și popularitatea în Like-uri. O epocă în care trebuie să fii suficient de sensibil încât să o înțelegi pe cea de lângă tine, dar în același timp ușor labil, să nu creadă societatea că ești slab. O epocă în care nu mai e cool să fii bărbat.

Acum nu mai ai voie să fii nici băiatul mamei, dar nici leit taică-tu. E în regulă să fii “tocilar” și pasionat de ciudățenii, cât timp le împărtășești numai pe Facebook. Trăim o eră ciudată pentru bărbați și femei, dar și pentru orice alt gen cu care s-ar mai putea identifica cineva. Într-o astfel de lume, e normal să cauți repere, fie printre cei care au reușit, fie printre cei pe care îi admiri. Uneori e bine pur și simplu să cauți indivizi coerenți.

Din păcate, mediul online nu abundă nici de povești reale, nici de oameni lucizi. Ăștia sunt prea ocupați să fie bărbați de succes, încât să mai scrie articole despre cum să faci asta. Nouă ne rămân oamenii cu certitudini, adică nebunii. Unii dintre ei au ales calea întoarcerii la “reperele tradiționale” (nu e greu, având în vedere îmblânzirea masivă a hoardei masculine). Din păcate, panta asta duce într-o singură direcție: Evul Mediu. O direcție în care publicitatea ne îndreaptă de ani buni.

Cealaltă direcție, cea a iubirii necondiționate și a lenei fără granițe, a produs însă materiale mult mai ilare. Un astfel de material mi-a atras atenția zilele trecute (când mi-a fost pasat cu bună intenție, de altfel). Benjamin Hardy, un viitor psiholog organizațional în vârstă de 29 de ani, căsătorit de 5 ani și cu 3 copii adoptivi, a reușit să scrie o colecție de sfaturi atât de proastă, încât e imposibil să o ignori. Nu, nu e greu să o ignori din perspectiva de bărbat, ci din perspectiva de ființă rațională.

Articolul original este intitulat “10 Habits That Change Boys Into Men” (10 Obiceiuri care Schimbă Băieții în Bărbați) și se găsește aici dar, în caz că-l ratați, am făcut și un print screen. A fost deja modificat de două ori, deci este posibil să dispară. Scrisă de un om prea tânăr să vorbească și prea bătut în cap să conteze, bucata asta de text are un potențial imens de a face rău, motiv pentru care o voi diseca și demola rapid. Da, știu că nu e stilul meu, dar peste unele lucruri trec mai greu. Voi traduce frazele în limba română, dar vă sfătuiesc să râdeți de articolul original.

Articolul începe promițător. După ce citează o serie de statistici reale legate de sinuciderea în rândurile bărbaților, de alcoolism și de rata de școlarizare, Ben al nostru aruncă următoarea dumă: „Femeile merită succesul primit. Au fost oprimate pentru prea multă vreme. Sunt mai motivate și mai eficiente decât majoritate bărbaților.” Serios, maestre? Ai vreun studiu pe temă sau o spui doar pentru a nu-ți sări feministele în cap? Insinuez asta pentru că întreaga tentă a articolului e una ușor misogină…

Nu că femeile n-ar merita o mai bună promovare sau egalizare a rolurilor sociale, dar actuala orientare a militanților pentru dreptate socială caută să dărâme modelele tradiționale de gen. Media care promovează genul ăsta de atitudine (o atitudine întru-câtva necesară) e în parte responsabilă și pentru confuzia bărbatului modern. Benjamin nu a făcut decât să evite o temă controversată pentru a-și putea umple articolul cu ambiguități.

Mai mult, autorul e profund confuz în legătură cu publicul lui și cu adaptarea mesajului la el. Când pare că vorbește cu tineri adulți, când cu bărbați rătăciți. De cele mai multe ori însă, el pare să vorbescă cu puști, copii și adolescenți. Pentru ei are sfaturi ca:

  1. Gândește dincolo de tine – Afirmația asta nu e tocmai un sfat, ci o colecție de învățături spirituale, amestecate aleatoriu și exprimate incoerent. Problema nu e că bărbații ar fi mai imaturi, așa cum susține autorul, ci că întreaga generație este una imatură și prinsă într-o veșnică adolescență. Sfaturile în sine nu sunt greșite, dar sunt imposibil de înțeles atât pentru un puști de 14 ani, cât și pentru unul de 29. Pe bune, câți dintre noi suntem “umili față de propria umanitate” (Be humble about your own humanity)?
  2. Nu mai juca jocuri video – După ce citează niște studii neconcludente legate de dependență, Benjamin dă un sfat care nu este doar greșit, ci de-a dreptul imbecil. Când ai jocuri video folosite ca terapie anti-traumă și anti-bullying, când jocurile video sunt recunoscute drept formă de artă și au propria secțiune la premiile BAFTA de peste un deceniu, să emiți cretinisme de genul ăsta mi se pare trist. Mai mult, ignorând complet gaming-ul competitiv, autorul se dă pe sine drept exemplu de dependență, uitând să menționeze sau refuzând să înțeleagă ideea de personalitate dependentă (cuvântul adictiv nu există în limba română). Deși DSM-ul nu vorbește deloc despre jocurile video, e clar că un om cu o astfel de personalitate poate deveni dependent de păcănele, Counter-Strike sau șah pe bani, cu aceeași ușurință. Un băiat care vinde obiecte virtuale cu sute de euro pe lună e de preferat unuia care vinde obiecte din casă pentru a juca poker electronic. Totuși, ce înțelegere să ceri de la un psiholog care are senzația că doar bărbații joacă jocuri video?
  1. Învață în medii sănătoase și lasă medicamentele – Un sfat bun, mai ales că vorbește despre ADHD-ul diagnosticat prost. Un sfat bun, care n-are nicio legătură cu masculinitatea, ci cu niște elemente de care toți copiii trebuie să dispună, dar pe care nu le pot controla. Câți puști din ghetourile americane sau românești au șansa să învețe în medii sănătoase?
  2. Practică efortul fizic susținut – Alt sfat decent, dar e ilar cum un om cu meseria asta (da, înțeleg că este sau vrea să devină psiholog “instituțional”) se miră că femeile experimentează durerea diferit față de bărbați. Oricum, e interesant cum activitatea fizică este asociată cu masculinitatea, ba chiar cu ceva care te transformă în bărbat (ai pus-o, Simona Halep)!
  3. Asumă-ți responsabilitatea pentru propria viață și fixează-ți scopuri înalte – Nu am văzut nici băieți și nici bărbați care să-și pună scopuri prea joase, dar oricum sfatul ăsta nu are niciun sens. Pe lângă faptul că vorbim despre un fenomen profund uman, nu despre o activitate masculină, scopurile personale nu sunt ceva cuantificabil. Și dacă noi, ca bărbați (biologic vorbind), avem o problemă, aia e tocmai supraestimarea.
  4. Rugăciune, Meditație și Jurnale – Sfatul ăsta n-are nicio legătură cu masculinitatea, dar nici cu sănătatea mentală în generală. Dacă tehnici precum meditația sau ținerea unui jurnal au efecte terapeutice probate, vizita la un psiholog te-ar putea ajuta mai mult, dacă ai o vârstă și o problemă mai serioasă. Dacă însă nu o ai, introducerea rugăciunii în peisaj s-ar putea să îți înlocuiască problemele, nu să le rezolve. Mai mult, autorul emite și perle de înțelepciune precum “De multe ori combin rugăciunea cu ținerea unui jurnal, ca formă de meditație.”
  5. Fă-ți prieteni buni – Serios? E atât de ușor?
  6. Dedică-te complet altcuiva – Aici autorul nu mai vorbește nici cu puștanii, nici cu adulții. Vorbește cu și despre propria persoană, încercând să-și justifice alegerea de a se căsători la o vârstă tânără și de a adopta copii. O frază merită reținută: “Mulți caută cuceriri sexuale rapide, urmate de un hău interior al goliciunii – le este prea frică să-și scoată la iveală sau să-și confrunte propria identitate. Da, puteți să râdeți.
  7. Îndrăgostește-te de învățare – Un sfat bun, dacă Ben ar înțelege că învățarea nu înseamnă exclusiv cititul de cărți. Mai mult, adâncindu-se din nou în propria ignoranță, autorul trage concluzia: “Nu vă mai jucați și începeți să citiți”. Pentru el, un RPG cu sute de pagini de text și cărți scrise în joc e inferior experienței de a reciti Winnie the Pooh.
  8. Asumă-ți riscuri mai mari – Un sfat decent, dacă e vorba despre oameni de 30 de ani, blocați în rutină, dar periculos când te adresezi adolescenților și când nu explici și partea negativă a unei astfel de atitudini. În plus, asta contrazice alte îndemnuri la echilibru din articol.

În final, după pagini și pagini de aberații, psihologul organizațional trage concluzia că poți avea orice viață alegi să ai”. Mi-ar plăcea să-l corectez puțin: poți să ai orice viață muncești să ai. În plus, autorul a șters un paragraf (vedeți print screen-ul) în care afirma cu certitudine că “economiile tale sunt în dezordine, ai pierdut controlul, iar sănătatea ta mentală și fizică sunt pe butuci. Pentru că, nu-i așa, nu poți avea nimic din toate astea fără rugăciune și jurnale…

Și totuși, cu ce drept îl demolez pe “puștiul” ăsta de 30 de ani? O fac din postura de bărbat “adevărat”? În niciun caz. La fel ca feminitatea, masculinitatea e un deziderat, ceva la care lucrezi continuu, acasă, la job, pe stradă. E rezultatul confruntării dintre aspirații, roluri sociale și ego. Dacă în cazul femeilor rolurile sociale au fost mereu autoritare și restrictive, la bărbați au început să lipsească cu desăvârșire. Noroc cu Benjamin.

De fapt, cam asta e și problema cu el și articolul lui. Sunt convins că omul nu are intenții rele, însă vorbește cu siguranța unuia trecut prin viață, când propria experiență pare destul de limitată și limitativă, după propriile descrieri. Vorbește atât pentru frumoșii rebeli, cât și pentru tații sensibili. Vorbește pentru carieriști, dar și pentru hipioți. Vorbește, dar n-are absolut niciun răspuns. Și, ce e mai grav, vorbește nu doar din postura de “bărbat”, dar uneori și din cea de psiholog, ceea ce-i face sfaturile toxice.

Calitatea de bărbat nu este o cucerire definitivă și nici răspunsul la îndemnul “Fii bărbat!”. E un deziderat, dependent de latura socială și culturală, dar și de propriile aspirații. Nu e o stare de luptă, ci o virtute demonstrată circumstanțial. E ceva personal. În plus, cred că după o vreme și după câteva doze de maturitate, ajungi să înțelegi și singur ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă pentru tine, nu pentru societate. Cu alte cuvinte: o să te prinzi, când va fi nevoie.

P.S: Pe aceeași temă, a modului în care băieții traumatizați devin bărbați traumatiza(n)ți, vă recomand un articol scris de Mark Manson. Unul bun, de data asta.

P.S 2: Pe complet altă temă, după șase articole elogiate, am reușit să scriu un text pe Taste of Cinema care a strâns cam toată ura posibilă din partea anti-fanilor Suicide Squad.

USR și Adrian de la Big Brother

Posted by on 01 Jul 2017 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Cu mulți ani în urmă, pe când Năstase se pregătea să devină împărat, iar O-Zone ne zdruncina încrederea în umanitate, se năștea primul reality show românesc…

Chiar dacă anii 2000 ne loviseră și cu alte producții incalificabile (Vara Ispitelor), Big Brother-ul apărut în 2003 a fost primul fenomen social de genul ăsta. A fost emisiunea care a deschis apetența românilor pentru femei care au ratat videochat-ul și bărbați care au ratat selecția naturală. Fără acest moment de curbură din istoria televiziunii nu am fi avut astăzi show-uri precum Noră pentru Mama, Gospodar Fără Pereche sau Insula Iubirii. Mulțumim, PrimaTV!

Prima ediție Big Brother România a avut succes din mai multe motive. Unul era că Virgil Ianțu și Andreea Raicu erau pe-atunci cunoscuți, nu combinații aleatorii de vocale și consoane. Un altul era că, neinfectați de microbul celebrității (offline, că vedete online încă n-aveam), concurenții se purtau relativ natural. Sigur că toți epatau în fața camerelor, dar băieții și fetele ălea semănau a oameni. Partea proastă a naturaleței este că aceeași emisiune l-a dat vieții mondene pe Ernest și a refuzat să-l mai ia înapoi. El a fost singurul care a rămas pe sticlă, dar serios acum… în prima casă Big Brother exista un tip care-și spunea Mumu!

În fine, să accelerăm puțin povestea. Big Brother-ul de-atunci a fost câștigat de un anume Soso, un băiat tinerel cu o poreclă și o atitudine dureros de benigne. Genul de om pe care-l votezi pentru a nu supăra pe nimeni. Un fel de Iohannis, care însă nu a decis ulterior să devină vedetă. După câteva vacanțe și investiții decente, Soso și-a terminat studiile, a devenit medic și s-a cărat în Germania. Dar nu despre el o să vorbim, ci despre unul dintre concurenții de pe locurile secunde. Un băiat care a ajuns aproape de finală, fără a avea vreodată șanse să o câștige.

Adrian. Adrian era băiat bun… oarecum. Tânăr, ambițios și puțin cam tupeist, craioveanul ăsta nu avea chef de facultate, pe motiv că își începea cariera muzicală. Voia să devină rapper și se supăra de fiecare dată când cineva îi spunea că nu prea e loc de el nici în casa Big Brother, nici pe scenă. Omul nu avea experiență de viață și cu atât mai puțin experiență muzicală, dar voia sincer să “facă lucruri”. După ce i-a stresat pe colegii de platou cu aspirațiile lui artistice, Adrian a părăsit emisiunea. La scurtă vreme, susținut de producătorii cunoscuți între timp, a reușit să scoată un featuring cu Andreea Bălan în care partea lui pare desprinsă din cu totul alt film, să cânte un imn pe care nu și-l mai amintește nimeni și să lase posterității capodopera muzicală numită “Neschimbat”.


(Sursa imaginii și locul unde puteți găsi și alte informații despre capodoperă)

 

Neschimbat are calitatea de a fi o piesă despre pericolele celebrității, cântată de un om care aproape s-a apropiat de ea. Partea vocală aduce a karaoke pe Alex Velea, dar versurile, chiar și transcrise prost, sunt monumentale. Neschimbat conține perle de înțelepciune precum: “M-am trezit peste noapte pe un soclu prea înalt” sau “Vroiau (sic!) autografe, încă nu m-am învățat”, “Privești televizorul, afli multe despre mine!” și monumentala “…băiat modest din Rovine, Craiova, m-am pus în mișcare, joc în horă cu Zorba”. Practic, dacă nu ai fi citit articolul ăsta extrem de informativ, ai fi zis că Adrian a fost un Michael Jackson al Craiovei.

În fine, omul avea scuza de a fi fost tânăr, iar noi avem scuza de a nu-l fi observat. Dacă nu mă înșel, l-am și întâlnit ulterior prin orașul lui de baștină, prin care eram în tranzit. Deși trecuseră vreo doi ani de la debut, Adi al nostru încă se mai comporta ca o mică vedetă, dar una complet inofensivă. Evident, la momentul scrierii articolului ăstuia nimeni nu mai știe cu ce se ocupă Adrian, dar sper că e mai motivat și orientat decât în perioada emisiunii. De fapt, până să sap prin adolescență și prin site-uri de mondenități, mulți n-aveau idee că a existat.

Bun, și atunci la ce bun efortul? E simplu: băiatul ăsta mi s-a părut metafora perfectă pentru Uniunea Salvați România. Asta și faptul că îmi place să dezgrop tot felul de obscurități din cultura pop. Să revenim însă. La fel ca Adi al nostru, USR a fost și este prea tânăr pentru rolul pe care și l-a asumat. USR a ajuns în finala mică pentru că, la fel ca în cazul prezentat, privitorii aveau senzația că va încurca jocurile altora. Le-a încurcat, dar nu suficient, pentru că și el avea propriile planuri.

La fel ca Adrian, USR are senzația că e suficient să vrei să cânți pentru a fi muzician. Cu alte cuvinte, uniunea noastră are senzația că e suficient să ajungi în Parlament pentru a deveni politician. Ambele entități s-au bazat în principal pe votul publicului, nu pe simpatia celorlalți participanți la concurs. Și Adrian și cel mai nou partid parlamentar au intrat fără mari așteptări sau pretenții în joc, au fost votați din lipsă de alternative, iar la final au simțit nevoia să ne spună că au rămas neschimbați.

Ei, oamenii care nu spuneau nimic, au ieșit să ne spună că vor continua pe aceeași linie și că nu au uitat de unde au plecat! În cazul USR, luarea de poziție față de aberațiile Coaliției pentru Familie și apoi retragerea ei au fost fatale și s-au lăsat cu o pierdere de președinte. Două decizii care, combinate, i-au făcut să pară și mai antipatici în ochii celor care îi votaseră oricum fără convingere. Păi, fraților, ori sunteți progresiști, ori băieți modești din Rovine? Despre cariera muzicală a lui Adrian, a cărui celebritate apăsa atât de tare încât a necesitat o melodie, ce ar mai fi de zis…  neschimbată.

Tineri, curajoși și simpatici pentru mulți, dar fără vreun plan pe termen lung. Poate că aș fi putut face comparația dintre multe alte lucruri și USR, dar concurentul Big Brother are totuși un avantaj. Până la paragraful ăsta, 80% dintre voi au uitat deja cine a fost Adrian de la Big Brother, iar restul de 20% nu au știut niciodată. Cam asta riscă să se întâmple și cu USR, prima inițiativă reală de a schimba ceva. O inițiativă susținută din păcate de oameni care nu știu să cânte.

Soluția pentru cei pe care, de voie sau de nevoie, i-am cam votat? Să muncească mai mult și să tacă mai mult. Ahh, și să nu facă sex în fața camerelor (nici Adrian nu a făcut) sau să se apuce de colaborări cu Andreea Bălan.

P.S: Culmea, oamenii din USR care simt că sunt pe cale să fie eliminați din casă sunt tocmai cei care au ceva talent în a înțelege ce se întâmplă.

Rasism, extratereștri și planete vorbitoare

Posted by on 19 Jun 2017 | Tagged as: Filme & Carti

Urmează două pagini de delir pe tema filmelor, unde voi o să vă prefaceți interesați, iar eu o să mă prefac interesant…

Ar trebui să încep cu tema care bântuie nesănătos de mult în online: Wonder Woman – capodoperă modernă sau mizerie sinistră? Din păcate, Gal Gadot mi se pare în continuare un sac de cartofi superb și nu-i pot judeca prestația din prisma calităților actoricești. Altfel, filmele cu supereroi au avut și momente mai bune. O să las deci această capodoperă a feminității pe data viitoare. Până atunci, o să prezint filme suficient de recente încât să vă amintiți posterul, dar ajunse în etapa în care le puteți vedea cu 2 euro pe serviciile de streaming.

Guardians of the Galaxy Vol. 2 (2017)

Al doilea film din seria Guardians of the Galaxy e dovada că, dacă regizorul și actorii sunt competenți, tot ce trebuie să faci (ca producător) este să taci din gură. Marvel a înțeles lecția asta și l-a lăsat pe James Gunn să introducă puțin substrat în ceea ce altfel ar fi fost un film subțirel despre un om, un raton mutant și niște extratereștri care salvează din nou lumea. Guardians of the Galaxy 2 nu e numai echilibrat și plin de referințe plăcute fanilor, dar se joacă și pe tema ascendentului familial, readucându-l în scenă pe bătrânul, dar eficientul Kurt Russell. În rest, Chris Pratt, Vin Diesel și Bradley Cooper se întorc, iar Michael Rooker face un rol excelent în rolul lui Yondu. Per total, un film ușor, dar cu un dozaj excelent de emoție, acțiune și umor.

Alien: Covenant (2017)

Alien: Covenant e puțin mai bun decât Prometheus, dar e ca și când ai spune că ciocolata cu rom e mai cremoasă ca nămolul. Prometheus a fost o mizerie, iar Ridley Scott ar trebui să-și lase cariera să se odihnească. Altfel, cine știe cu ce Exodus 2 sau The Martian Returns ne trezim. Senzația pe care o ai urmărind filmul ăsta este că un tip îmbibat în alcool vrea să îți spună o glumă pe care o știai și care oricum nu e amuzantă. Covenant urmărește inițial rețeta din Aliens și parțial din primul Alien (o capodoperă a genului), doar că își plasează personajele – echipajul unei nave de coloniști – pe planeta din Prometheus.

Din păcate, după ce aruncă două ouă și niște zahăr în castron, Ridley Scott toarnă din plin suc de sfeclă, untură, făină integrală și pietriș. Nu de alta, dar Alien: Covenant e o prăjitură sinistră, lipsită de gust sau aspect. Personajele lui Scott sunt complet nememorabile, Michael Fassbender fiind singurul actor căruia pare să-i pese că în platou există o cameră de filmat. Spre surprinderea multora, Fassbender e urmat de la distanță de Danny McBride (da, acel Danny McBride, amicul lui James Franco, care apare la rândul lui în film). Altfel, cupluri gay puse cu mâna în peisaj, actori nefolosiți (Noomi Rapace, Guy Pearce) și un scenariu lipsit de respect față de privitor. Ca în multe filme din serie, în Alien: Covenant mor o groază de oameni, doar că aici nu-ți pasă de nicio culoare de ei.

Mai mult, obsedat de explicații complexe și întorsături de situație, Ridley Scott reușește cumva să strice și superbul inamic al seriei (xenomorful). Creatura din primele filme era un monstru al claustrării, un “demon” al spațiilor închise, a cărui motivație era supraviețuirea, nu vânătoarea în sine. Era o bombă cu ceas. În filmul ăsta, creatura e mai apropiata de un virus și atacă în câmp deschis, reușind să fie înfricoșătoare numai în ideea că Scott va mai face un film pe tema asta.

The Discovery (2017)

De la Spectral și Stranger Things în sus, Netflix s-a avântat în proiecte de lungmetraj din ce în ce mai scumpe și mai ambițioase (aștept cu interes Okja). The Discovery, cu un Robert Redford obosit și un Jason Segel surprinzător de bun, se numără printre ele. Filmul are o premisă cel puțin interesantă, una care le-a permis șefilor Netflix să-i facă o agresivă campanie publicitară. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, un om de știință deprimat demonstrează existența Vieții de Apoi, fără însă a afla vreun detaliu despre cum ar putea ea arăta.

Așa cum te-ai putea aștepta, anunțul este urmat de un val masiv de sinucideri la nivel mondial. The Discovery urmărește întâlnirea și conflictul dintre retrasul om de știință și fiul său (Segel), fiu care se îndoiește profund de intențiile și de veridicitatea descoperirii tatălui. Din păcate, a doua parte a filmului nu oferă suficiente răspunsuri, iar multe personaje par a fi în plus, lucru valabil și pentru sinucigașa jucată de Rooney Mara. Deși are niște cadre excelente și aduce aminte de The Veil și Sound of My Voice, The Discovery reușește să fie relativ plictisitor și generic. Totuși, dacă-l privim ca pe o poveste polițistă, filmul este destul de reușit. Ar fi putut fi cu adevărat bun dacă beneficia de o regie mai atentă, o coloană sonoră convingătoare și un scenariu la obiect.

Get Out (2017)

Înainte ca Get Out să iasă din circuitul festivalurilor și să intre în cel al cinematografelor, trei lucruri puteau fi citite în orice recenzie la filmul ăsta. Primul ar fi că e surprinzător de bun, al doilea că e un horror cu afro-americani și ultimul că a fost scris, regizat și produs de Jordan Peele, jumătatea mai scundă din duoul Key & Peele. Singurul lucru neadevărat este că Get Out ar fi un film horror. În rest, comediantul Jordan Peele își face debutul regizorial într-un mare fel: printr-un thriller deștept, încărcat social și cu un ritm excelent.

În general nu mă dau în vând după mesaje sociale, așa că filmele axate pe problemele unei minorități nu mă prea impresionează. Get Out își comunică însă din start intențiile: un tânăr fotograf de culoare, antisocial și cam hipster, merge să cunoască părinții noii lui iubite, doi oameni „de bine”, coborâți din interbelicul târziu. Cu alte cuvinte, te aștepți de la bun început la un conflict rasial. Totuși, de la apariția fratelui nebun al fetei, până la bogătanii cu “prieteni negri” și tratamentele alternative ale mamei, lucrurile se complică într-un mod care nu mai are de-a face cu preconcepțiile, ci mai degrabă cu nebunia.

Ultima parte a filmului se apropie într-adevăr de un film de groază sau de unul S.F., cu o întorsătură de situație cel puțin interesantă și un final alternativ pe gustul fanilor genului (finalul poate fi urmărit gratuit aici). Singurul lucru pe care l-aș fi schimbat la Get Out ar fi numărul imens de plasări de produs Microsoft. Am văzut logoul ăla mai des decât dinții personajului principal și omul a zâmbit continuu.

Life (2017)

Dacă Alien: Covenant nu a reușit să ofere prea mult din atmosfera clasicului Alien, iată că Life – un S.F. fără pretenții, dar cu actori decenți – o face. Plasat într-un viitor deloc îndepărtat, Life spune povestea unui echipaj de pe Stația Spațială Internațională a cărui misiune este să analizeze o mostră de sol de pe Marte. Dacă titlul nu v-a dat un indiciu, intriga din Life se declanșează odată ce, în mostra de sol, eroii noștri găsesc un organism primitiv (o celulă ciliată ceva mai complexă). Altfel, nu am amintit degeaba clasicul Alien. Life este la rândul lui un S.F. horror, iar echipajul format din Jake Gyllenhaal, Ryan Reynolds, Hiroyki Sanada, Ariyon Bakare și alți actori de diferite etnii și naționalități (e totuși o stație internațională) nu moare de bătrânețe. Da, filmul nu e 100% corect științific, dar e plauzibil, chiar și atunci când ne propune un inamic deloc înspăimântător.

The Snare (2017)

The Snare este un thriller psihologic cu accente horror (ce surpriză), lăudat inutil de critici și primit cu indiferență de public. Indiferență pe care o merită din plin, la fel ca The Innkeepers, altă plictiseală sinistră etichetată drept film. The Snare are totuși ceva ce merită menționat: o brutală imagine a abuzului. Din păcate, doar atât are. Filmul prezintă povestea unor “mileniali” care rămân blocați într-un apartament în care intraseră fără permisiune. În teorie, lucrurile nu sună rău, dar atât personajele cât și decorul sunt complet neinteresante și aproape “cocălărești”. Pe scurt, așa ar fi arătat The Shining dacă era filmat de un regizor român premiat.

A Cure for Wellness (2016)

Gore Verbinski (The Ring, Pirates of the Carribean) e un maestru al imaginii și cam orice film făcut de el merită măcar o vizionare curioasă. A Cure for Wellness are în plin plan un tânăr corporatist, trimis de consiliul companiei pentru care își sacrifica tinerețea să-și recupereze șeful. Ultimul, ales să fie țap ispășitor pentru niscaiva mizerii financiare, se retrăsese la un resort de tratamente cu ape curative din Elveția.

Premisa filmului este cel puțin interesantă, cadrele din prima jumătate sunt absolut superbe, efectele sonore aduc aminte de clasici, iar referințele la Lovecraft nu pot fi ignorate. Mai mult, actorul din rol principal, Dane DeHaan, promite să ia locul lui DiCaprio în vreo 10 ani. A Cure for Wellness a avut toate premisele să umple buzunarele studiourilor, dar și palmaresul regizorului. Din păcate, ceea ce începe ca un film polițist inteligent se termină ca un horror mediocru, prelungit inutil.

Practic, există un moment al filmului în care ești tentat să te ridici din sală pentru că, deși nu ți s-a răspuns la întrebări, îți place ce ai văzut și auzit. Se pare însă că producătorii au ratat momentul ăla. Montajul final mai include 30 de minute de bătaie, alergătură, incest și explicații inutile. În final, A Cure for Wellness e greu de încadrat. Personal, aș spune că filmul ăsta e fix ce vrea fiecare privitor să vadă: un thriller inteligent și bine construit, cu o premisă actuală, sau un horror încâlcit, cu final previzibil. Din păcate, creația lui Verbinski nu poate fi ambele.

Personal Shopper (2016/2017)

Având în vedere că regizorul lui Personal Shopper a împărțit podiumul cu Mungiu la Cannes-ul din 2016, puteți avea o idee la ce să vă așteptați: incoerență narativă, cadre fără sens și multe pretenții (Mungiu e totuși modest și are momentele lui). Personajul principal, interpretat de o Kristen Stewart alimentată de drogurile lui Nicholas Cage, lucrează în Paris pe post de valet de lux. Și e și medium, la fel ca fratele ei decedat. Și mai primește și mesaje de la un individ necunoscut, posibil mort. Și are și un iubit de la distanță, fără un scop în film. Și cam ăsta e tot Personal Shopper, cu tot cu punct culminant și deznodământ. Serios.

Personal Shopper nu are numai probleme de coerență, dar are și probleme la capitolul montaj, adică fix realizarea pentru care a fost lăudat. Ai senzația că e făcut din bucăți independente, lipite pentru a crea ceva artistic, dar nu pentru a face un film. În mod bizar, văzându-i eforturile din producții nepremiate la Cannes (și care nu sunt Twilight), îmi dau seama că mai rău îmi pare de Kristen Stewart decât de poveste. Serios, după trei paragrafe de laudă din partea criticilor, pe Wikipedia găsim următorul rezumat al lui Personal Shopper: “The film was booed at its initial screening at Cannes”. Hulit de public, apropo.

Nocturnal Animals (2016)

Nocturnal Animals este unul dintre rarele filme care îmbină simbolistica filmului așa-zis “de artă” cu filmul polițist și reușește cumva să nu le facă praf pe amândouă. Dacă acțiunea cadru a filmului (partea lui “artistică”) e mai mult un recital al lui Amy Adams, filmul polițist oferă câteva performanțe ce merită menționate, printre care cele ale lui Jake Gyllenhal și Aaron Taylor Johnson (Kick-Ass) care e genial în rolul de băiat rău.

Michael Shannon joacă excelent, ca în toate filmele în care apare, iar pe Isla Fisher o suspectez demult de a fi aceeași persoană cu Amy Adams. Mi-ar plăcea să dau mai multe detalii despre acțiune în sine, dar Nocturnal Animals e mai mult un film de văzut, decât de povestit și analizat.

(Amy Adams și Isla Fisher sau o singură doamnă foarte promiscuă. Sursa Imaginii.)

Pet (2016)

M-am gândit să amintesc și filmul ăsta pentru că a trecut foarte rapid prin cinematografe. Pe moment poate fi cumpărat prin iTunes și Google Video (indirect). O producție scurtă și fără multe cadre de umplutură, Pet e un horror psihologic inteligent și pe alocuri dement. Pe scurt, filmul urmărește un îngrijitor de animale ciudat și însingurat care răpește o femeie pentru care făcuse o obsesie. Dacă lucrurile s-ar fi oprit la intriga asta și la încercările captivei de a evada, Pet ar fi fost un film banal. Din fericire, în vâltoarea evenimentelor din film, călăii și victimele își schimbă mai des decât te-ai aștepta rolurile. În final, merită menționată și prestația lui Dominic Monaghan, unul dintre hobiții din Lord of the Rings. Cariera lui recentă, incluzând filmul ăsta, a constat în filme cu buget mic în care a jucat de parcă ar fi primit repartiție în Shakespeare.

Ar mai fi încăput câteva titluri pe listă, dar mă îndoiesc că a ajuns cineva la paragraful ăsta. Dacă totuși ați făcut-o, ar fi păcat să nu înșir și niște seriale văzute recent. Astfel, am pierdut puțin timpul cu Legion (o serie cu mutanți irelevanți, dar cu idei excelente), The OA (o idee bună, dar executată așa și așa), Big Little Lies (un serial scurt, dar inteligent, destinat mai ales femeilor) și ecranizarea American Gods care reușește să fie puțin mai bună decât romanul omonim.

Am adormit puțin și la noul Twin Peaks și am aruncat o privire și pe A Handmaid’s Tale, dar ambele au prea mulți fani pentru a vă spune ce le lipsește. Oricum, dacă spui că ultima capodoperă a lui Lynch e mult sub serialele apărute în ultimii ani, imediat te lynch-ează fanii (dacă nu v-a distrat gluma asta, probabil n-o să vă distreze nici serialul).

P.S: Pentru că în articolul ăsta am inserat și o răutate gratuită, o să vă las cu interviul ăsta pe care o reporteriță deconectată de la univers îl ia lui Cristian Mungiu, un regizor și producător mai ancorat în realitate decât ai zice. Trecând peste ultimele paragrafe și peste titlul absolut cretin, aș spune că Mungiu răspunde echilibrat și conștient de faptul că nu poți separa comercialul de artistic.

Next»