Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Primiți cu sfatul?

Posted by on 09 Feb 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Top 10, Viata de zi cu zi

Dacă ar fi să parafrazez un citat despre prietenie al lui Robert Bloch, aș spune că „să dai sfaturi e ca și când ai face pipi pe tine”. Ție ți se pare cald… celorlalți nu.

Din nefericire pentru mine și pentru toți amatorii de sfaturi nesolicitate, România este genul de țară în care poți primi un sfat mai repede decât o pereche de scuze. Mai mult, sfaturile date de toată lumea, de la taximetriști la rudele pe care le vezi din an în Paști, au de multe ori aceeași valoare ca o lucrare de doctorat a unui senator. Și ce mare lucru? o să-mi spuneți, amintindu-vă că am mai scris în trecut despre dispariția expertizei. Bine, știu că nu-și mai amintește nimeni, voiam doar să mă îmbăiez cu adorația fanilor. Revenind însă la subiect, problema cu avalanșa de sfaturi online și offline stă tocmai în supradoza de satisfacție pe care acestea din urmă o aduc donatorului, în contrast cu iritarea pe care o produc „beneficiarilor”.

Vedeți voi, spre deosebire de simpla opinie sau de banala constatare, sfatul are o țintă. El necesită un anumit nivel de intimitate cu persoana căreia îi este adresat și ar trebui să implice și acordul sau disponibilitatea celui vizat de a-l primi. Când asta nu se întâmplă, sfatul este pur și simplu o opinie violentă, mascată vag de bunăvoință. De-asta nu mă deranjează atât de mult derapajele site-urilor dedicate conspirațiilor (lăsați dacii reptilieni să respire!), cât mă irită suficiența celor care aberează pe teme de sănătate sau a celor ce îndrugă aberații pe tema comportamentelor sociale recomandate.

Siguranța de sine combinată cu transgresiunea („stai să-ți spun eu…”) sunt motivele pentru care mulți oameni au probleme cu taximetriștii, funcționarele de la ghișeu și cu alte categorii pe care meseria le face mai comunicative decât ar trebui și cărora educația nu le pune prea multe piedici. Din punctul meu de vedere, nici măcar cele două aspecte amintite nu sunt problematice (la fel cum nici taximetriștii bucureșteni nu sunt deloc o problemă, cu puțin discernământ, informare și o doză de noroc).

Mai iritant mi se pare faptul că cei care dau constant sfaturi o fac pentru a se pune pe sine în rolul de profesori (un rol atât de neglijat în România, dar asumat cu bucurie de tot felul de „experți”, de la politicieni la bloggeri). Cu alte cuvinte, amici sau necunoscuți, majoritatea celor care nu se pot opri din emis maxime o fac datorită propriilor complexe și nevoii de a se simți ascultați. De altfel, ăsta e și motivul pentru care majoritatea se rezumă la maxime din înțelepciunea populară (același butoi de aberații care ne-a livrat și proverbele românești). Când mesteci prostiile altora, ai parcă mai puține șanse să te înșeli. Cu atât mai mult cu cât majoritatea sfaturilor nesolicitate vin din domenii foarte vaste, precum:

Politica națională sau internațională, curentă, trecută sau complet fantasmagorică. De la „cum ar trebui să gândim în problema refugiaților” la incredibila constatare că „toți sunt hoți”, sfaturile din zona politicii nu sunt sfaturi special gândite pentru o persoană, ci sunt, aparent, sfaturi „pentru toți românii”. Din păcate, n-am întâlnit prea mulți oameni care să înțeleagă într-adevăr jocul politic și care să vrea să-și împărtășească înțelepciunea fără un preț. Putem presupune deci că amicul vostru alcoolic v-a mințit, atunci când v-a spus că știe sigur cine iese la alegeri și că nu, n-ați putea face carieră în politică dacă ați vrea, chiar dacă citiți săptămânal blogul „tipului ăluia”.

Sănătatea este iar o temă predilectă a oamenilor care au senzația că anii de medicină și rezidențiat pot fi recuperați prin citirea unor paginii „Totul despre Homeopatie”. Așa cum am mai afirmat, românii nu au aproape deloc educație medicală și farmaceutică. Nu sunt singurii, dar în puține țări am văzut o medicină „alternativă” atât de dezvoltată, bazată aproape complet pe dovezi anecdotice. Prin urmare, orice sfat neavizat din domeniul ăsta e aproape garantat o tâmpenie sinistră. Mai mult, dacă ținta sfatului e un om cu o boală cronică sau mai serioasă, sfatul devine aproape instantaneu o jignire. Da, spune-i omului care merge să-și facă un RMN cum ar putea vindeca totul cu o cură de detoxifiere bazată pe ceaiuri din plante „atent selecționate”.

Amorul e o zonă în care chiar oricine îți poate da sfaturi. Nu de alta, dar rezultatele românești în domeniul galanteriei sunt binecunoscute, mai ales că vorbim despre țara unde violul e o chestiune supusă dezbaterii, nu un abuz. Vrei să agăți? Întreabă un vopsitor de balustrade! Te îndoiești de fidelitatea consoartei? Cere sfatul unui paznic de depozit! În plus, dacă ești puțin mohorât, cei din jur îți vor da întotdeauna soluția, dacă ești bărbat, și uneori se vor oferi să o și implementeze, dacă ești femeie.

Meseria ta e un pretext bun pentru a primi sfaturi de la amici cu ani de experiență în frecat menta. Sudor? Stai că-ți spun eu cum să ții aparatul. Neurochirurg? Hai că n-ai o meserie atât de grea: tot ce trebuie să faci este să gândești pozitiv. Vezi? Nu e atât de greu să faci ce faci tu!

Dietele sunt iar un subiect despre care toți dau sfaturi, mai ales cei care n-au fost nevoiți vreodată să le țină. Asta într-o țară în care moștenirea alimentară se rezumă la chestii grase amestecate în mod savuros cu lucruri uleioase și unde există nutriționiști care îți recomandă diete pe baza grupei de sânge. De fapt, sunt profund nedrept cu o țară unde obsesia pentru sănătate artificială este încă profund limitată. Orice sfaturi neoficiale (date de prieteni și colegi guralivi, dar și de jurnaliști de carton) despre regimuri, diete, detoxifieri și mers la sală merită îndesate în locul în care se încheie digestia.

Educația (alături de artă și cultură la modul general) este, aparent, un subiect foarte accesibil. Dacă ești profesor sau dacă ai cumva activități în zona artistică (scrii, cânți, mâzgălești, pictezi sau te joci de-a designerul), există milioane de oameni care să-ți spună de ce n-ai succes.

Spiritualitatea e un subiect simplu, motiv pentru care toate războaiele ălea religioase și sutele de ani de filosofie religioasă pot fi comprimate în câteva rânduri și în concluzia că să meargă la ei acasă și să-și ia și zeii păgâni, huooo!

Discriminarea, drepturile omului, patriotismul și istoria, Putin, pirateria, rasismul. Orice temă de discuție poate deveni cu ușurință o grenadă pentru lansatorul de sfaturi bine intenționate (dar nesolicitate). Nu de alta, dar oamenii vor în general să fie ascultați, nu stresați cu opiniile altora despre viață și despre „ce ar trebui făcut”.

Din păcate însă, după decenii în care ni s-a spus să ne ținem gura și să ascultăm, am ajuns să stăm destul de prost la ultimul capitol. Ăsta e și motivul pentru care dăm sfaturi fără să ridicăm mâna, ca apoi ne mirăm că ni se scade nota la purtare.

P.S: Dacă v-ați plictisit sau dacă vi se pare că autorul articolului a fost pedant și deloc conștient de propria poziție, hai mai bine să vă dau eu niște sfaturi despre ce ar trebui să citiți…

Jedi, hipsteri vampiri si indieni canibali…

Posted by on 30 Jan 2016 | Tagged as: Filme & Carti

Aflat spre finalul primei luni de Netflix, mă gândeam să sărbătoresc cu un nou articol fluviu despre filme, din moment ce varianta românească a serviciului nu e prea bogată în așa ceva…

Din fericire, nu are sens să insist prea mult pe Netflix, Digiplay, HBO Go sau alte site-uri similare. Orice serviciu care oferă conţinut legal la un preţ decent e un pas în direcţia potrivită, indiferent cât de ciudat ales ni se pare conţinutul de la debut. Prin urmare, vă urez abonare plăcută şi, dacă nu vă place sau nu sunteţi interesaţi, puteţi oricând să apelaţi la cinematografe, achiziţii online sau la orice altă sursă, cât timp nu discreditaţi încercările de a face lucrurile corect.

Că veni vorba despre cinematografe, iată şi câteva filme care au reuşit să se strecoare în ultimele două luni în săli, la TV şi pe serviciile de tip VOD. De ce spun “să se strecoare”? Pentru că decembrie a fost luna Star Wars, film care de altfel deschide lista…

Star Wars – Episode VII – The Force Awakens

S-a scris prea mult pe tema filmului ăstuia pentru a mai putea adăuga ceva nou, așa că mă voi mărgini la viziunea personală: mi-a plăcut episodul VII. E simpluț, e scris pe scheletul primului film Star Wars, dar e făcut cu bun gust și respect față de serie, spre deosebire de cele trei „prequel”-uri. Bașca mai e și corect politic, fără a fi iritant: atât John Boyega, cât și Daisy Ridley sunt potriviți rolurilor, deși a doua aduce destul de mult cu Keira Knightley. Despre acțiune nu are sens să vă povestesc nimic pentru că oricum majoritatea l-ați văzut și, dacă nu ați făcut-o, probabil nu vă pasă.

Actorii vechi (Harrison Ford, Carrie Fisher) își fac bine treaba, iar din cei noi, e greu să nu-l remarci pe Adam Driver care joacă un personaj negativ detestabil prin nehotărâre și instabilitate, nu prin… răutate. Kylo Ren nu este un tip rău, ci un antagonist, ceea ce e mult mai realist. Legat de inconsecvenţa unor personaje şi acţiuni, am preferat să apelez la bătrâna „suspension of disbelief” și să nu caut prea mult nod în papură seriei, mai ales că vorbim despre un film încadrat la categoria „space opera”. Chiar şi aşa, încă nu înțeleg de ce toți tipii răi din film sunt atât de ornați încât i-ai putea nimeri cu praștia de la un kilometru și nici de ce ar fi nevoie de Jedi în orice sistem politic funcțional. Hei, hai să ne facem un serviciu de poliție și spionaj semi-religios în care să includem indivizi cu puteri supranaturale care să aibă jurisdicție aproape nelimitată! Ce ar putea merge prost?

Star Wars - The Force Awakens

Dark Places (2015)

Un thriller cu Charlize Theron și Nicholas Hoult (da, au jucat împreună și în Mad Max), însoţiţi de Chloe Moretz și de tipul cel rău din Ant Man (Corey Stoll). Știu că nu sună prea promițător, dar Dark Places chiar e un film fain care planează în jurul abuzului domestic, al sărăciei, adolescenței și, mai ales, asupra conceptului de familie. O poveste polițistă clasică, Dark Places urmărește calvarul unei femei care încearcă să-și recupereze câteva decenii din viață, „pierdute” în urma unui oribil incident din copilărie. Ce face Dark Places să iasă în evidență nu este povestea (doar puţin peste medie), cât ritmul lent, plasat la graniţa dintre horror şi artistic. Merită urmărit chiar dacă nu vă place genul, măcar pentru cadre şi bizara chimie dintre actorii menţionaţi.

The Visit (2015)

După Wayward Pines, regizorul M. Night Shyamalan pare să-și mai fi revenit din lungul șir de eșecuri care i-au caracterizat în ultimii ani cariera (poate doar Devil să mai fi ieșit puțin din tiparul atrocităţilor pe care s-a semnat). The Visit e o combinație de horror, comedie și filmare de mână. Cu alte cuvinte, e genul de combinație care în general nu aduce vești bune. Iată însă că indianul se achită cu succes de job și reușește să facă din The Visit un film absolut plăcut.

Producţia urmăreşte doi fraţi simpatici, care își vizitează bunicii neglijați ani de-a rândul din cauza unor conflicte familiale. Lucrurile încep inocent, cu glumițe specifice comediilor Disney și cu un strop de dramă, pentru a se transforma treptat într-un horror de atmosferă. După primele 20 de minute, e greu să nu fii curios în legătură cu finalul, chiar dacă lucrurile sunt destul de uşor de intuit. Să sperăm că M.Night își păstrează avântul (chiar dacă e uşor clişeizat) și pentru Tales From The Crypt.

Goosebumps (2015)

Goosebumps se vrea un fel de Jumanji cu Jack Black și replici ceva mai istețe, despre scriitorul de cărți horror pentru copii R.L. Stine și creațiile lui (care de altfel și apare pentru câteva momente în film). Din păcate, spre deosebire de Jumanji, Goosebumps nu reuşeşte să fie memorabil, nici măcar simpatic. Ultimul film al lui Jack Black e o producţie care ar fi putut fi bună, dacă nu era proastă. Foarte proastă pe alocuri, precipitată și superficială. Păcat de Black și de ideea originală, deloc de aruncat. Mă așteptam să văd măcar un nou Gremlins, dar am văzut un amestec indescifrabil între un scenariu dramatic, o aventură deloc necesară și multe machiaje înfiorătoare (cam singurele din film, de altfel).

The Hallow (2015)

Un film horror despre doi hipsteri ecologiști și insipizi (mai ales el), mutați într-o comunitate răsfirată la liziera unei păduri. În mod normal, premisa nu ar trebui să funcționeze, dar dată fiind experiența regizorului și faptul că vorbim despre o producție britanico-irlandeză, lucrurile se precipită treptat și interesant, iar The Hallow reușește să fie exact ce scrie pe etichetă: un film horror. Unul cu antagonişti cel puţin ciudaţi, cu un bagaj folcloric interesant și multe aluzii dendrologice.

The Stranger (2015)

Vă spuneam în episoadele anterioare că Eli Roth tot figurează ca regizor și producător al unei serii de filme horror în care o tot distribuie pe gagică-sa, Lorenza Izzo, gagică pe care o acoperă cu mult sânge şi scenarii subţirele. The Stranger se încadrează în seria asta, cu diferența că asta e chiar un film decent, chiar dacă inclină spre dramă. Ritmul e lent, cadrele sunt excelent alese, iar povestea aduce aminte de Byzantium și Let The Right One In. Dacă nu v-a sunat prea bine comparația, e absolut în regulă: The Stranger e un alt film cu “vampiri umani”. În cazul nostru, un hipster dezamăgit e ultimul reprezentant al speciei de colțoși amintite anterior, hipster care, în loc să vâneze domnișoare, se implică involuntar în drama unui mic orășel. Merită să aruncați o privire, deși filmul nu produce mari revelații fanilor genului.

Scouts Guide to The Zombie Apocalypse (2015)

O comedie cu cercetași, zombii și zombii cercetași. Scouts Guide to the Zombie Apocalypse seamănă cu Zombieland, dar are umorul lui American Pie. În el apare și un puşti deprimant din Dark Places, dar și eternul actor de categorie B, David Koechner. E genul de comedie pe care ar aduce-o Netflix și pe care o poți urmări liniștit duminica, la micul dejun, deşi unele eforturi umoristice degenerează în scârbos. Sunt și câteva glume bune, presărate printre dialoguri bizare.

Anguish (2015)

Un horror de atmosferă, similar cu premiatul The Babadook, dar vizibil mai slab. Anguish urmărește povestea unei adolescente cu probleme psihice care se interesectează cu o altă adolecentă cu probleme ceva mai fizice… printre care şi faptul că e puţin decedată. Filmul are câteva cadre excelente, însă e prea lung și tărăgănat, în timp ce tranzițiile sunt bruște și de multe ori inexplicabile.

Altfel, feminismul e departe de mine, dar apreciez faptul că majoritatea actorilor din distribuție sunt de fapt actriţe. Bărbații cu roluri recurente sunt fie simple prezenţe distante, fie ușor efeminați, fie personaje simbol. Cumva, teme precum nesiguranţa şi confuzia se pliază bine pe din ce în ce mai numeroasele familii cu doi membri (activi, cel puţin), mame și fiice, în cazul ăsta. Distribuirea bărbaţilor în alte roluri decât cele de consilier ar fi dus probabil la genul ăla de conflict nerealist, cu mămica etern speriată şi tatăl luptător. Dacă regizorul se concentra mai mult pe a spune povestea, nu pe a-i filma consecinţele, v-aş fi recomandat Anguish cu mai multă căldură.

Bone Tomahawk (2015)

Un amestec bizar de western, comedie neagră și puțin horror, Bone Tomahawk îi ia de gât pe intens distribuitul Patrick Wilson, pe bătrânul Kurt Russell și pe (încă) promițătorul Matthew Fox și-i aruncă în mijlocul deșertului. De ce? Pentru a o salva pe nevasta lui Wilson şi a se lupta cu niscaiva indieni canibali, mari amatori de mutilări. Bone Tomahawk e un film de stare, ușor grotesc pe alocuri și cam lipsit de acțiune (în raport cu durata). Bone Tomahawk este însă și un film peste medie la nivel de atmosferă şi poveste, film pe care amatorii genului western, dar și fanii actorilor amintiţi îl pot aprecia.

Pan (2015)

Pan este o încercare anemică de prequel la povestea lui Peter Pan. Hugh Jackman are un rol excelent de “tip rău”, iar piesele fredonate de „sclavii” lui sunt inspirat alese. Am început cu două observaţii aleatorii pentru că, din păcate, asta e tot ce oferă filmul. Restul distribuției e pulbere, scenariul și replicile sunt o colecție de clișee, iar filmul e înţesat de scene colorate și stupide, plasate după momentele voit dramatice. Chiar și pentru un copil crescut cu poveștile lui Barrie, verdictul rămâne acelaşi. Pas!

The Gift (2015)

Un film cu ciudatul Joel Edgerton, scris și regizat de același actor, film care-l distribuie şi pe simpaticul Jason Bateman într-un rol excelent. The Gift e un film care tratează inteligent teme precum abuzul, tema „bullying”-ului, dar și obsesiile periculoase. Deși premisa e simplă (un cuplu proaspăt mutat într-un oraș e vizitat brusc de o veche și instabilă cunoștință a soţului), The Gift e bine regizat, bine jucat și… bine concluzionat. The Gift e un desert bun pentru momentele în care aveţi timp de un film, dar nu vă permiteţi să-l pierdeţi cu poveşti prea complexe sau, din contră, cu prea multe explozii.

Bloodsucking Bastards (2015)

O comedie care amintește de Office Space și care dă în cultura corporatistă cu tot ce are, inclusiv cu menționarea (semi-spoiler) unui program MBA pentru vampiri din România. Deși clișeele corporatiste au cam dispărut din cultura populară, Bloodsucking Bastards chiar e o comedie faină, Din păcate, distribuția nu merge mai departe de „tipul ăla simpatic din God Bless America” și de Emma Fitzpatrick, o actriţă cu potenţial. Din fericire, pentru genul ăsta de film, nici nu e nevoie de mai mult.

Sinister 2 (2015)

Primul Sinister a fost un film fain, devenit între timp un clasic al genului horror și unul din experimentele interesante ale lui Ethan Hawke. Povestea demonului care ucidea familii prin intermediul copiiilor avea o picătură de demență pe care multe alte producţii au exploatat-o în trecut (Children of the Corn, Pet Sematary, Village of the Damned, The Children). În plus, regizorul lui Sinister 2, irlandezul Ciaran Foy, avea și el film de genul ăsta în CV și anume terifiantul Citadel.

Din păcate, Sinister 2 nu livrează de nicio culoare, deși Shannyn Sossamon (tipa din Wayward Pines) și James Ransone (singurul actor din vechiul film) se chinuie să „scoată cămașa” de mai multe ori. Chiar dacă scenele cu măceluri filmate de mână sunt încă ușor “sinistre”, faptul că personajele negative apar mult prea des în film și vorbesc la fel de mult face scenariul lipsit de strălucire și sens. Sinister 2 îți dă impresia unui film horror povestit de ruda aia care nu suportă filmele horror.

Howl (2015)

Howl e un fel de 30 Days of Night cu vârcolaci decent realizați şi actori anonimi, dar bine turați. Howl ar fi putut fi un film pe care într-o bună zi să-l cumpere ProTV-ul în pachet cu alte rebuturi, dacă nu avea o atmosferă de zile mari. E un horror de stare bine filmat, cu un ritm inteligent ales și câteva momente cel puţin satisfăcătoare. Totul, având în vedere că întreaga acțiune încape într-un metrou și în maxim o oră și jumătate de film. Personajele sunt vulnerabile, credibile şi, la fel ca în cazul lui 30 Days of Night, scenariul nu insistă prea mult pe explicaţii stupide. Lucrurile rele se întâmplă….iar filmele decente se pot baza uneori pe cele mai banale idei.

We Are Still Here (2015)

Un alt horror, menționat pe la câteva festivaluri și slab promovat pe la noi. Partea bună este că personajele sunt mature, iar tensiunea este bine gradată. Cu alte cuvinte, We Are Still Here nu e invadat de adolescenți în călduri, care să descopere accidental poarta iadului. Mai nasol e că povestea în sine nu aduce nimic nou genului (casă bântuită, cu ceva în plus), iar filmul nu-și merită întru-totul laudele. Merită văzut, dacă vă pasionează genul.

Childhood’s End (2015)

O mini serie în trei părți, recomandată călduros de un cinefil. Părțile proaste sunt coloana sonoră, actorii slăbuți (cu mici excepții precum Charles Dance, aici în costum, și ciudata Yael Stone) și stilul de filmare care apropie producţia serios de filmele anilor ’90. Lui Childhood’s End îi lipsește acel realism brutal pe care producătorii ultimilor ani ni l-au băgat pe gât în toate tipurile de producţii.

Părțile bune înclină însă favorabil balanţa, Childhood’s End fiind ecranizarea unei excelente cărţi a lui Arthur C.Clarke. Materialul original vorbeşte despre invazia Pământului de către o specie foarte avansată, cu intenții (aparent) benevole, specie care duce într-un timp foarte scurt la progresul rapid al umanităţii. Pe lângă poveste ar fi de menţionat şi efectele speciale care, cu excepţia finalului, sunt peste media SyFy Channel, mai ales că multe cadre sunt filmate natural, folosind decoruri clasice, nu efecte vizuale. Recomandat, în ciuda duratei destul de mari.

Fantastic Four (2015)

Noul Fantastic Four pare a fi făcut de oameni care au văzut Avengers și au spus: filmul ăsta e prea coerent și realist! Fantastic Four e genul de producţie care poate trage în jos cariere promițătoare (Miles Teller, Michael B. Jordan sau Kate Mara) și poate păta câteva nume celebre (Stan Lee și Jack Kirby), trecute pe generic ca simplă referinţă. Un remake care aproape că parodiază materialul sursă cu personaje slab dezvoltate și o intrigă din care par a lipsi vreo două ore de film. Dacă vă place seria de benzi desenate, filmele din anii 2000 sunt ceva mai recomandate. Desi Marvel nu e direct responsabil pentru atrocitatea asta, n-ar fi stricat sa se disocieze de ea.

P.S: Odată cu Netflix-ul, am văzut și Jessica Jones (cu probabil cel mai interesant antagonist dintr-un serial, jucat aici de David Tennant, și cu primul rol în care o apreciez pe Carrie-Ann Moss), Daredevil (decent) și The Man in the High Castle (nu e pe Netflix, dar e mult peste medie). Vă mai recomand o dată și Wayward Pines, dar și The Unbreakable Kimmy Schmidt, al cărei al doilea sezon va apărea anul acesta (pe Netflix, de data asta).

Să fim ca…

Posted by on 17 Jan 2016 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware,Online, Viata de zi cu zi

Zilele trecute, cineva mi-a atras atenţia că nici n-am mai scris pe blog şi că nici “articole cu imagini” nu am mai pus de multă vreme…

Iată-mă deci răspunzând unei nevoi disperate de texte seci şi editări în Paint printr-un articol încărcat până la refuz cu referinţe dubioase şi glume mai puţin amuzante decât un clovn bipolar. Meme-uri parcă le zic copiii, nu? Nu mai ştie taica… pe vremea mea, pentru a răspândi o idee proastă, trebuia să intri pe mIRC sau, mai rău, să faci Lan Party la tine acasă. Asta ar fi una dintre glume.

Voi reveni însă la subiectul încă nedeclarat al articolului. Ideea e că, oricât de bine ar funcţiona filtrele şi reclamele programate şi oricât de bine ţi-ai cântări Like-urile, Internetul nu-ţi va permite niciodată să te izolezi complet de munţii de compost pe care locuitorii lui îi produc. E ca şi când ai locui în Pripyat (Cernobâl) şi te-ai amăgi că în faţa casei tale a crescut o tufă de echinacea. Aşa se întâmplă şi cu zecile de glumiţe traduse pe care până şi prietenii apropiaţi ţi le bagă uneori în faţă, aşa cum tu îi spamezi cu pozele tale din vara lui 2011.

Am văzut însă în ultimele săptămâni un trend care m-a scos puţin din sărite. După imaginile cu Ryan Gosling şi Sasha Grey care înţeleg ce vor femeile/bărbaţii, cineva s-a gândit că ar fi excelent să învie şi vechea memă cu “Be Like Bill“. Cu alte cuvinte, lângă un omuleţ desenat în stilul Rage Comics, “artistul” urmează să pună un text sarcastic despre un personaj fictiv, text care se încheie mereu cu replica “Fii ca Ion/Marcel/Daniel!”. În regulă. De ce mă scoate din sărite treaba asta?

Nu, nu pentru că zecile de pagini care promovează asta nu fac decât să traducă glumiţe de-afară, glumiţe care n-au legătură cu realitatea românească. Nici măcar pentru că unele dintre ele sunt uşor agramate. Până la urmă, cam ăsta e Internetul şi repetiţia poate duce inclusiv la glume decente. Ce mă irită la trendul ăsta particular e că a dat şansa unor grupuleţe de a se autovalida şi de a-şi pune din nou în valoare egocentrismul. Nu Like-urile sunt problema, ci pretenţiile celor din spatele lui.

Ion nu ascultă manele. Fii ca Ion! George cedează mereu locul în autobuz. Fii ca George! Alin îşi mai atinge copiii, dar nu-i bate rău. Fii deştept, fii ca Alin! Acum sincer, dacă şi umorul de Reddit şi 9Gag a devenit un loc de deversat frustrări sociale şi politice (era deja, doar că cele româneşti sunt mai vizibile), nu văd de ce nu mi-aş ului la rândul meu cititorii cu nişte lecţii de viaţă. Serios, e momentul să-i cunoaşteţi pe Marcel şi Elizabeta…

       1   2    3

     6   5    4


Asta ar fi cealaltă glumă.

Trecând însă peste imaginile de mai sus (chiar vă rog), v-aş sfătui să nu fiţi ca Ion, Marian sau Elizabeta, pentru simplul motiv că trăim într-o epocă în care nu ar mai trebui să existe “modele de viaţă”. Cum Renaşterea a fost de multă vreme închisă în cărţile de istorie, ne putem permite să ne placă un om pentru conduita lui profesională şi să nu fim de acord cu el în planul alegerilor personale.

Cu alte cuvinte, putem fi Gigi, Marcel şi Aurora în acelaşi timp, deşi mai bine ar fi să fim noi (“decât noi”, cum ar spune poeţii de Facebook) şi să nu ne luăm niciodată prea în serios. Mai ales pe Facebook.

P.S: Krossfire scrie rar pe blog pentru că nu are timp, dar, atunci când o face, îşi strânge toate ideile dubioase într-un singur articol, uşor de ignorat. Fii mai bun decât Krossfire şi, dacă poţi, abţine-te în totalitate!

Nu “trebuie” să faci nimic…

Posted by on 30 Dec 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Aparent, de Sărbători, trebuie” să-ţi petreci concediul în familie, să te vezi cu prietenii, să ai un brad autentic în casă, să apreciezi artificiile, să pleci de acasă de Anul Nou şi să te forţezi să rezişti asaltului auditiv al colindelor şi pieselor de “iar“…

Sărbătorile nu sunt însă decât o banală actualizare a listei de obiective din timpul anului, un an în care trebuie să munceşti, uneori până la epuizare, chiar dacă jobul nu o cere întotdeauna. Un an în care trebuie să şi socializezi la final de săptămână, musai prin baruri scumpe sau prin cluburi, atunci când te invită oameni despre care nu ai putea spune mai mult de trei cuvinte, şi ălea preluate de pe Facebook. Un an obositor, în care trebuie să mergi la sală şi să ţii regim, pentru că articulaţiile terminate şi supraextenuarea nu se compară cu privilegiul de a te lăuda cu o activitate care nu e nici 100% sănătoasă şi nici 50% plăcută. Sigur, tu ai prefera un baschet cu băieţii, dar parcă nu se compară cu privilegiul de a ţopăi în colanţi, în strigătele unui individ care încă învaţă pentru BAC.

Totul, în acelaşi an în care nu vei avea timp să te bucuri de roadele muncii tale, de libertatea sau de timpul tău liber, presiunea socială te va duce pe la gale la care nici organizatorii nu vor să participe şi la întâlniri obositoare cu oameni la fel de presaţi ca tine. Oameni care “trebuie” să facă lucruri. Nu de alta, dar, la final de an, când “trebuie” să-ţi vizitezi rudele cu care ai mai puţine în comun decât cu regele Norvegiei, va trebui să răspunzi la întrebări de tip “De ce nu faci copil?“, “De ce nu te căsătoreşti?” sau “De ce nu pleci din ţară?“. Pentru că viaţa e simplă şi opţiunile ei sunt uşor de pus pe hartă de verişorii tăi de gradul doi. Bine, asta dacă nu cumva trebuie să îţi petreci Revelionul lansând artificii din vreun hotel scump şi obosit, alături de amicii unui amic, în loc să te bucuri de câteva zile alături de prieteni într-un sat de munte, în afara ţării sau la căldura propriului apartament.

Sigur, introducerea asta prelungită ar putea părea inutilă, mai ales că vine de la genul de om care-şi petrece Sărbătorile în pijama, jucându-se în reţea cu prietena care e la trei metri distanţă, sau în vreun local cu “board games”, alături de oameni care au venit în ţară doar pentru a auzi din nou “gluma aia”. Totuşi, mă deranjează când văd în jurul meu oameni inteligenţi, care-şi câştigă şi cheltuie propriii bani, dar care nu dispun de timpul liber meritat pentru că “trebuie” să facă lucruri. Mereu. Sunt oamenii care nu pot respira pentru că “trebuie” să-l ajute pe colegul X, trebuie să meargă la nu ştiu ce petrecere a unui amic distant sau trebuie să ajute vreo rudă nevoiaşă. Oameni care nu au timp pentru propriile hobby-uri şi nici măcar pentru propriii prieteni, pentru că lista lor de priorităţi e ocupată cu săptămâni înainte de momentul prezent. Şi nu, nu vorbesc despre activişti de tinichea, care trăiesc din banii altora, sau de domnişoare întreţinute de domni generoşi.

Sunt oameni alături de care ai vrea să petreci mai mult timp, dar nu ai cum, pentru că întreaga lor existenţă e ocupată cu mici tâmpenii pe care s-au autoconvins că nu le pot evita. Tâmpenii pentru care găsesc mereu motive precum “obligaţiile”, “tradiţiile” sau “rugăminţile” şi, evident, incapacitatea de a spune NU la momentul potrivit. Până la urmă, lucrurile ăstea ar putea fi necesare şi utile în procesul învăţării, dar nu când ai trecut de 25 de ani şi când se presupune că ştii foarte clar ce îţi place şi ce nu (şi mai ales de cine). Serios acum, dacă pentru tine o seară mişto e la teatru, la cinema sau acasă în faţa laptopului, nu văd motivul pentru care ai fi în club (nu văd oricum motivul pentru care ai fi constant în club după o anumită vârstă, dar asta e o părere personală).

 (Sursa Imaginii – Autor: Kevin Spear)

Dacă nu-ţi place alcoolul, nu există niciun motiv pentru care ar trebui să fii un “băutor social”, nici măcar atunci când jobul tău îţi cere să socializezi. E plină România de alcoolici cu pretenţii de intelectuali şi de beţivi care se recomandă drept profesionişti. Dacă poţi agăţa o tipă sau un tip pe săptămână şi eşti puţin sociofob sau sociofobă, nu văd motivul pentru care ţi-ai lua “o fată sau un băiat de casă”, la fel cum nu văd de ce ai vrea diversitate, dacă relaţia actuală te mulţumeşte din toate punctele de vedere. Pentru că un grup de rude, prieteni, colegi sau amici are impresia că lumea şi normele sociale se mărginesc la un drum prestabilit, la două cafenele şi la plajele pietroase din Vama Veche?

Dacă la finalul lunii, zilele petrecute la birou se transformă în “banii tăi” şi dacă timpul tău liber e într-adevăr timpul tău, fie că-l petreci muncind în plus, fie că-l citeşti, joci, vizionezi sau iei la plimbare, atunci eşti pe drumul cel bun. Altfel, de fiecare dată când ţi se spune că “trebuie” să faci ceva, uită-te cu atenţie la omul care o spune, indiferent de nivelul de apropiere sau de gradul de rudenie. E omul ăla acolo unde ai vrea tu să ajungi? Dacă nu cumva respectivul e chiar Kant (îmi amintesc doar vag ce spunea filosoful, deci nu ştiu dacă am făcut o glumă), sunt puţine şanse că tu “să trebuiască” să faci ceva. Prin urmare, de Sărbători, vă urez să fiţi cuprinşi de spiritul lucrurilor cu adevărat importante… a lucrurilor pe care “vreţi” să le faceţi.

P.S: Nu trebuie să răspundeţi nici măcar urărilor dubioase de Anul Nou, dar ar fi distractiv să o faceţi cu un maxim de detalii şi ireverenţă. Apropo: La mulţi ani!

Nu putem iubi pe toată lumea…

Posted by on 20 Dec 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Ştiu că titlul ăsta nu e chiar în temă cu apropierea Crăciunului, dar…

După tragedia din Colectiv, o tragedie ale cărei ecouri încă nu s-au stins, coincidenţa macabră a făcut ca o serie de atentate teroriste să accentueze şi mai mult statisticile macabre. Liban, Franţa, Egipt, Bangladeş şi, mai nou, California (SUA), au fost statele care au arborat recent drapelul negru. În ultimele două luni, peste părinţi şi prieteni îndureraţi, politicieni belicoşi şi conferinţe fără rezultate, televiziunile şi platformele online au fost invadate de EI, probabil cei mai iritanţi de brokeri de atenţie. Este vorba despre eternii suferinzi, despre oamenii cărora le “pasă” la fel de mult şi de Africa, dar şi de America, şi care te acuză violent pe tine, insensibilul, că nu înţelegi tragedia umană.

Problema e că, oricât s-ar bate cu pumnii în piept studentele de anul II pe Facebook şi oricâte mustrări de conştiinţă şi-ar face filosofii de corporaţie, adevărul e că nouă, ca indivizi, chiar nu ne pasă. Cum adică? vor întreba cititorii, în timp ce hrănesc cu biberonul pisicuţe orfane. Păi, aşa bine: biologic sau, mai specific, psihologic vorbind, este imposibil să ne pese în mod susţinut de oameni cu care nu ne putem identifica, chiar dacă sunt “tot oameni”. Lucrul ăsta este valabil şi pentru creaturile pufoase pe care aparent le iubim atât de mult prin comentarii şi declaraţii.

Da, dacă vedem copii de refugiaţi înecaţi şi părăsiţi pe un mal european, ne vom emoţiona, însă asta e o reacţie aproape instinctuală, o reminscenţă a adaptării la mediu. E o reacţie normală, în faţa unor evenimente dureroase, la fel cum ne oripilează şi dispariţia unor animale inofensive sau a pădurii tropicale sub şenilele vreunui buldozer. Totuşi, e cam mult să vorbim despre empatie (adică despre identificarea afectivă cu un subiect), dincolo de momentul contactului cu o poveste sau fotografie “emoţionantă”. În cel mai bun caz, am putea discuta despre “compasiune”, dar în general vorbim despre reacţii care oferă prilejul unui “Like” sau al unui “Share”.

Studiile arată că, fără proximitate spaţială, temporală, culturală şi de multe ori rasială sau sexuală (în funcţie de componenţa comunităţii şi de nivelul de educaţie), empatia este aproape inexistentă. Chiar şi condiţia socială şi statutul financiar pot contribui la modul în care relaţionăm cu problemele sau schimbările din viaţa altora. Mai mult chiar, apariţia elementului financiar poate de multe ori diminua empatia socială sau încuraja o falsă empatie. Un studiu recent vorbeşte chiar despre empatie în cazul tragediilor (aveţi link la întregul document în articol) şi trage aceleaşi concluzii: proximitatea, de orice tip, este o condiţie necesară.

Altfel, vorbim fie despre ipocrizie (cine ar fi crezut?), fie despre o eventuală afecţiune psihologică (mai nou, se vorbeşte despre hiper-empatie, ca potenţial sindrom, dar există şi tulburări ale spectrului autist unde empatia reală lipseşte, dar cel afectat formează legături greu de explicat). Empatia e un fenomen destul de complicat, unul care nu poate fi emulat din câteva click-uri şi din încercarea de a-i face pe ceilalţi să se simtă vinovaţi (cu atât mai mult cu cât vina nu are nimic în comun cu ideea de compasiune). În cazul evenimentelor  negative, lucrurile devin şi mai sensibile.

Colectiv a fost o tragedie apropiată de un anumit tip de public, atât din punct de vedere spaţial, cât şi social. Ştirile vorbeau despre oameni “ca noi”, oameni pe care-i cunoşteam, oameni care ne semănau (“noi” fiind o parte dintre cei ce asistau neputincioşi la evenimente). De-asta mi s-a părut de neînţeles cum, pentru unii, tragediile au devenit un fel de filtre Instagram, uşor de schimbat între ele: astăzi vreau să fiu văzut aşa, mâine altfel, iar poimâine o să-mi pun filtrul ăla cu hashtag în semnătură. Mai mult chiar, eternii suferinzi ne-au sărit în cap pe motiv că nu arborăm steagul altor ţări şi că nu participăm la nesfârşita şi neinformata discuţie despre emigranţi (pentru că fix atunci era momentul să o redeschidem, aparent). O să repet deci nişte lucruri care i-au enervat pe cei menţionaţi anterior şi care e posibil să vă enerveze şi pe voi.

 

 

(Sursa: truthfacts.com)

Aşa cum sugeram anterior, empatia are o limită de proximitate, inclusiv una geografică. În plus, empatia exagerată, chiar şi atunci când e simplă ipocrizie, nu te pune în cea mai bună postură, mai ales când vorbim despre situaţii dificile. Deşi orice pierdere de vieţi umane este tragică, tragediile nu sunt şi nu au cum să fie “egale” între ele la nivel emoţional. Ne putem preface că “iubim pe toată lumea”, dar, dacă cei afectaţi nu sunt de-ai “noştri”, nu putem înţelege cu adevărat dimensiunea tragediei. Pentru tine, ca român, parizienii sunt mai importanţi decât libanezii pentru că sunt europeni, trăiesc într-o ţară dezvoltată, îţi sunt relativ apropiaţi (geografic, istoric şi cultural) şi, în plus, se apropie de modelul ăla inexistent de “european” la care mulţi estici încă tânjesc. La asta se adaugă şi potenţialii prieteni din Franţa (români emigraţi), pe care evenimentele recente i-ar fi putut afecta. Oricât de inteligenţi şi deschişi ar fi fost cei răniţi în Liban şi Egipt şi oricât s-ar chinui raţiunea noastră să “plângă pentru umanitate”, creierul nostru ignoră “triburile” pe care nu le poate recunoaşte.

Pentru un european, Africa nu va fi niciodată Paris. În timp ce mulţi îşi plângeau prietenii (răniţi sau mai rău), iar alţii încercau pe cât posibil să ajute, din negura Internetului a apărut şi un grup dubios care ţinea discursuri despre copii bolnavi de cancer şi bătea obrazul celor care strângeau “prea multe donaţii” pentru victimele incendiului din Colectiv (există nişte comentarii infiorător de stupide pe tema asta). Problema copiiilor care suferă în spitale e reală, doar că e o tragedie continuă, care nu se poate rezolva pe loc şi cu care puţini pot relaţiona dincolo de pozele sfâşietoare de pe Facebook. Comparaţia dintre cele două probleme este inutilă. În general, oamenii îşi donează banii, timpul şi emoţiile unor cauze care-i afectează direct şi mai ales atunci când gestul lor are un impact rapid. Strângerea de donaţii pentru cauzele “mari” necesită mai mult timp şi logistică.

Din dorinţa de a părea toleranţi şi a arăta că “le pasă”, mulţi au jucat săptămâni întregi pe post de atacanţi în tabăra prostiei. Dintre ei, cel mai mult au ieşit în evidenţă tot cei care au încercat să instaureze acel sentiment de “vină primordială” în cei din jur, în “insensibili”. Sunt aceeaşi care, în timpul invaziei valurilor de emigranţi, ne spuneau că ar trebui să ne simţim vinovaţi pentru pactul Skyes-Picot (ba chiar şi pentru Cruciade, pentru care nu înţeleg încă de ce s-ar simţi cineva vinovat). Cu alte cuvinte, e vina noastră că Africa şi Estul-Mijlociu sunt aşa cum sunt şi ar trebui să “empatizăm”. Zău, e vina noastră, a românilor? Nu, nu e vina ta, ca european “de la periferie”, care trăieşte în 2015, că “în Africa e haos” de peste jumătate de deceniu, cam de când au plecat puterile coloniale de-acolo (nu zic că era mai bine cu ele, dar departe de a fi vina unor persoane individuale că o altă civilizaţie are probleme în a prinde din urmă gapul economic şi social).

Tot indivizii ăştia sunt cei care încearcă să-ţi sugereze că lipsa de acţiune înseamnă acţiune negativă. Sunt aceiaşi oameni care-ţi bagă sub nas zeci de poze cu animăluţe pe care TU nu vrei să le iei acasă. Sunt genul de oameni care susţin că “ştiu ce simt ceilalţi” şi care nu lasă celor îndureraţi spaţiu pentru a suferi. Genul care te întreabă ameninţător: dacă ţi se întâmpla ţie/unui prieten? (dar nu s-a întâmplat, nu-i asa?) Asta dacă nu te includ direct într-o comparaţie puerilă de tip “alţii n-au, iar tu arunci la gunoi”.

În plus, campionii empatiei nu înţeleg de nicio culoare că unele forme de ajutor nu ajută. De la donaţiile prost ghidate, la voluntariatele prelungite (care nu fac decât să destabilizeze piaţa locală a muncii) şi până la introducerea Internetului în zone unde sărăcia şi instabilitatea pot radicaliza uşor populaţia, tot ce fac oamenii ăştia este împachetat fie în ambalajul empatiei, fie în acel greţos “Nouă ne pasă!”. Sunt genul de oameni care se opun intervenţiei militare în ţări despre care nu ştiu nimic, dar ar fi în stare să îi bată pe cei care îi contrazic.

Într-o epocă a stângismului prost înţeles şi a egalităţii nocive şi utopice, oamenii cărora le “pasă de toată lumea” prosperă atât în mediul online, cât şi în viaţa de zi cu zi. În atare condiţii, de fiecare dată când ecranele televizoarelor, tabletelor şi laptopurilor surprind o dramă singulară sau colectivă, repetitiva şi iritanta concluzie a multor ştirişti începe să devină o mantră liniştitoare. Uneori, egoistul “insensibil” din tine abia aşteaptă să audă clişeul: “niciun român nu a fost rănit în tragedie”.

P.S: Intenţionez să dezvolt puţin şi problema Cruciadelor şi a evenimentelor din trecut pentru care ar trebui, chipurile, să ne simţim vinovaţi, dar aştept să apară ocazia potrivită.

Next»