Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Demonizarea

Posted by on 20 Jan 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Chiar daca mass media nu mai e capabila sa descopere comori, cei care o reprezinta par mereu incantati sa creeze demoni…

Hackeri atotputernici, retele multinationale de teroristi si fanatici gata de atac. Agenti ai unor guverne straine sau violatori comunali, personajele media sunt la baza acelasi lucru: oameni mici si profund dezechilibrati, transformati in creaturi mistice de o gasca de omuleti fricosi si senzationalisti. Niste falsi demoni de a caror existenta depinde o intreaga industrie si uneori, intregi guverne.

Pe langa discutia despre libertate pe care recentele atentate au pus-o pe tapet si pe langa interminabilele dezbateri despre religie, majoritatea surselor de stiri au fost mai mult decat incantate sa lase in prim plan vocile alarmiste. Despre ce voci vorbesc? Despre cele care sustineau ca orice pusti ratacit care posteaza invective online e un potential terorist. Despre cele care vedeau in orice individ cu un Coran un viitor membru Al-Qaeda. Despre vocile in al caror interes este sa mentina publicul intr-o permanenta stare de alerta si confuzie.

Genul asta de abordare nu doar ca hraneste teoriile conspirationiste, dar ofera si extrem de multa putere unor acte de teribilism. Transforma niste personaje deloc notabile (spre deosebire de tragediile pe care le provoaca) in personaje mitologice si ofera in continuare munitie celor care vor sa mentina starea de teroare. Grupari precum Al-Qaeda, ISIS sau Boko Haram au proprii lor ofiteri de presa, intreaga activitate de recrutare a acestor formatiuni bazandu-se pe cata teama sadeste in “inamici” numele lor si pe cat de mult speculeaza presa pe tema asta. E o tehnica folosita si de serviciile secrete si, in unele state, si de politie, doar ca la un nivel mai mic si mai putin inspaimantator. In “lumea” terorismului international, multe grupari nou aparute ajung sa-si atribuie tot felul de atrocitati, numai pentru fi mentionate mai des…

 

 

(Sursa imaginii)

Cam asta e de fapt marea problema a “demonizarii” unor grupari radicale si a unor indivizi dezechilibrati. Ofera unor oameni lipsiti de discernamant speranta de a fi “cineva” sau, mai bine zis, de a fi “altcineva”… de a fi altfel. Pentru un individ imatur (uneori si foarte tanar), slab educat si cu probleme de socializare, islamismul radical poate oferi un teren de joaca interesant pentru propriile obsesii. La fel si alte ideologii, daca e sa ne luam dupa filosofia cartelurilor mexicane sau fixatiile gherilelor ucrainiene. Nu, nu religia islamica in sine atrage, ci ideea de a apartine unei comunitati “temute” si de a da un sens propriei existente. Desi manat de propriile fantasme si probleme psihice, Anders Breivik nu a vrut doar sa omoare niste oameni, ci sa-si faca viziunea cunoscuta, sa dea o lectie intregii Norvegii. Datorita zecilor de ziare care s-au ingramadit sa-i comenteze si distribuie ideile, unii ar spune ca a si reusit. Altfel, ar fi fost doar un alt nebun cu  un plan pe care, din pacate, a reusit sa-l si duca pana la capat.

Intr-o interventie la post local, cineva a pus lucrurile mult mai frumos in context: lumea e plina de indivizi care nu stiu ce inseamna viata, dar care vor sa dea sens propriei morti. Credeti ca pustanii si pustoaicele care fug din tari dezvoltate pentru a se alatura “luptei” au pus mana pe Coran sau pe Hadith? Nu, dar pentru ei, genul asta de grupari ofera o alternativa pentru o viata complet banala. Adolescenta nu e oricum cea mai fericita perioada pentru a lua decizii, dar viziunea promovata de mass media simplifica si mai mult lumea. Existam noi si “ei” si, conform acelorasi surse, “ei” sunt peste tot si deja castiga. In plus, lupta pentru o idee pare tentanta, atunci cand ideea aia e promovata peste tot, fie si ca exemplu negativ. Lupta pentru o idee e tentanta, cand ideea aia iti ofera vinovati pentru esecurile personale. Brusc, nu mai esti omuletul banal care se chinuie sa iasa din anonimat. Esti un individul “cautat” si “temut”, cel putin in ochii mass media si ai speriatilor din fata ecranelor clasice, ale LED-urilor si Touch Screen-urilor.

Sa nu uitam ca oamenii de rand n-au nici cea mai vaga idee care sunt datele reale din teren si cum arata cu adevarat “lupta”. Ei, vocile cu influenta, dar si politicienii prefera sa se bazeze pe barometrul usor de manipulat al “opiniei publice” si pe agenda media, nu pe cifre obtinute cantitativ. Si nu, nu cred in excese precum difuzarea obligatorie si artificiala de stiri pozitive. E in regula sa identificam “raul” ca fiind “rau” si sa condamnam actiunile celor care il propaga.

Nu e insa in regula sa raspandim frica doar de dragul unor vizualizari sau a unor puncte de rating. Nu e normal sa construim religii mediatice in jurul unor personaje minore si sa le dezbatem zile in sir ideile si doctrina. Unele nume trebuie condamnate si uitate, nu transformate in demoni si imortalizate.

P.S: Ca veni vorba de oameni transformati in mituri, procesul poate functiona foarte bine si invers. Pentru cei interesati, un grup de tineri cineasti vrea sa aduca la lumina una dintre povestile reale din spatele brutalului “fenomen Pitesti”.

Frica de libertate

Posted by on 13 Jan 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Ca sa ma asigur ca treceti de primul rand, trebuie sa mentionez ca articolul nu e despre Charlie Hebdo…

Recentul atentat din redactia franceza a fost disecat si pus pe seama Islamului, gruparii Al-Qaeda, incompetentei autoritatilor si influentei rusesti. Timp de o saptamana, analistii ne-au spus pentru cine ar trebui sa plangem si pe cine ar trebui sa condamnam, in timp ce condeierii si mazgalitorii din Romania s-au transformat brusc in “potentiali martiri”. Chiar si asa, majoritatea participantilor la dezbatere au preferat sa ignore principalele victime ale atentatelor din 7 ianuarie. Nu de alta dar, odata cu moartea unor oameni nevinovati, curajul european pare sa fie trecut si el la “cele vesnice”. Curajul si siguranta ca secolele de macel care ne-au bantuit continentul au dus la constructia unor valori pentru care merita sa luptam.

Aparent, “elitelor” intelectuale din Vest si din Romania le e frica de libertate. Mai grav e ca multor lideri de opinie le e frica atat de libertatea lor, cat si de libertatea altora. Discutia post-“Je suis Charlie” n-ar trebui sa se axeze nici pe valoarea caricaturii ca forma de arta, nici pe discutia religioasa, ci pe intrebarea: cat de dispusi suntem sa ne aparam stilul de viata? Cat de dispusi suntem sa aparam ce alţii au câştigat prin sacrificiu? Nu, nu-i vorba doar de libertate de exprimare, ci de libertate in general. Daca e sa analizam majoritatea opiniilor pe tema, as spune ca nu suntem dispusi sa aparam nimic, dar ca ne place sa producem scuze si scenarii. As spune chiar ca ne e frica (nu ca pe mine m-ar da curajul afara din casa).

Scriitori si ganditori precum Will Self, om pe care l-am apreciat in alte contexte, au preferat sa ne spuna indirect ca se tem. Argumentele lor s-au centrat in jurul limitarii “dreptului la libera exprimare” la “zona in care poate fi aparat” si la o perspectiva post-coloniala, perspectiva pe care a abordat-o in Romania si Neagu Djuvara (destul de abrupt, e drept). Chiar daca n-au fost singurii amatori ai sportului astuia, romanii s-au intrecut in a-si etala frica si incapacitatea de a intelege notiunea de drept fundamental, garantat prin lege. Si nu, nu ma refer la oameni precum fosta invatatoare, actualmente senatoare, Cristiana Anghel. Cred ca respectiva a mai avut ocazii de a-si etala limitele, iar opinia ei nu afecteaza oricum pe nimeni (cu exceptia comentatorilor de profesie… deci pe nimeni).

Andrei Plesu, pe de alta parte, a avut o ocazie senzationala de a se face de ras si a profitat din plin de ea. Greu de spus ce a facut un ganditor de talia lui Plesu (nu, nu e un joc de cuvinte) sa apere genul asta de articole. Sa fi fost micile simpatii legionare, trecutul marcat de comunism, trairea religioasa sau poate doar obisnuinta unei disidente pasive? Sa ne intelegem: ca scriitor si filosof, Andrei Plesu acopera o plaja a ideilor pe care putini oameni de la noi indraznesc sa o abordeze. Nu-i neaga nimeni vasta cultura sau capacitatea de a invarti condeiul si putini sunt cei care si-ar permite o confruntare cu Andrei Plesu in lumea cuvintelor.

Pe de alta parte, cand  scrii si intri in direct pentru a sustine lucruri precum “trebuie sa gasim o limita a caricaturii” sau “sunt lucruri de care e bine să nu te atingi cu atâta nonşalanţă.urmate deNonşalanţa e o formă de nesimţire […] şi nesimţirea trebuie să-şi găsească o anumită limită.” oamenii au dreptul sa-si puna si sa-ti puna intrebari. Mai mult, argumente precum “dacă eu mă decid mâine să fac o caricatură în care mama prietenului meu apare într-o postură dizgraţioasă, nu-i frumos.”, aduse impotriva exprimarii libere, pot fi daramate de un student de anul I. Din punctul asta de vedere, Andrei Plesu a redefinit zicala ”Daca taceai, filosof ramaneai”. Sau, ma rog, pastrand o limita a respectului: “Daca taceati…”.

Daca ar fi sa fim malitiosi, am spune ca majoritatea “elitelor intelectuale” de la noi nu au construit cu adevarat nimic, in afara de discutii. Discutii culte, prinse intre copertile cartilor sau pierdute printre cadrele camerei, dar discutii. Nu dezbateri si nu sisteme reale de gandire. Nu a fost construita o generatie, nu au fost scrise carti care sa miste Europa. Poate de-asta mi se pare si foarte gresita ideea ca am avea intr-adevar o elita. Andrei Plesu ne poate da lectii despre foarte multe lucruri, dar libertatea de exprimare nu e unul dintre ele.

Despre libertatea de exprimare sa vorbeasca cei care au luptat pentru ea, nu cei care se uita la ea din fotoliu sau din fata monitorului (ca subsemnatul). Sigur ca multi nu o mai pot face personal, dar majoritatea au lasat ceva in urma. Daca nu ceva scris, macar puterea exemplului personal. Limitele unor libertati fundamentale nu sunt stabilite in urma unor impulsuri de moment. Ele sunt produsul a ani de civilizatie si nu pot fi schimbate de fiecare data cand cineva are ceva de comentat. Sigur, putem sa le schimbam sub imperiul lasitatii, dar frica nu legitimeaza schimbarea. De cate ori trebuie sa recitim CODA lui Bradbury? Intelectualii ar trebui sa ne apere valorile, nu sa le slefuiasca pana cand ajung niste pietroaie gri intr-o mare de nisip.

In aceeasi nota, un editorial din Romania Libera ne vorbeste despre relativismul cultural modern si despre modul pervers in care a ajuns sa ne erodeze civilizatia. Care e momentul in care am descis ca o teocratie, o dictatura sau o oligarhie stau pe acelasi plan cu democratia europeana? Cand, mai exact, am hotarat sa aruncam la gunoi secole de lupta, eroi, filosofi si scriitori pentru a nu “jigni alte popoare”? Libertatea nu se negociaza, nu se da la schimb pentru siguranta si nu se opreste la “lucruri care ma deranjeaza pe mine”. Da, dreptul la libera exprimare vine cu niste limite, dar ele sunt deja consfintite de lege (calomnia, de exemplu). In rest? Bunul simt, morala personala, religia? Concepte abstracte care nu au ce cauta alaturi de un drept garantat prin lege. Avem o Constitutie, avem niste tratate europene, avem niste declaratii ale drepturilor. Aveti idee cati oameni au murit pentru cartile astea sfinte?

Nu am nevoie de comunism in 2015 ca sa imi demonstreze lucruri pentru care inaintasii mei le-au demonstrat prin propria lupta. Nu mai e nevoie de inca o Revolutie pentru a demonstra unor idioti ca sunt idioti. Nu trebuie sa ma inrolez intr-o Cruciada ca sa-mi dau seama ca razboiul pentru “iubire” nu are sens. Nu e nevoie sa mai castram chimic un Alan Turing pentru a realiza ca pedeapsa pentru homosexualitate e o tampenie. Europa a trait evenimentele astea si credeam ca a si invatat din ele. De ce trebuie sa facem mereu apel la istorie pentru a ne trezi din amnezia colectiva?

Eliminand orice urma de dezbatere religioasa, poate ar fi timpul sa nu mai spunem mereu “vina e la noi”. Valorile democratiilor moderne chiar sunt superioare altor forme de organizare. Nu, nu sunt cele mai bune, dar sunt un pas in directia potrivita. Pentru ele au curs secole de sange de toate culorile si natiunile. Daca n-ar fi fost superioare, milioanele de imigranti n-ar avea de ce sa le caute protectia si confortul economic. Aici nu e vorba despre islamism sau crestinism. Nu, valorile europene nu sunt ”fundamental crestine“. Sunt valori care preced religiile moderne si care au aparut de suficiente ori si in suficiente variante de-alungul istoriei, incat sa poata fi considerate universale.

Pana la urma, este vorba despre a pune semnul egalitatii intre o democratie, fie ea si una mai subreda, si o dictatura pornita din obsesii religioase sau ambitii personale. Da, drepturile ar trebui limitate la zona in care pot fi aparate, doar ca zona aia ar trebui sa fie cel mult una geografica, nu una a gandirii. Esti in Romania? Atunci ai, macar teoretic, dreptul la libera exprimare, indiferent pe cine deranjezi. Nu, nu e dreptul la “libera exprimare cat de cat” si nici dreptul la “libera exprimare de bun simt”. Niste oameni au murit ca dreptul la libera exprimare sa insemne ce scrie in Constitutie, in Titlul II, Capitolul II, Articolul 30, nu ce cred eroii de debara ca ar trebui sa fie.

Cat timp suntem in granitele unor state care proclama niste drepturi, drepturi pentru care au murit mii de oameni, suntem datori macar sa le respectam. Nu, nu trebuie sa le apreciem si interiorizam, dar trebuie sa le respectam, chiar daca propriile credinte si idei ne fac sa credem ca lucrurile ar trebui sa stea altfel. Orice libertate e justificabila, cat timp nu incalca drepturile si libertatile legale ale altora. Erau caricaturile Charlie Hebdo de prost gust? Probabil ca da, dar pentru amatorii de caricaturi, nu pentru amatorii de “bun gust”. Erau o bucatica de media cumparata voluntar, nu grafitti pe moschei. La fel a fost si The Interview, un film tampitel si exagerat, dar care are tot dreptul sa existe, in ciuda parerii Coreei de Nord. Opiniile deranjante se combat cu argumente, nu cu gloante, iar o idee nu dispare odata cu omul care o sustine. Daca ai impresia ca NIMENI, de NICIUNDE nu are DREPTUL sa-ti atinga tie convingerile, problema e la tine, nu la sistemul care garanteaza tuturor, macar in teorie, o replica.

Da, avem dreptul la libera exprimare, dreptul de a nu fi corecti politic si, de ce nu, dreptul de a fi inchisi la minte. Avem drepturile astea, fara frica de a fi considerati “intoleranti” sau de a fi judecati pentru opiniile noastre. Avem, cu alte cuvinte, sansa de a fi niste oameni extraordinari, dar si libertatea de a fi niste nebuni fixisti. Problema e ca libertatea se apara. Sa speram ca nu va fi nevoie sa o aparam din nou cu sange.

P.S: Discutia de mai sus mizeaza pe concepte teoretice pe care nu le-am explorat complet. Am apelat la ele pentru a sublinia ca multe democratii “moderne” par sa fi uitat pentru ce trebuie sa lupte. Par sa fi uitat ca progresul nu e ireversibil…

Best of Krossfire – (20)14th Edition

Posted by on 09 Jan 2015 | Tagged as: Anunturi si Stiri, Diverse, Top 10

In viata oricarui producator de compost online apare un moment in care priveste in urma si se ingrozeste…

Cu alte cuvinte, n-as spune tocmai ca urasc retrospectivele, dar nici nu m-as aseza langa ele in autobuz. Dupa primul an de aruncat biti pe blog mi-am facut un obicei din a publica periodic colectii de articole carora le-am aplicat pompos titlul de “Best Of” (ca un star rock pensionat, gata sa cante a sasea oara in Romania).

Avand in vedere ca am ajuns la numarul 14 al seriei si ca nu am fost tocmai consecvent, ar fi cazul sa amintesc ca blogul asta are mai bine de opt ani. Da, cam cat vreo doua mandate de primar. Diferenta e ca eu nu v-am promis nimic si cred ca am livrat fix ce am promis.

Prin urmare, iata o retrospectiva pe 2014 a articolelor care v-au plictisit mai mult sau mai putin intentionat. Ca de obicei, am evitat retrospectivele cinematografice, colectiile de carti, albume, concerte si alte lucruri la fel de relevante ca apararea lui Voiculescu.

Viata nu e despre tine – Cateva lectii pe care le reproduc solemn si incalc repetat.

Ce mi-ai adus? – Cateva cuvinte despre asteptari si dezamagiri.

Zambeste, ma! – Despre expresii dubioase, de care avem nevoie in limba.

Libertate si Timp Liber – Sau de ce hipiotii n-au avut si n-au dreptate.

Nesimtitul – Episodul I – Despre nasterea unui supererou.

Judecata de Sus – Despre cum judecatoria de sector e mai apropiata decat cele imaginare.

Tinta Numaru’ 1 – Despre paranoia conspiratiei si conspiratia paranoiei.

IMI era mai bine inainte – Despre nostalgii nocive si idei otravitoare.

Poti sa fii de acord sau… – Despre expertiza si moartea ei fulgeratoare.

In locul lor – Despre lipsa de empatie la nivel personal si national.

La nivel “business” – Sau de ce toata lumea are acum un CV “profesional”.

Cred ca te place – Despre o iubita cam geloasa, pe nume Romania.

Sa te imbraci… bine – De ce romanii nu-s chiar varfuri intr-ale modei.

Oamenii micilor victorii – Despre victorii care nu conteaza si campioni care nu se lasa.

Singuri – Despre posibilitatea de a fi singuri in univers si despre cat de putin ne-ar afecta asta.

Ce ba, te dai ciumeg?  – Despre cum glumele copilariei ajung sa dicteze politici mondiale.

Ai auzit ce a spus ala? – Sau cum parerile irelevante devin legi, odata ce sunt preluate de suficienti oameni.

Tara usilor care duc nicaieri – Despre usi fara ziduri si ziduri fara iesire.

Pe cine trimitem in P.E. – Un articol monstru despre alegerile europarlamentare de anul trecut.

In drum spre scoala – Cum o calatorie zilnica iti poate schimba perspectiva.

In siguranta – Despre protectie, siguranta si dementa.

Da-mi si mie sa ma uit – Despre cum copiatul ar putea fi semnul unei afectiuni mai grave.

Statistic vorbind – Despre cum o minoritate de voci produce majoritatea zgomotului.

Pe aproape… – Despre cum oamenii din online “aproape” rezolva lucruri.

Spontan! – Despre spontaneitate si lipsa ei.

Diferentele de varsta – Despre varsta de la care conteaza varsta.

Scurt Ghid Pentru Crescut Copiii Altora – Un ghid in patru parti de la un om care are impresia ca stie cum se creste un copil, desi nu a avut vreodata unul. Partile II, III si IV au fost publicate in aceeasi perioada.

Bolnav de cratima – De ce nu toate cuvintele din engleza trebuie sparte in bucati.

Om bogat, om vedea – De ce lenea nu este singura piedica in fata imbogatirii.

Jocurile de altadata – Declinuri  Volumul 4 – Un nou episod dintr-o serie care n-o sa se termine prea curand.

O sa-ti pese – Despre bulele de autosuficienta care ne protejeaza de cei din jur.

Spune-mi o poveste – O cale sigura, dar anevoioasa, spre succes.

Ireconciliabil – Sau cum ne-ar putea copiii invata sa trecem peste conflicte.

Ce e alea? – Despre lucruri care nu stii ca-ti lipsesc.

De pe Wikipedia… – Despre o sursa de informatii care nu-si merita reputatia negativa.

Tace si face – Sau de ce un anumit gen de oameni nu mai prinde la public.

Lipici – Despre lipici online si lipeala politica in viata reala.

Salam No.5 – Despre cel mai cunoscut miros al anilor ’90.

Cine, eu? – Despre asumarea responsabilitatii si evitarea raspunderii.

Multumesc – Despre oameni carora ar trebui sa le multumim.

Ceva cu mainile… – Despre cum toti simtim la un moment dat nevoia de a face “ceva concret”.

#Poveste – Despre pozele fara povesti si povestile fara eroi.

Si acum, dupa ce tocmai ati dat skip unei intregi pagini de link-uri, va anunt ca puteti oricand consulta colectiile mai vechi, fie prin link direct, fie folosind widget-ul plasat in bara din dreapta. Evident ca puteti… dar de ce ati vrea?

P.S:  Acum am realizat ca, timp de mai bine de opt ani, am scris cel putin un text saptamanal pe blog. Chiar daca de la 10-15 texte lunare am ajuns la vreo 5-6, trebuie sa recunosc ca hobby-ul asta m-a tinut mai mult decat orice scoala sau job.

#Poveste

Posted by on 02 Jan 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Nu stiu cum se face, dar dupa fiecare repriza de Sarbatori, parintii si prietenii se inarmeaza pana in dinti…

Din nefericire, nu e vorba despre arsenalul necesar transformarii unui purcel hulpav intr-o criza de ulcer. Nu, este vorba despre arme cu traditie, special proiectate pentru distragere in masa. Dupa ce tot anul au zacut in colturile lor intunecate si pe HDD-uri uitate, albumele cu fotografii vechi si cutiutele cu “momente unice” ajung cumva in mana celor care abia asteapta sa-ti aminteasca “cat de naspa iti statea parul in poza aiaaaa!”. Asta daca nu esti chiar tu colectionarul care scoate din dulap melancolia de sezon.

Partea frumoasa e ca trucul tine de fiecare data. Spre deosebire de cliseele cu rasarituri inimitabile si selfie-urile din toalete, vechile instantanee au ceva al lor. Mai toti cei care au deschis subiectul asta (si au fost destui) au remarcat acelasi lucru. Incapacitatea de a turna mii de poze si de a edita cu generozitate rezultatele te forta sa iti alegi momentele cu grija. Prin contrast, retelele sociale de astazi abunda de “poze”. Cadre banale si greu de distins, varate pe gatul privitorilor prin mii de Like-uri si Share-uri.

Intr-adevar, vechile camere, cu filmele lor proaste, scumpe si developate in trei zile la turci, aveau un farmec greu de egalat. Un farmec costisitor si consumator de timp, dar usor de observat in contrast cu materialele vizuale de acum. Pana si pozele tremurate si pline de artefacte ni se pareau amuzante, odata trase pe hartie. Altfel, pentru multi fotografi profesionisti, SLR-urile clasice aveau si cateva performante pe care camerele digitale s-au chinuit sa le prinda din urma. Dar asta e alta discutie, una care apartine mai degraba anului 2006. In fine, oricate optiuni ar avea camera unui telefon modern si oricat de bune ar fi obiectivele de acum, abundenta de poze cliseu din ultimii ani scade valoarea unei fotografii singulare. Fie ca-i vorba de camera unui telefon sau de un DSRL ieftin, usurinta cu care poti face o poza si abilitatea de a o edita rapid face putini oameni sa spuna: “Wow, as vrea sa vad mai multe poze cu tine!”.

Pe de alta parte, daca ma uit la multe dintre pozele “de-atunci”, nu cred ca am ce sa regret in termeni de calitate. Majoritatea fotografiilor facute de mine si de cei din jurul meu pana prin 2004 n-au nici cea mai mica urma de bun simt fotografic, chiar daca multe erau destule de clare (proprietatile filmului clasic si lipsa stabilizatoarelor ne faceau sa stam mai des “la poza”). Majoritatea fotografilor amatori de acum reusesc totusi sa incadreze decent o imagine (daca nu ei, atunci camera lor),  sa-i dea rapid un “crop” si sa-i aplice un filtru. Multi au invatat si cateva reguli de compozitie. Da, afirm cu incredere ca pozarii de rasarituri, macro-uri si peisaje au ceva mai multe cunostinte decat oamenii care-ti faceau poza cu maimuta pe plaja. Din pacate, au cam tot la fel de multa imaginatie, pentru ca…

Ce lipseste pozelor pe care le validam zilnic online este tocmai povestea. O poveste reala, un moment surprins in imagini. Magia fotografiilor sta tocmai in caracterul surprinzator al momentelor furate de obiectiv. In figura uimita a pustoaicei de pe plaja. In ghiocelul proaspat iesit de sub sloiuri. In faptul ca prietenii tai nici acum nu au aflat ca le-ai facut o poza. Cate concursuri de fotografie au fost castigate cu selfie-uri programate? Cate cu panorame suprasaturate? Arta fotografica isi trage seva din momente greu de capturat, dar usor de eliberat. Oare daca tanarul din Piata Tiananmen isi facea un selfie cu tancul pe fundal, imaginea avea acelasi impact? Exemplul s-ar putea sa fie prea bombastic, dar ideea e valabila si pentru pozele personale. Daca ma intrebi cum a fost in vacanta, cadrul ala cu prietena plictisita si cu un caine care-mi fura papucul face cat zece mii de poze cu mine si marea pe fundal.

(O “poza”)

Mai exista un motiv pentru care fotografiilor de acum le lipsesc povestile: orice poveste are nevoie de un erou. Din pacate, viata te plaseaza de cele mai multe ori in rol secundar. Nu esti Ileana Cosanzeana… esti, in cel mai bun caz, Regina Furnicilor. Ori, “generatia Facebook”, obisnuita cu un Like pentru fiecare emanatie, n-ar putea accepta niciodata asta. Prin urmare, toate “instantaneele” online sufera de aceeasi manie: sunt construite in jurul unor personaje secundare. Niste personaje care, in scurta lor stralucire, au doar cateva lucruri memorabile de spus. Uneori, nu apuca sa le spuna nici pe alea pentru ca, daca iti numeri orele in 60 de cadre, nu prea mai ai timp sa traiesti.

Sigur, situatia nu era cu nimic diferita inainte, dar atunci cand nu poti citi decat o mana de pagini din cartea vietii, te multumesti si cu personaje secundare, ba chiar ajungi sa le indragesti. Acum insa, cei mai stersi “eroi” ajung sa ocupe romane intregi. A fost odata o printesa pe care o iubea toata lumea. A fost odata un print si era cel mai smecher. Vedeti? Nici macar nu mai avem nevoie de figuranti in povestile noastre. Si nu, hashtag-urile si descrierile nu ajuta. Ba, in multe cazuri, obsesia de a explica imagini banale imi aduce aminte de “comentariile de lectura” din scoala generala si liceu. Niste ziduri terne care omoarau magia posibilitatii.

Asadar, nu militez pentru a aduce inapoi pozele miscate si prost incadrate ale filmului clasic si nici pentru a lasa fotografia in mainile “fotografilor”. Sunt recunoscator ca un telefon vechi de trei ani poate surprinde cadre care m-ar fi costat o avere cu ani in urma. Sunt recunoscator ca nu mai trebuie sa imi plimb filmele personale pe la diversi dubiosi. Fotografia ca domeniu este exact unde trebuie sa fie, adica in mainile oricarui om dispus sa accepte o provocare. Altfel, asa cum ne-o arata si concursurile, exista fotografii banale si exista fotografii exceptionale. Fotografii exista, dar cam lipsesc povestile…

P.S: Aveam de gand sa va las un Best Of de Sarbatori, dar cred ca mai bine astept cateva zile si va las cu traditionalul La Multi Ani!

Ceva cu mainile…

Posted by on 22 Dec 2014 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Articolul de fata pleaca de la o fraza pe care o puteti auzi atat in corporatii, cat si in filmele porno…

Si, daca in cazul fimelor porno sunt sigur ca va descurcati, in al doilea caz merita sa deschidem discutia. Fraza problema suna banal si se poate reduce la: Vreau sa fac ceva cu mainile. Cum adica? Adica foarte simplu si fara nevoia de a sterge istoricul browser-ului. Dupa ani de zile in campul muncii, corporatisti ambitiosi, angajati fara pretentii, functionari publici, manageri cu propriul start-up, dar si bloggeri sau freelanceri simt nevoia sa abandoneze tot si sa “faca ceva concret”.

Boala “muncii pe care sa o simti” loveste in general pe la 35-40 de ani si nu tine cont de crez, sex sau de locul de munca. Dupa minim un deceniu de ars neuroni, oameni care au ajuns deja la un anumit nivel de profesionalism simt nevoia sa se dedice unor domenii care n-au nicio treaba cu pregatirea sau cu aptitudinile lor. Astfel, specialisti in marketing, publicitari, designeri, economisti, dar si programatori sau tineri manageri decid brusc ca e timpul sa-si faca propria gradina de legume bio, propriul magazin de sapunuri, de ceaiuri sau cafele sau propriul ONG prin care sa ajute copiii din Bulgaria si alte tari africane.

Unora le iese, pentru o vreme. Altora le iese atat de bine, incat afacerea se extinde, iar contactul lor cu “munca adevarata” e din ce in ce mai mic. Majoritatea insa isi sparg economiile si se intorc dezamagiti la vechile joburi, doar ca ceva mai blazati si plini pana la refuz de “lectii de viata”. Cert este ca, cel putin in orasele mari, mai toti “tinerii” profesionisti au la un moment dat revelatia asta. Mai mult, odata cu scaderea varstei de intrare in campul muncii, ea se produce din ce in ce mai devreme.

Pana si producatorii de jocuri video au simtit ca exista o piata aici si astfel au aparut opere de arta moderne precum Agricultural Simulator, TowTruck Sim, Warehouse and Logistics Simulator sau Minning Tunnel Sim. Daca e sa ne luam dupa vanzari si frecventa cu care titlurile de gen apar in oferte, realizam ca din ce in ce mai multi oameni vor sa se relaxeze dand cu mopul si sapand puturi de mare adancime, in defavoarea salvarii vreunui regat fictiv sau colonizarii unor galaxii indepartate.

 

Simulatoare

(As fi scris un articol despre asta in seria Jocurile de Alta Data,
dar v-as fi plictisit ingrozitor).

 

Am stabilit deci ca trendul exista, desi nu cred ca se mai indoia cineva de asta. La capitolul explicatii insa, am auzit tot felul de aiureli de la “criza varstei de mijloc” (care, din pacate, e un mit greu de aplicat categoriilor mentionate), pana existenta unei “chemari primordiale”. Ultima nu este complet de ignorat, avand in vedere ca al nostru creier nu s-a obisnuit complet cu ideea ca munca inseamna sa stai 8 ore pironit intr-un scaun si sa muti pixeli. Altii sustin ca pur si simplu trebuie sa-ti faci propria afacere sau sa lucrezi de acasa, lucru care nu explica de ce fenomenul apare si la oameni care au avut nu una, ci chiar mai multe afaceri de succes.

O explicatie mai credibila vine din insasi natura muncilor insirate mai sus. Dupa 15 ani de campanii premiate si vanzari reusite, specialistul in publicitate cu ce ramane? Cu amintirile altor oameni din profesie? Dar auditorul? Dar programatorul specializat, cel care depaneaza mai mult cod decat scrie? Nici macar textele bune nu traiesc mai mult de cateva zile. Pe de alta parte, bucatarul creeaza ceva la fiecare ora. Sculptorii isi testeaza indemanarea cu fiecare vas. Designerul vestimentar si croitorul isi vad ideile purtate pe strada. Pana si voluntarii in diferite ONG-uri isi vad munca rasplatita concret, prin recunostinta altora. Placerea de a ajuta reprezinta oricum mai mult decat depasirea cu trei procente a unui obiectiv fictiv. In orice caz, beneficiul concret, palpabil, este tentant, chiar daca valoarea lui materiala nu e pe masura muncii depuse.

O a doua cauza a fenomenului ar fi si aroganta, o aroganta specifica oamenilor tineri si de succes, una imposibil de evitat. Cand la 30 de ani cineva iti da 2000 de euro ca sa invarti niste cifre, e usor sa crezi ca “poti sa faci orice”. Un an si vreo patru salarii mai tarziu, realizezi ca nu poti sa faci mii de euro din cercei handmade si nici din vandut ceapa bio sau oua de preplita. Daca te prinzi ca e vina ta, experienta n-a fost in zadar. Daca te plangi ca “romanii sunt prosti si nu inteleg”, poate ca n-ai pierdut destui bani. Cunosc oameni care au plecat sa faca munca de jos prin tari straine, convinsi fiind ca, in 2-3 ani, vor avea propria firma pentru ca “ii duce capul si pot sa munceasca”. E aceeasi aroganta care-i trimite pe multi sa salveze lumea. Sunt manati de ideea ca ei, omuletii de la etajul trei, au puterea sa schimbe totul si ca incercarea de a face asta ii face speciali. Pe de alta parte, poti sa blamezi pe cineva pentru ca incearca sa ajute sau sa se ajute?

Acum ca m-am vaitat de existenta unui fenomen de a carui capcana nu am fost ferit nici eu… care ar fi solutia? Teoreticienii HR-ului de multinationala mi-ar spune ca activitatile sponsorizate de firma, team building-urile si anii sabatici pot rezolva problema. Din pacate, la fel ca autorii ipotezelor anterioare, mai toti observatorii fenomenului aleg sa omita adevarata lipsa: timpul. Daca angajatul obisnuit si-ar putea satisface nevoile financiare fara a trage de la 9 la 21 zilnic, lucrurile ar sta poate altfel. Daca, dupa opt ore de munca in conditii decente, micul manager ar putea sa uite complet de job si sa se dedice gradinaritului, lucrurile ar sta sigur altfel. Sigur ca generatiile tinere au nevoi si aspiratii care depasesc siguranta materiala, dar ele nu explica comportamentul haotic al multora si nici invidia celor din jur, atunci cand cineva chiar reuseste sa se desprinda din “campul muncii”. Contrangerile profesionale si incapacitatea de a evada au insa un cuvant greu de spus in problema.

Cand un job care nu-ti ofera satisfactia unui produs finit (fie si unul virtual) iti ocupa 90% din timp, beneficiile materiale nu prea mai au sens. Nu de alta, dar n-ai cand sa le constientizezi si, mai ales, n-ai cand sa le investesti in tine. Modelul angajatului care isi mananca pranzul la ora 20.00 si care, la finalul weekendului, sparge 10 milioane pentru a se face muci, e teribil. La fel si modelul angajatului care-si ia sapte zile de concediu pe an, pentru a-si umple wall-ul cu poze dintr-o croaziera costisitoare. Cheltuielile din frustrare, din nevoia de a demonstra ceva nedefinit, asigura inregimentarea in sistem pe termen lung… dar nu foarte lung, pentru ca sanatatea are niste limite.

Concluzia e una simpla: daca vrei sa faci ceva cu mainile, fie ca-i cofetarie, tamplarie, scriitura traditionala sau ciclism de performanta, fa-o acum! Fara disperari si angoase, fara demisii dramatice si discursuri de hipster si, mai ales, fara incercari de a-ti schimba “fundamental” viata. Ai nevoie de un singur lucru: de limite clare. De limite intre momentul si spatiul in care se sfarseste munca si cel in care incepe viata.

P.S: Discutia despre publicitate si marketing e mai larga si o voi trata pe larg intr-un alt articol, unul care trebuie sa se mai coaca putin, lucru valabil si pentru mine.

Next»