Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Nevoia de Idoli

Posted by on 15 Apr 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Recent, in timp ce rasfoiam o revista primita in timpul unui scurt zbor, am dat peste un interviu cu un personaj ale carui iesiri creeaza de fiecare data valuri …

Interviul in cauza il avea in prim plan pe Dan Puric, pus intr-o ciudata antiteza cu eternul, dar simpaticul, carcotas Radu Paraschivescu. Intentia autorului sau a autoarei interviului a fost sa puna in opozitie discursul mistico-nationalist specific lui Puric cu tocul critic al lui Radu Paraschivescu. Un fel “omul care ne vede frumosi si stralucitori” in antiteza cu “omul care ne vede plini de metehne”. Desi sunt un cititor al lui Radu Paraschivescu, recunosc ca interviul cu Puric m-a prins mai rapid, dar dintr-un cu totul alt motiv decat si-ar fi dorit redactorul.

In ciuda scaderii in popularitate, Dan Puric ramane un personaj fascinant. Pe de o parte avem un actor talentat si unul dintre cei mai buni reprezentanti ai pantomimei romanesti, pe de alta parte avem un om al carui discurs frizeaza patologicul. Dan Puric s-a erijat in salvator al “sufletului romanesc” si in “deschizator al drumului catre biserica”. Omul vorbeste despre concepte istorice pe care nu le intelege, jongleaza cu referinte culte (pe care cu siguranta si le-a insusit, dar numai dupa o interpretare deformata) si le vorbeste romanilor asa cum li se vorbea in 1933. Dan Puric reuseste in cateva paragrafe de text sa trezeasca o mandrie nationala autentica si sa o transforme rapid intr-un fel de legionarism modern. Aproape orice interviu cu el porneste de la niste constatari usor de validat (a se vedea episodul CNA) si se termina aproape inevitabil cu un delir mistic.

Pentru orice om rational si cu temele facute, Dan Puric nu poate reprezenta altceva decat o aparitie exotica, un pericol minor in randul agitatorilor “culti”. Totusi, el are in continuare o baza destul de mare de fani care nu sunt nici tampiti, nici inculti si nici agitatori. De ce? Abia acum ajungem la problema din titlu: nevoia de idoli. Nu de eroi, nu de modele, ci de idoli. E o sete care ne macina inca de la televizarea Revolutiei, iar Dan Puric ocupă sau ocupa pana de curand un loc pe care niciun alt “brand” public nu era in stare sa si-l asume. Trecand peste adolescentii si tinerii care pleaca urechea la discursul lui (si care sunt, la nivelul populatiei statistice, irelevanti), Dan Puric vorbea si vorbeste pentru romanii “de bine”.

Romanii aia de minim 35 de ani care merg zilnic la munca, isi platesc taxele si tot spera la ceva mai bun, indiferent ce ar putea insemna asta. Sunt oameni care au terminat o facultate sau macar un liceu decent, au citit cateva carti la viata lor si au mai iesit din cand in cand din casa. Chiar daca nu sar in strada la demonstratii, nu inseamna ca nu se revolta. Sunt oameni care nu fac mare lucru pentru a schimba ceva, dar nici nu vor sa accepte ca sa accepte ca “asta e“. Categoria asta nu cuprinde in niciun caz elite, nativi online, hipsteri sau “yuppies” din marile orase, dar cuprinde mai tot, de la intelectuali de provincie la parintii multor cititori. Oameni care tin din cand in cand post, dar nu te-ar stropi cu apa sfintita daca nu esti ortodox. Oameni care se tem putin de experimentele de la CERN, dar stiu ca Pamantul n-are 4000 de ani.

Pentru ei vorbeste Dan Puric si, din moment ce nu e nicio alta voce suficient de lucida si de puternica acolo, si el si altii vor avea succes in diseminarea unei arome specifice de nationalism. Nu de alta, dar nevoia de idoli a fost enorma in spatiul post-revolutionar si foarte putini din cei care ar fi putut sa o suplineasca au “livrat”. Jurnalisti? Fie si-au distrus credibilitatea prin tabloide, fie au demonstrat ca n-au nici cea mai mica urma de coloana vertebrala. Intelectuali de “profesie”? Fie n-au vrut sa se coboare la nivelul poporului, fie n-au avut niciodata curaj sa-si asume propriile argumente. Sa nu mai vorbim despre frica de libertate care inca bantuie vocile din literatura.

Dan Puric are un loc in spatiu public pentru ca in spatiul public este loc. In acelasi mod, desi argumentarea lui e subtirica (pentru statutul profesional), iar stilul literar e departe de ideal, Lucian Boia are la randul lui un loc, unul bine pozitionat din punct de vedere comercial. Desigur, omul asta nu e in aceeasi zona a discursului cu Dan Puric, nici ca viziune, nici la nivel de coerenta, dar parghiile de promovare sunt similare. Cat timp oamenii cu un mesaj mai puternic n-au forta sau capacitatea de a se adresa celor care vor sa-i asculte, spatiul public va semana in continuare cu un muzeu bizar. Acum ma refer la esaloanele mai “curate” ale spatiului public, nu la zonele unde se plimba vindecatorii si militantii anti-vaccin.

E greu sa negi ca in societatea romaneasca exista inca loc pentru idoli. Totusi, daca trecem peste scandalurile iscate cu fiecare inmormantare trambitata de media, putem observa fenomene si mai interesante. Pentru asta, e suficient sa ne uitam la fervoarea arestarilor din ultimul an. Procurorii si reprezentantii Justitiei au devenit recent un fel de Supermani aplaudati din tribune pentru fiecare interventie. Sigur, sunt complet de acord cu masurile luate, dar trebuie sa retinem un lucru: oamenii aia isi fac IN SFARSIT treaba, indiferent de cine le-a incurajat zelul. Demersul merita admiratie, dar, totusi, cand ati aplaudat ultima data o casiera pentru ca v-a dat restul? E la fel si in lumea sporturilor, unde performantele exceptionale ale catorva varfuri ne transforma pe toti in “fani dedicati” ai persoanei, nu ai performantei. Si de altfel, asta e si problema cu “idolii”: atrag atentia asupra omului, nu asupra realizarilor lui.

Cautarea de idoli e o etapa intermediara. O societate matura are nevoie de modele, nu de idoli. Vorbim atat despre de modele internationale (asa zisele vedete “de origine romaneasca”), dar si de varfuri locale la care sa ne putem raporta. Pana a cauta si a intelege insa ideea de model, vom mai alerga o vreme dupa iluzia idolilor, iluzie care de multe ori se spulbera printr-o singura greseala sau scandal mediatic. Cand atat pustii, cat si “oamenii de bine” o sa inceapa sa caute modele, discursul unidirectional si lipsit de autocritica o sa-si caute alt public. Genul de public care are nevoie de manual de instructiuni pentru sireturi…

P.S: Nu am nimic cu Dan Puric sau fanii lui. Mai mult chiar, cred ca o (mica) parte dintre lucrurile spuse de omul asta chiar trebuie spuse. Am insa o problema cu manipularile servite ca “adevaruri istorice” si cu ceea ce manualele de psihologie neoficiale numesc “complex mesianic”.

Vanatorii de Pietre

Posted by on 05 Apr 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Apropierea unei vacante, subtil amplificata de lipsa somnului, mi-a amintit de o mai veche specie a faunei de tranzitie…

Cu ani in urma, citisem in Esquire-ul romanesc un text al lui Radu Paraschivescu, text pe care autorul l-a inclus ulterior in colectia Maimuta Carpatina. Fragmentul se numea “Fiind turist, muzeu cutreieram” si vorbea despre meteahna moderna si nu neaparat romaneasca de a te poza cu statuile si de a aduce acasa din fiecare vacanta mici suveniruri ilegale. Era, cu alte cuvinte, despre oamenii care “isi insusesc” la propriu istoria, fara sa o inteleaga sau aprecieze.

Ce nu surprinsese insa autorul era mania selfie-urilor si a miilor de poze “obligatorii” pe care fiecare posesor de telefon cu camera le deverseaza pe Facebook sau Instagram. Toate asezonate din plin cu check-in-uri, evident. Am mai scris despre lipsa povestilor din mediul online si, din fericire pentru cititori, nu o sa mai scriu inca o data (articolul a avut mai putini cititori decat are Mensa membri in publicul de la Romanii au Talent). Problema aici e cu pozele din vacante, mai mult sau mai putin exotice, care surprind exact aceleasi cadre, cu exact aceeasi compozitie si lumina. Singurul lucru care difera este cel care ocupa trei sferturi din cadru, amintindu-ne de vechea denumire a pozelor de gen: poze iola (io’ la munte, io’ la mare, io’ la…).

Ai vizitat Parisul? Fa-ti o poza pe Champs de Mars cu turnul Eiffel in fundal, deasupra capului sau in lateral. Capodopera va fi urmata natural de poza cu piramida de la Luvru, decorata de zambetul celui care nu va face niciodata turul complet al muzeului. Daca treci prin Berlin, e musai sa te lafai in fata Reichstag-ului, iar daca se intampla sa mergi intr-o statiune mai populara din Grecia, e musai sa faci o poza cu un rasarit care sa spuna orice, dar numai Grecia nu. Acum da-le tag tuturor celor pe care vrei sa-i faci invidiosi si incearca sa scrii ceva inspid-profund sau vag amuzant.

 

(Daca n-ai fundal la indemana, merge si un Photoshop artistic. Sursa Imaginii.)

 

“Bine ca faci tu poze ca Ansel Adams!” imi vor spune arogant cititorii, in timp ce rasfoiesc preocupati ultima carte a lui Umberto Eco. Sincer, nu e nimic in neregula cu instantaneele de mai sus. E normal sa le ai in colectie, dar nu e normal ca ele sa fie colectia. Nu de alta, dar stiu ca de pe un hard disk extern, zambeste moaca mea din poza aia cu Turnul Eiffel. Problema e ca am vazut de atatea ori respectivele incadrari, incat pare ca pentru multa lume au devenit un fel de obligatie de vacanta. Mergi acolo, faci poza aia cu statuia aia, monumentul ala, pietroiul ala. Aparent, daca nu le afisezi, e ca si cand n-ai fi mers in orasul sau in tara in care ti-ai petrecut vacanta.

Turistul de Facebook si Instagram vaneaza piete, castele si catedrale vechi pe care jumatate din lista de prieteni le-a folosit deja ca pretext pentru selfie-uri. Fotomodelul de ocazie nu mai are timp sa inteleaga ce-i cu respectivele monumente, pentru ca e prea ocupat sa-si traga sute de cadre in fata lor. Trofeele post-vacanta devin mult mai importante decat vacanta in sine. Mai mult, daca te uiti la privirile unora in propriile poze, ai senzatia ca sunt rosi de invidie. Nu, serios, cum si-au permis ruinele alea sa ajunga acolo inaintea lor?

Comportamentul asta nu e nici pur romanesc, nici specific exploziei online a ultimului deceniu. Ce il face insa mai daunator acum este contextul socio-politic din ultimii ani. Daca intrarea in UE, cresterea nivelului de trai si ieftinirea zborurilor ne-au permis sa ne plimbam si sa studiem mai usor atat in Europa, cat si in tari din afara ei, conflictele economice si politice risca sa ne pericliteze libertatea turistica. Cu alte cuvinte, plimbarile la Saint Petersburg s-ar putea sa nu mai fie programabile in doua saptamani. Excursia aia in Siria, pe care ti-ai facut-o cu generozitate cadou acum cativa ani, ar putea fi ultima pe care o vei mai face in zona respectiva, pentru vreo doua decenii. Chiar daca multe dintre monumentele Estului Mijlociu sunt acum in pericol de disparitie, vrei ca singura ta amintire dintr-o astfel de regiune sa fie o poza cu tine, o piatra antica si mesajul “Azi nu mergem la munca… ha, ha, ha”?

P.S: Pana una alta, cateva ambitii editoriale mai vechi au inceput sa prinda viata. Astfel, o colectie de texte scrise in liceu, acum mai bine de 10 ani, va aparea curand in librarii sub numele de “Amfitrionul”. O sa va anunt din timp, printr-un widget lateral. Ele vor fi urmate de o carte pentru copii si, cu putin timp si noroc, de una sau mai multe aparitii editoriale la o editura tanara si ambitioasa (nu zic mai mult, ca ne citeste sefu’). Altfel, sper in curand si la prima aparitie complet gandita si scrisa pentru piata internationala. Pentru spam beletristic insa, voi pregati un site separat.

Scuze?

Posted by on 28 Mar 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Acum trei ani, cand lumea izbucnea in aplauze la adresa “mentalitatii japoneze” am scris un articol care a iritat cativa fani ai poporului asiatic…

Desi le apreciam curajul si pasiunea pentru a sta in mijlocul tsunami-ului si a astepta instructiuni, am considerat la momentul respectiv ca pasivitatea respectuoasa a japonezilor nu era cel mai bun model de urmat. Argumentam atunci ca normele respectate cu sfintenie si sacrificiul de sine sunt admirabile, dar lucreaza impotriva instinctului. Intre timp insa, am descoperit ceva in ritualul japonez care mi se pare cu adevarat demn de cercetat si urmat. Nu, nu am facut brusc o pasiune pentru hentai. Vorbesc despre cultura scuzelor, o bucatica de cultura japoneza care-si face cu greu loc in stirile internationale.

Citeam recent despre cazul unui mare compozitor surd japonez care s-a dovedit a nu fi nici mare compozitor si nici surd (da, stiu, suna ca un episod din Seinfeld). Ei bine, primul care a iesit sa-si ceara scuze public a fost omul care l-a ajutat pe “artist” sa-si scrie operele, din umbra. Un om numai partial vinovat pentru intreaga inselatorie. Cum si-a cerut scuze? Pe blog, prin telefon, pe Facebook? Nu, a strans peste o suta de jurnalisti intr-un hotel si si-a cerut scuze pentru toate mizeriile comise atat de el, cat si de cel pe care l-a sprijinit. Scuze fata de oamenii care au fost atinsi indirect de inselatorie si asa mai departe. Conferinta a urmat un ritual al scuzelor bine stabilit de societatea japoneza: confesiune, urmata de auto-flagelare publica si apoi de supunerea la judecata publicului. Mai mult, pana sa se ajunga la confesiunea marelui vinovat din scandal, si-au cerut scuze public oameni care n-aveau nici cea mai vaga idee ce se intamplase, dar care propagasera indirect o minciuna.

Cam atat de extinsa e cultura scuzelor in societatea japoneza. Sigur, e tot un ritual, dar e unul cu un impact puternic asupra mentalului colectiv. Ai gresit, iti recunosti greseala si te supui (cu capul plecat) judecatii. La finalul anului, sefii companiilor vin sa-si ceara scuze fata de angajati si investitori pentru pierderile financiare. Cercetatorii isi cer scuze pentru folosirea materialelor altor cercetatori, iar politicienii plang public si demisioneaza pentru ca au folosit gresit fonduri publice (gresit, nu ilegal!). Sunt si destule cazuri de sinucideri care au urmat unor astfel de ceremonii ale “dezonorarii”, unele cu greutate istorica. Japonia nu este singura in exercitiul asta (Hong Kong-ul are si el un ritual aparte), dar extrema pare sa apartina intr-adevar tarilor asiatice unde cuvantul “onoare” isi pastreaza inca sensul.


Plecaciunea care anunta o demisie. Un prim ministru dezonorat isi anunta retragerea.

Cuvinte precum “scuze”, “am gresit” sau “imi pare rau” nu au aceeasi greutate peste tot. Pentru unii, admiterea tacita a vinovatiei si recunoasterea greselii pot face diferenta dintre viata si moarte. Cazul lui Albert Speer, prim arhitect si ministru al Germaniei in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, este cunoscut. Denumit de istorici “nazistul care si-a cerut scuze“, Speer a scapat cu viata din procesul de la Nurnberg si a fost eliberat dupa aproape 20 de ani de inchisoare (pentru ca ulterior sa-si recapete averea, sa scrie cateva carti de succes si sa traiasca pana la 76 de ani). Da, Speer a convins o sala intreaga ca nu stia despre Holocaust (era imposibil sa nu stie) si si-a facut “mea culpa” pentru sustinerea regimului nazist si pentru “prostia lui”. A marturisit cat a vrut sa marturiseasca, s-a autoflagelat ca la carte si apoi s-a lasat la mana judecatorilor. Daca de crimele de razboi n-a scapat, faptul ca scuza lui a parut sincera si ca, in ultimele zile ale razboiului a facut eforturi pentru a salva ce mai ramasese din Germania, i-au permis sa traiasca. Cu un an jumatate in urma, firma fiului lui era “in carti” pentru noul plan urbanistic al Bucurestiului. Se pare deci ca scuzele bine plasate au un impact destul de puternic, chiar daca vin de la oameni care si-ar repeta fara remuscari greselile. Sigur cazul lui Speer e discutabil (actiunile lui post-eliberare sugereaza un regret real), dar este stiut faptul ca scuzele pot avea un impact fenomenal in orice sala de judecata.

Ai zice ca exista situatii in care nicio cantitate de scuze nu va face diferenta si in care parerea de rau nu va inlocui vietile sau oportunitatile pierdute. Totusi, asa cum am vazut mai sus, chiar si atunci, o scuza bine plasata si o cantitate suficienta de cenusa turnata in cap il pot salva pe vinovat. Din pacate, in Romania exista o vorba: cu scuze omori omul. Asta e si motivul pentru care ai nostri se feresc de scuze mai rau ca extremistii de ratiune. La noi asumarile (fie ele si verbale) si parerile de rau sunt mai rare decat analizele politice coerente. Si lucrul asta e vizibil nu numai pentru noi, dar si pentru ochii curiosi care ne privesc din afara tarii.

Ultimul an ne-a adus o avalansa de arestari si condamnari care au aruncat dupa gratii o cohorta de personaje odioase pe care putini mai sperau sa le vada in dungi. Acum, sa facem un efort de memorie: cate dintre ele si-au recunoscut vina? Nu, nu cate dintre ele au indrugat aiureli de tip “Dumnezeu sa ne judece” sau “Daca sunt vinovat, merit sa…”. Cati dintre oamenii pe care-i vedem plimbati cu duba pe la DNA, cu dosare de sute de pagini si dovezi incontestabile ale vinovatiei au iesit public sa spuna “Am gresit, am fost lacom si prost si am furat din banii vostri. Merit tot ce mi se intampla!”. Atat. Daca ar fi spus asta in sala de judecata, poate si-ar mai fi micsorat pedepsele si asa mici.

Au fost maxim 4-5 indivizi care si-au recunoscut faptele. Mai toti au facut-o la sfatul avocatilor si dupa ce li s-a comunicat deja verdictul. Nu s-a vazut vreo picatura de regret, fie si disimulata, in atitudinea lor (sa nu-mi spuneti ca Dorin si Alin Cocos plang acum pentru ca s-au pisat la un moment dat pe Constitutie). Sigur ca scuza in sine implica si speranta la o recompensa sau la o micsorare a pedepsei. Nu te poti astepta ca oameni care tin zeci de tablouri valoroase ascunse in pereti sa cunoasca insemnatatea cuvantului onoare. Totusi, scuza implica o constientizare si o acceptare a vinovatiei. Implica o urma de remuscare, chiar daca nu e urmata de schimbare. Odata ce-ti ceri scuze, chiar daca nu regreti cu adevarat cele intamplate, stii ca ai facut ceva rau. Admiti ca esti un infractor si atitudinea de putoi sfidator nu mai are dreptul sa existe, cel putin pentru o perioada.

Nu cred ca ne vom insanatosi ca societate atunci cand “nu va mai fura nimeni” pentru ca sunt convins ca asa ceva nu e posibil (si nici nu stiu vreo tara unde sa se intample asta). Voi sti insa ca lucrurile merg in directia buna cand un viitor puscarias va convoca o conferinta de presa doar pentru a le spune celor care l-au ales si învestit in functie ca a gresit. A gresit, merita sa sufere pentru asta si se lasa la mana celor carora le-a inselat increderea si asteptarile. Scuze si atat.

P.S: Sa nu uitam totusi ca japonezii inca nu si-au cerut suficiente scuze pentru masacrele si violurile de care s-au facut responsabili in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Altfel, pe un cu totul alt ton si de data asta fara scuze, reteaua de magazine H&M a fost tinta unei glume cel putin simpatice (si cel mult costisitoare).

Roboti, Procurori si Zei Egipteni

Posted by on 22 Mar 2015 | Tagged as: Filme & Carti

Probabil ati intuit din titlu ca o sa scriu din nou despre filme. Asta, sau farmacista a inteles gresit cand i-am spus ca „vreau ceva pentru cap”…

Aveam de gand sa dedic o editie filmului romanesc, insa n-am apucat sa ajung la Aferim!, iar capodopera lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?” mi-a taiat orice urma de elan cinefil. Prin urmare, am inghesuit aici o groaza de filme, unele de Oscar, altele de Eurovision, si am incercat sa-mi scurtez unele observatii si devieri de la subiect, pentru a lasa plictiseala sa se instaureze in voie…

De ce eu? (2015)

Cam asta a fost si intrebarea pe care si-au pus-o si spectatorii dupa ce au rabdat 125 de minute de nimic in sala de cinema. Sa ne intelegem: „De ce eu?” este un exercitiu cinematografic curajos, desi ar fi fost si mai curajos intr-un 2015 in care Ponta nu ar fi pierdut alegerile si in care Nastase nu ar fi facut puscarie. Din fericire, nu vorbim despre filme horror. Filmul urmareste povestea procurorului Cristian Panait, procuror a carui sinucidere suspecta din 2002 a lasat o pata greu de sters pe urmele justitie romanesti. Personajele din jurul tanarului procuror (numit Panduru in film) fac parte din tabloul sinistru pe care guvernarea Nastase il crease in jurul ei si sunt usor de corelat cu persoane reale.

„De ce eu?” este un exercitiu cinematografic curajos, dar nu este din pacate si un film. Sigur, Emilian Oprea, actorul din rolul principal, isi ia munca in serios, iar Mihai Constantin e in continuare un talent subestimat. Printre altii, apar si Dan Condurache si cantareata Sore, dar n-am vazut nicio urma de scenarist sau regizor. Nu stiu ce a vrut Tudor Giurgiu sa demonstreze, dar cadrele sunt lungi, plictisitoare si prost centrate. Camera pare agatata de gulerul actorilor, iar zoom-ul „poetic” nu lipseste nici el (audienta strange din dinti, cameramanul filmeaza porumbei). Atmosfera anilor 2000 e corect redata, dar uneori devine ostentativa (am vazut extrem de multe Dacii 1300) si alteori anacronica (am vazut si un Subaru Forester, editia 2012). Metaforele sunt extrem de evidente (masina procurorului principal are numarul NUP), iar genericele par improvizate. Apropo de ele, primul generic ne vorbeste despre implicarea “Centrului National de Film din Bulgaria” (se vede), pe cand ultimul generic este mai curajos decat intreaga productie.

Am apreciat sincer efortul lui Tudor Giurgiu, dar fix cu atat am ramas dupa vizionarea lui “De ce eu?”. Cu un efort. Scoala Giurgiu – Puiu – Mungiu aduce premii la festivaluri de critica, dar nu aduce pe nimeni in sala de cinema. Multumesc, dar prefer sa sustin in continuare viziunea “comerciala” a lui Nae Caranfil care a inteles ca valoarea artistica si vanzarile sunt conectate. Ca veni vorba de ”Scoala Giurgiu – Puiu – Mungiu”, cati dintre voi ati mai rabda sa revedeti “Moartea Domnului Lazarescu” sau “4 Luni, 3 Saptamani si 2 Zile” ?

Insurgent (2015)

Insurgent este al doilea film din seria Divergent, filme ecranizate dupa o serie de romane de fictiune din categoria “young adult”, carti foarte populare de vreo 10 ani incoace. In esenta, filmele Divergent sunt un fel de Hunger Games cu actori secundari mai putin cunoscuti (exceptiile fiind Kate Winslett si Miles Teller) si cu personaje principale mai anoste (aici, tanara actrita… sau actor, Shailene Woodley, si un tip care a aparut si in filmul The Inbetweeners, adica Theo James). Divergent se sprijina pe o distopie in care oamenii sunt separati in functie de abilitati (caste) si in care aparitia unor indivizi care nu fac parte din nicio astfel de casta ajunge sa erodeze sistemul social. Cu alte cuvinte, adolescentii iritanti si nehotarati vor salva lumea. Al doilea film din serie vine cu inevitabila rasturnare a ordinii sociale si cu o poveste previzibila, dar decent ecranizata. Mai mult, daca sunteti in target-ul principal al filmului, dar si daca vreti un S.F relaxant, de weekend, Insurgent o sa va placa (dar nu in 3D, pentru ca imaginile chiar nu justifica prin nimic cheltuiala suplimentara).

Big Hero 6 (2014)

Castigatorul premiului Oscar pentru animatie in 2015, Big Hero 6 e un film Disney atipic. Animatia 3D este curata si bine realizata, dar nu spectaculoasa. Lista de voci de pe generic nu include nume mari, iar coloana sonora imbina tematica japoneza cu muzica Fallout Boy. Mai mult, cum filmul este inspirat (vag) dintr-o banda desenata cu referinte japoneze, actiunea nu se mai petrece in decorurile grandioase ale filmelor clasice Disney, ci in “San Fransokyo”, o utopie parodica.

Este deci Big Hero 6 cel mai bun film de animatie de anul asta? Spre deosebire de alti castigatori ai premiilor Oscar, aici am fost in consens cu “academia”. Big Hero 6 e o animatie excelenta, cu o structura narativa atipica si cu personaje foarte bine conturate. Actiunea pleaca de la ambitiile unui pusti, expert in robotica, de a calca pe urmele fratelui mai mare  si se incheie cu o batalie epica intre supereroi. Totul intr-un cadru prietenos, cu cateva momente dramatice, dar si cu suficiente glume pentru copii si parinti. Chiar daca Lego Movie a avut un umor mult mai inteligent, la categoria “cea mai buna animatie”, Big Hero 6 nu a avut alt rival cu exceptia lui “How To Train Your Dragon 2″ (o continuare reusita despre care vom vorbi insa cu alta ocazie).

Exodus: Gods and Kings (2014)

Dupa Noe 3D, un film cu actori mari si scenariu aberant, Hollywood nu se lasa si ne loveste din plin cu povestea lui… Moise. Regizat de Ridley Scott (care vrea sa ne arate ca se poate mai rau decat Prometheus) si cu nume precum Christian Bale, Joel Edgerton, Ben Kingsley, John Turturo sau Sigourney Weaver in distributie, Exodus ar fi avut sansa sa fie decent. Din pacate, Scott a ales un incalcit si exagerat si l-a ecranizat ca un student la regie.

Daca Bale si Edgerton fac eforturi sa joace (mai ales primul), Sigourney Weaver si John Turturo par a fi venit in vizita. Discrepantele istorice sunt masive, de la miile de cai folositi de egipteni, la infatisarea hititilor si comportamentul fetelor regale (Ramses, pe langa faptul ca nu e mentionat in Vechiul Testament, mananca seminte de parca asista la Steaua-Dinamo). Pare ciudat sa mentionezi asta intr-un film de inspiratie biblica, dar Exodus are niste nefondate pretentii de acuratete. Intr-un final, productia reuseste cumva sa-i irite si pe istoricii amatori, dar si pe fanii cartilor sfinte. Asta mai ales in conditiile in care scenariul il transforma pe Dumnezeul Vechiului Testament dintr-un tufis vorbitor si mereu aprins, intr-un pusti recalcitrant si sfidator. Cu exceptia catorva scene grandioase si a multor morti de animale, Exodus nu reuseste sa ofere nici macar suficiente efecte speciale si batalii spectaculoase cat sa-i incante pe cinefili, daca pe istorici si evrei (crestinii nu sunt atat de atasati de partea aia din Biblie) i-a lasat balta.

(Ramses, dupa film. Sursa Imaginii)

As Above, So Below (2014)

Un horror de tip ”found footage”, plasat in catacombele Parisului. Cu alte cuvinte, o productie care pare filmata de amatori, cu actori care se holbeaza insistent in obiectiv. Desi la nivel de “spaima”, filmul nu e mare lucru, povestea cu referinte biblice si obsesii arheologice scoate “As Above, So Below” din anonimat. Nici faptul ca personajul principal pleaca pe urmele unui alchimist nu e de neglijat, avand in vedere ca ma cam saturasem de obsesia pentru fantome a regizorilor mici.

The Pyramid (2014)

Un film foarte similar celui mentionat anterior, despre un grup de arheologi care, in mijlocul conflictului din Egipt, raman blocati intr-o piramida proaspat descoperita. Ceea ce-l face mai usor de recomandat decat “As Above, So Below” este faptul ca regizorii nu tin foarte mult la senzatia de realism, motiv pentru care cadrele sunt mult mai profesionist filmate. Cu alte cuvinte, The Pyramid arata a film si, daca n-ar fi unele efecte speciale mediocre, ar putea fi chiar un horror bunicel, avand in vedere tema. In el apare si James Buckley, un alt actor din seria britanica The Inbetweeners (intamplator, cel mai enervant dintre ei).

The Hunger Games – Mockingjay – Part 1 (2014)

Daca tot am vorbit despre The Hunger Games mai sus, am zis ca n-ar fi rau sa ma uit si la ultima parte, avand in vedere ca este si ultimul film in care Philip Seymour Hoffman apare in viata. Chiar daca Julian Moore joaca usor fals, iar restul actorilor nu sunt mare lucru (Jennifer Lawrence imi place, dar e greu de validat ca actrita), filmul este totusi peste medie. Ajunsa deja intr-un punct in care lumea nu se mai intreaba “ce”, ci doar “cand”, Mockingjay prezinta “ingineriile de marketing” din spatele revolutiilor moderne si contureaza ceva mai clar personajele din universul cartii. Chiar daca pare ca trage inutil de actiunea din carti, Mockingjay e un film mai bun decat l-au vazut criticii. Doar ca… nu vorbim tocmai despre o productie pentru cinematograf. Prima parte din Mockingjay nu este spectaculoasa si plina de actiune, dar ridica intrebari interesante, spre deosebire de restul filmelor din serie. Fratele mai mic al lui Chris Hemsworth primeste in sfarsit un rol mai generos.

The Lego Movie (2014)

Mai toata suflarea de “geeks” suparati s-a iritat cand The Lego Movie nu a fost propus pentru premiile Oscar la sectiunea animatie. Nu e greu de ghicit de ce. The Lego Movie e o animatie 3D excelenta, o parodie care include vocile lui Chris Pratt (Guardians of the Galaxy), Will Arnett (Arrested Development), Will Ferrell (care si apare in singurele secvente filmate, alaturi de un pusti simpatic), Morgan Freeman, Elizabeth Banks, Charlie Day, Jonah Hill, Dave Franco si… Liam Neeson. Nu i-am insirat degeaba. Au mai fost filme in universul Lego, chiar destule, dar niciunul cu bugetul asta. The Lego Movie jongleaza frumos cu tema creativitatii si face referinte la mai toate marile repere ale culturii populare, de la “1984”-ul lui Orwell la filmele cu supereroi. Povestea se invarte in jurul unui omulet din Lego banal (un muncitor) care ajunge involuntar sa implineasca o veche profetie, stropita cu lipici magic si referinte la Lord of the Rings. Ca realizare, filmul amesteca voit profesionalismul si improvizatia si obtine o identitate vizuala interesanta, inferioara din pacate altor productii si mult prea greu de urmari uneori. Asta e si unul din motivele pentru care The Lego Movie este un “movie” excelent, dar nu ofera si o animatie de acelasi calibru.

The Last Days on Mars (2013)

In ultimii cinci ani am fost invadati de comedii irlandeze, drame irlandeze si de o multime de horror-uri irlandeze, majoritatea destul de reusite (Grabbers, Citadel, The Canal, Dorothy Mills). Ce nu vazusem inca era un S.F. clasic facut de irlandezi. Bine ancorat in marile titluri ale anilor ’70 si ’80, titluri precum Alien sau The Thing, The Last Days of Mars face destul de mult cu resurse putine (pare filmat in desert, iar recuzita nu e prea grozava). Mai mult, imaginea bine lucrata in post-productie te face sa uiti rapid de lipsa de buget. Plasata pe… Marte (duh!), actiunea filmului se invarte in jurul descoperirii unei bacterii vii pe planeta rosie, bacterie care are insa efecte ciudate asupra corpului uman. Sincer, cred ca The Last Days of Mars ar fi putut ajunge mult mai sus pe harta criticilor, daca singurul actor “mare” din film n-ar fi fost Liev Schreiber.

P.S: Desi inca n-am scris nimic despre seriale, am inceput sa ma uit la Powers, in urma unei recomandari. Serialul produs de Sony pentru reteaua Playstation are elementele unui serial bun. Alimentat de prezenta lui Sharlto Copley, a lui Eddie Izzard (care a mai jucat un rol similar in Mystery Men) si a interesantul Noah Taylor, Powers transforma supereroii intr-o metafora pentru starurile rock, cu tot glam-ul si depresia care a caracterizat in anii ’80. Mai mult, serialul surprinde interesant si viata de “fosta glorie”, similar benzii desenate care l-a inspirat. E un fel de Supernatural amestecat cu Heroes, cu o doza de kitsch si o picatura de X-Men.

Rituri de trecere

Posted by on 14 Mar 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Indiferent cand si daca ati luat BAC-ul, exista cateva ticuri mentale care v-au bantuit multa vreme dupa finalul ultimei ore de limba romana…

Acum multi ani, in perioada in care referatele online se descarcau cu 10kb/s, iar filmuletele dubioase se transferau prin Bluetooth, un loc de cinste in templul cliseelor verbale il ocupa expresia “drum initiatic”. Avea fantasma asta verbala un efect in eseuri si lucrari, cum numai “comuniunea om-natura”, “motivul codrului” si “foaia asta e plina de bacili de anthrax” mai puteau sa aiba. Totusi, daca, la fel ca mine, ati avut norocul unor profesori deschisi la dezbatere, ati observat ca insistenta pe idei precum drumul initiatic si inpronuntabilul “bildungsroman” nu era complet neintemeiata si nici limitata la analizele de text.

De ce conta drumul eroului atat de mult pentru profesorii de literatura, cat si pentru antropologi? Pentru ca initierea si riturile de trecere sunt motive prezente in orice cultura, indiferent de perioada si spatiul geografic ocupat. De la texanii care-si “boteaza” copiii oferindu-le prima lor arma, pana la indienii din Sri Lanka care-si pun adolescentii sa mearga pe carbuni, ideea unui ritual al maturizarii care sa marcheze trecerea catre o noua etapa nu e ceva iesit din comun. Ce e insa iesit din comun in ultimii ani este limitarea ritualului la literatura, benzi desenate, jocuri video si piese hip-hop incoerente. Daca anii ’80 pareau a fi blocati in tema initierii (de la epopeile cu pustani precum Stand By Me sau The Goonies, pana la filmele cu adolescenti ale lui John Hughes), anii 2000 au inceput sa puna din ce in ce mai mult accent pe ideea de “nascuti pentru reusita” si pe “egalitatea de sanse” pe care ti-o ofera predetestinarea (“cu totii suntem nascuti pentru reusita, doar ca n-am descoperit inca pentru ce reusita”).


(Aparent, My First Rifle este un produs real, cu gloante reale).

Initierea, in sensul ei clasic, este din ce in ce mai putin prezenta in viata cotidiana. Ideea unui test pe care nu doar ca trebuie sa-l treci, dar pe care vrei sa-l dai pentru a-ti demonstra aptitudinile pare sa fie o problema subsidiara atat pentru pustii care-si ignora examenele, dar si pentru parintii care-si ignora copiii. Iar daca vi se pare ca tocmai v-am servit o falsa problema cu o garnitura de delir, va asigur ca nu e chiar asa.

Nevoia tanarului sau adolescentului de a fi acceptat si privit ca un adult ramane in picioare, indiferent de cati oameni v-ar minti ca maturizarea e ceva care pur si simplu se intampla. E o trecere necesara de la un grup social la un altul, unul aspirational. E unul din motivele pentru care romanele de tip “young adult” au atat de mult succes (Harry Potter, The Hunger Games, The Maze Runner, Divergent etc). Etnograful Arnold van Gennep, caruia e posibil sa-i fi scris gresit numele, dar care e un pic prea decedat sa ma mai injure, identifica trei trepte ale initierii: separarea (distantarea de vechiul grup), stadiul liminal (ritul de trecere in sine) si incorporarea (invitatia in noul grup).  Parintii ultra protectori, psihologii mediocri si mediul online au redus tot ritualul de initiere la “poti fi ce si cine vrei tu, daca ai suficienta incredere”. Evident ca poti, cat timp grupurile sociale nu mai dau “teste de admitere”…

Obsesia pentru “acceptare” si disparitia riturilor de trecere nu vine doar cu mediocritate la pachet, ci si cu consecinte mai sinistre. Nevoia de a apartine unui grup si de a-ti demonstra propria “valoare” se traduce printr-un numar mare tineri carora “nu le lipseste nimic”, dar care aleg sa fuga si sa se alature unor grupari extremiste, indiferent de natura lor. Se traduce prin contra-culturi inchise si violente, prin inadaptati de profesie si mici sociopati. De ce atrage extremismul? Pentru ca ofera exact lucrul pe care societatea vestica nu-l mai ofera de ceva vreme: promisiunea unui “statut”, marcat de o initiere pe care “putini o pot trece” (cel putin in teorie).

Intr-o perioada in care copiiilor li se interzice sa experimenteze, sa descopere sau sa se descopere, drumul initiatic isi pierde sensul. Mai mult, atunci cand pana si cea mai mica reusita e marcata de o diploma si de felicitari colective, sunt putine lucruri care separa “barbatii” de “baieti” si “femeile” de “fetite”, indiferent de cadrul de referinta. Partea buna e ca nu mai e nevoie sa mergem pe carbuni pentru a arata cine suntem. Partea proasta e ca pana si Harap Alb stia ca trebuie sa treaca prin cateva incercari pana sa primeasca femeia si castelul.

P.S: Daca nu ati fost niciodata pusi in situatia de a va demonstra maturitatea e in regula. Puteti oricand deveni analisti politici.

Next»