Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Multumesc

Posted by on 18 Dec 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

In ultimele zile, media romaneasca a gemut sub munti de cuvinte cu aceeasi rimă: Revolutie!

Analize pertinente, dosare ingropate si noi incercari de a slefui “adevarul”. Televiziunile mari s-au intrecut in parade gratuite de patriotism, pe cand cele obscure au exploatat noi teorii conspirationiste. Online, am vazut de toate, de la citate agramate si declaratii sforaitoare, pana la lamentarile unor pustani care regreta moartea unui analfabet delirant. Am citit pana si declaratia omului care l-a impuscat. Am vazut discutii despre legitimitatea Revolutiei si discutii despre nesfarsitii ani de tranzitie.

Am vazut steaguri, coroane si parade si am auzit discursuri in care politicieni spalaciti isi asumau mostenirea evenimentelor din ’89. Totul, presarat cu stiri fara sens si speculatii despre o recenta tragedie aviatica. Dar stiti ce n-am vazut deloc si, mai ales, ce n-am auzit de nicio culoare? Un simplu “multumesc”. Atat, un “multumesc”, fara comentarii despre lovituri de stat, motivatii suspecte sau ironii fara sens.

Ca Revolutia n-a fost o miscare spontana si ca nu din popor s-a aprins scanteia am mai auzit. Ca multi au iesit in strada din disperare, putem sa banuim. Ca majoritatea a iesit de foame, ne inchipuim. De cine au fost dirijati unii, inca vrem sa stim. Da, Revolutia a avut toate semnele unei lovituri de stat si da, vietile celor omorati in strada au fost confiscate de o camarila de fosti comunisti de care de-abia in ultimii ani am inceput sa scapam. Dar…

Revolutia a fost necesara, indiferent de forma sub care a venit. Revolutia a fost necesara, oricat de tarziu si de cine a fost declansata. Revolutia a fost revolutie, fie si numai in sensul dat de dictionare cuvantului. Chiar daca Ceausescu nu trebuia impuscat, isi merita cu prisosinta gloantele. La fel si le merita si o nemuritoare bunicuta care, la cei 84 de ani, inca voteaza pentru noi, dar asta e alta discutie. Cei care au botezat strazile cu sangele lor n-au facut-o pentru ca sprijineau “lovitura de stat” sau pentru ca “asa se decisese la nivel mare”.

(Cati jurnalisti de-acum vor mai avea ocazia sa titreze o poza cu “Tanchist vazut prin gaura drapelului”? Sursa imaginii: Rfi.ro)

Au facut-o pentru ca auzisera strigandu-se “Libertate!” si marca asta nu se vindea in alimentare goale. Au facut-o pentru ca “acum ori niciodata” nu e doar al treilea vers din imn. Cei din strada au fost impuscati de armata, de “teroristi” si uneori de ai lor, dar de murit au murit pentru o singura cauza: schimbarea. Indiferent cine a agitat steagul dupa batalie, eroii au ramas eroi. Mamele care inca isi plang copiii uitati merita un multumesc. Ele si cei cazuti sau raniti la Revolutie si la traumatizantele mineriade de dupa.

Multumesc pentru curajul de a face ceva ce trebuia facut de ani de zile. Pentru sansa de a nu ridica osanale unui cizmar senil. Pentru ca avem ocazia de a vedea dincolo de gardurile propriilor orase. Pentru ca putem alege si pentru ca putem fi intr-adevar “oameni noi”. Pentru ca putem scrie si putem inca striga liber. Pentru ca, pana la urma, dupa ani de mocirla, lucrurile au inceput sa mearga “mai bine”.

Si nu in ultimul rand, multumim pentru libertatea de a incerca.

P.S: Legat de aceleasi evenimente, Historia are un reportaj excelent in ultimul numar, reportaj transformat in articol multimedia si vizionabil gratuit aici

Cine, eu?

Posted by on 13 Dec 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Am stabilit deja ca in Romania ”se” fura si ca multi dintre baietii trimisi de DNA in vacanta sunt acolo din motive supranaturale…

Serios. Cati dintre oamenii ajunsi in ultima vreme in fata Justitiei si-au asumat macar partial consecintele propriilor actiuni? Bine, foarte putini oameni ar fi in stare sa se incrimineze in fata unui judecator (desi in multe cazuri asta le-ar reduce pedeapsa), dar urmarind putin dosarele de coruptie si spectaculosul dosar Microsoft observam acelasi tipar comportamental, marcat de trei stadii simple: negara, victimizarea si turnatoria. Atat. In niciun moment nu apare si stadiul revelatoriu, momentul in care vocea interioara iti spune “ca ai fost un tampit”.

Ce e mai grav insa nu e ca oamenii nu-si recunosc vina. E grav ca multi dintre ei nu par literalmente constienti ca au fost acolo. Ei n-au fost acolo nici cand s-au semnat actele, nici cand s-au deturnat fondurile si nici cand s-au luat spagile. Au fost in functie, au fost mentionati in discutii si uneori au fost chiar de fata, dar n-au fost acolo. Si-au spus de atatea ori lucrul asta, incat chiar au inceput sa il creada. Si-au repetat de-atatea ori ca tot ce li se intampla e o razbunare a sortii sau a inamicilor politici, incat ideea ca orice actiune are consecinte pare cumva mistica, religioasa. Lucrurile s-au intamplat fara ca ei sa fie anuntati, desi semnatura de pe contracte seamana dubios de mult cu numele lor.

Daca lucrul asta nu s-ar intampla si in alte esaloane, ai spune ca-i doar o boala a coruptilor locali. Din pacate, nici sfera privata si nici cea publica nu sunt ocolite de fenomen. Foarte multi romani, de la simpli muncitori la purtatori de cuvant, par a fi martori distanti ai propriilor vieti. Sigur… afirmatiile defaimatoare “s-au facut”, dar nu le-ai facut tu, chiar daca tu vorbeai. Sigur… s-au facut niste greseli, dar tu nu poti fi singurul vinovat, desi numai tu erai in cladire. Sigur, ai inselat-o, dar tu erai doar in camera cu sora-sa, nu stii ce s-a intamplat mai departe…

Aici ar merita facuta si o paralela cu sfera privata. Cu o saptamana in urma, un pusti ma intreba de ce sunt platiti managerii de top atat de bine si daca nu mi se pare incorect. Un stangist i-ar fi spus ca, intr-adevar, discrepanta salariala fata de cei de jos e prea mare, ca multi nu-si merita banii si asa mai departe. Un capitalist idealist i-ar fi spus ca oamenii aia au ajuns acolo prin pura selectie profesionala. Cred insa ca adevarul e ceva mai simplu. Oamenii sunt sus pentru ca sunt capabili sa-si asume responsabilitati si decizii care afecteaza intreaga companie. Oamenii sunt practic platiti sa-si asume raspunderea (de-aici si rigidul termen “factor de raspundere”). Vorbim deci despre o raspundere care ar dobori instant un angajat care nu-si poate asuma o masina parcata ilegal.

Sigur, managerii deleaga sarcini altora, dar, cand proiectul esueaza sau contul se pierde, cineva trebuie sa semneze esecul. Asta e motivul pentru care, chiar daca nu e 100% vina lor, multi oameni de la varf sunt concediati rapid si cu fanfara, atunci cand trebuie sa cada un cap. Majoritatea stiu ca, in momentul in care sunt angajati pe mii de euro, ei vor fi primii trasi la raspundere. De-asta in companiile de stat se schimba conducerea anual. De-asta firmele locale au inceput sa depaseaca granitele tarii numai in ultimii 10 ani. Din fericire, contactul cu piata reala si influenta europeana au fortat din ce in ce mai multi oameni de afaceri sa spuna: taraba asta e a mea! Ba chiar mai mult, trendul antreprenoriatului de la varste fragede ne spune ca vom gasi din in ce in ce mai multi manageri care inteleg ideea de raspundere.

Motivul pentru care am inceput cu politicienii si am trecut la managerii din sectorul privat este ca asumarea raspunderii exista in fisa ambelor posturi. Diferenta e ca primii sunt platiti sa-si asume raspunderi din banii nostri, pe cand managerii si oamenii de afaceri isi joaca lunar propriul faliment. De altfel, majoritatea oamenilor aflati in functii publice par a fi complet deconectati de la propria activitate pana cand se intampla ceva gresit si trebuie gasit un vinovat. In momentul ala, nimeni nu a vazut si nu a facut nimic. De cele mai multe ori, nici macar nu e vina altora. Lucrurile pur si simplu… s-au intamplat! Tristetea e ca timpul curge in favoarea vinovatilor, iar incapacitatea opiniei publice de a-i trage la raspundere nu ajuta. Altfel, daca e vorba despre asumat un succes, cam toata lumea isi atribuie meritele, desi in anumite domenii succesul chiar ”se” intampla.

Ce incerc sa spun e ca arestarile si aratatul cu degetul nu sunt suficiente, cat timp cei tintiti se considera realmente nevinovati. Incapacitatea de a-si asuma actiuni sau afirmatii nu e doar un efect secundar al coruptiei celor incriminati sau o extensie a ”smecheriei”. E o boala care porneste din copilarie, de la prima nota mica care a fost numai vina profesorului, trece prin adolescenta, unde altii fumau langa cancelarie si se pastreaza in viata de adult, cand cineva a semnat contractul ala de sute de milioane. Oare cine?

P.S: Stiu ca articolul asta e cam plat si ca n-am mai scris de ceva vreme, insa n-a fost vina mea. Asa “au stat” lucrurile si va asigur ca autoritatile acestui blog fac toate eforturile pentru a gasi vinovatul.

Mutanti, fantome si depresii

Posted by on 07 Dec 2014 | Tagged as: Filme & Carti

Dupa o perioada cam prea serioasa si saraca in postari, m-am gandit sa fac din nou ceva ce nu mi-a cerut nimeni…

Prin urmare, o sa trantesc un nou articol despre filme prinse in zbor sau vazute la cinema, intre visele mele si popcornul altora. De data asta insa, o sa scriu mai putine lucruri despre mai multe porcarii. Si, ca sa va mentin atentia vie, o sa arunc din cand in cand si cate o gluma de prost gust. Prin urmare, e timpul sa va prefaceti ca veti citi despre…

The Babadook (2014) – Tipa care i-a tinut lui Lars Von Trier ziarul (la propriu) pe platoul lui Dogville, a decis ca e destul de mare sa-si faca propria jucarie, generos finantata prin Kickstarter. Daca abordarea asta se lasa in general cu dialoguri kilometrice si nuditate gratuita, Jennifer Kent a reusit sa ingroape critica si sa smulga ropote de aplauze la toate festivalurile unde si-a proiectat filmul. The Babadook e povestea unei vaduve  depresive si a ciudatului ei fiu, personaje interpretate magistral de doi actori anonimi. The Babadook este un film despre boala, simboluri si “normalitate”, un film despre maternitate si, in final, un horror foarte reusit. Un horror cu un altfel de inamic in care cel mai terifiant lucru ramane realitatea.

Interstellar (2014) – Christopher Nolan ne ofera trei ore de film despre gravitatie, gauri negre si roboti din pachete de tigari. Un film cu un puhoi de actori cunoscuti precum Michael Caine, Matthew McConaughey, John Lithgow, Matt Damon, Anne Hathaway sau Topher Grace. O productie grandioasa, dar nu 3D, unde stiinta reala (sustinuta de fizicianul Kip Thorne) se impleteste cu speculatia si cu o avalansa de replici siropoase. Un film care, desi porneste pe mai multe cai si risca sa devina confuz, reuseste sa ofere o concluzie interesanta pentru privitori. Printre lucrurile de reprosat ar fi ca Interstellar ruleaza la turatie maxima in prima jumatate, pe cand a doua bucata de film pare sa traga de “timp” (o gluma dubioasa, pentru cei care l-au vazut deja). Coloana sonora a lui Hans Zimmer trece de la minimalist-genial la iritant, dar isi face treaba. Per total, un film bun, cu o singura concluzie (semi-spoiler): sa n-ai niciodata incredere in Matt Damon!

Deliver Us From Evil (2014) – Un film horror cu politisti exorcisti, bazat pe o poveste reala (pe care o respecta cum respecta Sergiu Nicolaescu istoria). Deliver Us From Evil ar fi putut fi compensa cu succes pentru povestea subtire prin cadrele interesante pe care de altfel le si contine. Ar fi putut face asta, daca Eric Bana (altfel un actor acceptabil) n-ar fi jucat ca un cartof. Din pacate, in ciuda eforturilor lui Joel McHale (Community), Eric Bana continua sa fie o leguma pana la final si sa-si exerseze falsul accent sud american pe Edgar Ramirez, un alt cartof.

Jessabelle (2014) – Un horror cu ”rednecks” americani si accente voodoo. Un film reusit, cu o tensiune bine construita, care-si pune protagonista intr-o postura foarte convenabila pentru genul horror: scaunul cu rotile. In ciuda reactiilor bizare ale personajelor (eroina trece mult prea usor peste disparitia unor persoane dragi) si a unor decolteuri nu chiar la locul lor, Jessabelle e un film care-si atinge scopurile, fara a beneficia de atuul distributiei.

The Maze Runner (2014) – O noua adaptare a unui roman din categoria “young adult fiction”. Cu alte cuvinte, un alt film cu adolescenti prea inteligenti pentru varsta lor, captivi intr-un mediu distopic In cazul de fata, eroii sunt fortati sa evadeze dintr-un labirint artificial (ce surpriza…). Altfel, in pleiada de filme care au incercat sa emuleze succesul The Hunger Games, productia de fata se remarca prin faptul ca e autentic interesanta si are o distributie bine aleasa (desi recunosc ca ma irita putin personajul lui Thomas Brodie-Sangster, mult prea stapanit si inteligent pentru varsta si moaca lui).

Starry Eyes (2014) – O metafora prelungita pentru nocivitatea mediului de la Hollywood. O chelnerita cu visuri mari si vise inspaimantatoare decide sa sacrifice totul pentru a ajunge faimoasa. Pe parcurs intervin un cult antic si o doza sanatoasa de sange si putrefactie. Din fericire pentru linia narativa a filmului, nicio oroare artificiala nu se compara cu decaderea treptata a eroinei (interpretata magistral de nou venita Alexandra Essoe, o actrita nascuta in Arabia Saudita). Pe langa finantarea initiala de pe Kickstarter si prezenta actorului Pat Healy, ar fi de mentionat si aparitia lui Noah Segan. Omul n-are cine stie ce replici in film, dar are capacitatea incredibila de a fi clona mai tanara a lui Rob Thomas.

Segan & Thomas

The Quiet Ones (2014) – Un alt scenariu bazat o poveste reala, poveste de altfel mult mai interesanta decat adaptarea cinematografica. The Quiet Ones urmareste un profesor universitar care, ajutat de un grup de studenti si un cameraman, incearca sa demonstreze ca spiritele si fenomenele supranaturale sunt o simpla manifestare a psihicului uman. Chiar daca filmul nu e rau, producatorii par sa fi ramas complet in lipsa de fonduri dupa ce l-au platit pe Jared Harris sa apara in film. Serios, unele cadre par fi turnate pe un Frutti Fresh si o punga de saratele.

X-Men: Days of Future Past (2014) –  Continuand cumva firul din First Class si din ultimul film cu Wolverine, noul film X-Men ii aduce in fata aceleiasi camere pe Patrick Stewart, Ian McKellen, Hale Berry, Michael Fassbender, Peter Dinklage, Nicholas Hoult, Ellen Page si James McAvoy, alaturi de Huge…Hugh Jackman, actor care pare sa fi urmat celebra dieta cu apa, fructe si steroizi. Serios, pe langa faptul ca personajul lui Jackman (Wolverine) nu face mai nimic tot filmul, actorul din spate pare sa fie intr-0 competitie nedeclarata cu un buldozer. Days of Future indeasa in acelasi scenariu calatoria in timp si tensiunea politica a anilor ’70, demonstrand ca, in ciuda exagerarilor scenariului, regizorul Bryan Singer stie in continuare ce face. Altfel, printre batalii stralucitoare si schimburi dubioase de replici, Evan Peters (Quicksilver) ne ofera un moment de cinematografie pura, pe muzica lui Jim Croce.

The Canal (2014) – Un horror psihologic  irlandez care seamana cu The Shining ca tema si cu mai recentul Citadel, ca imagine. Cadrele sunt bune, actorii decenti, insa scenariul ar putea fi rezumat in patruzeci de minute de film. Restul de 50 de minute sunt dedicate mentinerii tensiunii si intrebarii: O face boticul ciudat pe Antonia Campbell-Hughes sa fie simpatica sau doar bizara?

The Signal (2014) – Am vazut The Signal din 2014, incercand sa vad The Signal din 2007. Ce sa vezi? Am regretat. Chiar daca The Signal are o idee buna (se bazeaza pe o reintepretare a evenimentelor de la Roswell) si chiar daca personajele au potential (printre actorii se numara Lawrence Fishburne, Lin Shaye si Brenton Thwaites), scenariul si regia lasa mult de dorit. Filmul pare a fi facut de hipsteri, pentru hipsteri, cu dialoguri pretentioase si scene metaforice. The Signal e genul de film care nu te lasa se te bucuri de un pumn in gura fara sa-ti spuna de ce pumnul e important, iar gura o tinta efemera in drumul catre stele.

Splinter (2013) – Un film horror clasic cu actori bine alesi, dar anonimi, si cu un scenariu simplu, dar eficient. Capturate de un cuplu disfunctional, personajele principale se vad nevoite sa infrunte alaturi de rapitorii lor infectia raspandita de un animal ciudat, similar unui porc spinos. Un omagiu interesant adus cinematografiei anilor ’80.  Film scurt, usor claustrofob, si cu un monstrulet nu prea clar explicat. Per total insa, Splinter nu e deloc rau si imi aduce aminte de varfurile de lance ale anilor ’80.

The Pact (2012) & The Pact 2 (2014) - Doua thrillere horror cu cativa actori ai anilor ’90 (Casper Van Dien, Patrick Fischler), bine pusi in valoare de scenariu. Ca veni vorba de scenariu, seria The Pact poate fi usor recomandata amatorilor de filme politiste si fanilor lui David Lynch. Cele doua productii au putin dialog, multe cadre inteligent construite si un antagonist care nu-si prea face aparitia. Din fericire, si aici, supranaturalul este un element secundar. Personajul principal ramane atmosfera.

P.S: Alte stiri ne spun ca dezamagirea numita Iron Sky strange fonduri pentru o continuare. Daca tocmai am laudat doua filme finantate prin Kickstarter, as putea da Iron Sky drept exemplu de “bani incasati pentru nimic”. O idee simpatica si exagerata, dar executata cu talentul si nerabdarea unui coreean de 12 ani.

Salam No.5

Posted by on 30 Nov 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Mirosul vag de mici si steagurile singuratice nu pot insemna decat un singur lucru: Ziua Nationala se apropie…

Pana cand televiziunile isi vor epuiza stocul de mesaje patriotarde si transmisiuni live de anul trecut, avem un scurt ragaz in care ne putem gandi cu sinceritate la lucrurile care ne fac sa fim romani. Poetii si nostalgicii vor venera limba dictionarelor, nationalistii se vor inchina la o istorie nescrisa (si foarte putin probabila), pe cand romanii simpli se vor bucura pur si simplu ca pot sa bea o bere intr-o tara numita Romania, ci nu intr-o provincie minoritara a vreunui invadator estic.

Cu toate astea, timp de mai bine de un deceniu, un singur simbol a dominat intregul partenon autohton. Inca de la Marea Liberalizare a carnii procesate din anii 89′, mirosul de salam a plutit deasupra intregii natiuni, ca un topping de libertate peste o pizza veche de 40 de ani. Daca la inceput mirosul salamului de Sibiu cumparat la felie era o marca a fragilei, dar liber exercitatei puteri de cumparare, ulterior el a intrat intr-o bizara normalitate. La fel cum cei care nu mancasera ”salam cu soia” nu erau inclusi in discutiile despre comunism, nici cei care nu descoperisera inca bucuria carnurilor procesate nu erau considerati pe deplin “liberi”.

Chiar daca parintii m-au ferit de excesul de mezeluri, aroma salamului feliat era o prezenta subtila in autobuzele, scolile si parcurile anilor ’90. De la sandvisurile cu “salam Victoria” pana la pachetele muncitoresti cu “salam de vara”, acest miraculos mezel, fratele mai scump si carnos al parizerului, se gasea absolut peste tot (si au existat in mod sigur producatori care au facut o avere din el). Asistat de varul pateu, salamul facea parte din orice aperitiv de petrecere respectabil si din orice “pizza” de tranzitie, plina de ulei, branza dubioasa si ketchup ieftin.

Intr-o saptamana obisnuita a anului 1997, sa zicem, era imposibil sa nu te lovesti de macar un om bine parfumat cu aerul unui pranz luat pe fuga. Si nu, nu era nimic ciudat sau vulgar in putina aroma de bucatarie improvizata. Ba, din contra, un sandvis de jumatate de zi, cu salam, mustar si margarina, putea aprinde pasiuni nebanuite printre cei din jur. Grupul celor care se faceau vinovati de subtile emanatii aristocratice includea copii de bani gata, profesori si “oameni de afaceri”. In fond, de ce n-ar fi inclus? Sa mananci zilnic mezeluri insemna sa “ai”, sa fii “bine hranit”.

Salami

(In poza: fericirea. Sursa imaginii.)

Un deceniu si ceva mai tarziu, mirosul de salam emana doar din glumele lui Tociu si Palade. E genul de chestie pe care o observi cu dispret “burghez” la muncitorul prafuit sau la precupeata guraliva, amandoi indesati in vreun troleu intarziat. Chiar daca salamul ca mezel nu a disparut de pe piata (ba chiar oferta s-a rafinat si diversificat), accesul la mezeluri nu mai e de multa vreme un motiv de mandrie, cu atat mai putin unul care merita sarbatorit cu un miros propriu. De altfel, judecand dupa peisajul olfactiv al Capitalei, sunt putine mirosuri care nu te agreseaza (aici ar merita facuta o analiza a consumului excesiv de deodorant ieftin, dar asta e cu totul alta poveste).

La ani buni dupa ce salamul de Sibiu a iesit din sfera delicateselor, nici macar bobocii captivi intr-o studentie de criza nu mai sunt mandri de damful lasat in urma de sandvisurile obosite de la automat. E genul de detaliu care spune, ca pe moment, n-ai timpul sau banii necesari pentru ceva mai bun. Alteori, spune ca pur si simplu nu te intereseaza. Oricum ar fi, mirosurile de origine alimentara nu sunt de dorit in repertoriul romanului cat de cat “imblanzit”, indiferent de statutul financiar sau social.

Exista insa o categorie de oameni care a ramas ferm ancorata in vechile valori de tranzitie. O categorie pentru care legile faunei salbatice din anii 90′ sunt inca vii si actuale. E un grup grasun, format din mai bine de 550 de oameni, cunoscuti in alimentara populara drept parlamentari. Specialitati ale mezelariei politice, tot ei sunt cei care, peste putin timp, ne vor spune din suflet cat de mult isi iubesc tara. O ocazie perfecta ca 20 de milioane de romani sa simta din nou mirosul de salam…

P.S: Stiu ca articolul asta e dubios, dar ar fi fost si mai dubios daca mergeam mai departe cu glumele legate de salamul Victoria. Sa multumim deci oboselii ca a fost doar atat.

Lipici

Posted by on 23 Nov 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Pentru pustanii crescuti la bloc in anii ’90, expertiza in reparatii de tot felul era vitala.

Lanterne chinezesti, radiouri cu baterii, ceasuri, caiete, jucarii si papuci. Obiecte simple si prost facute, obiecte fara de care viata de copil nu avea niciun sens. Cum reparam toata adunatura asta de plastic, beculete si carton? Cu degete decojite, rabdare si mult lipici, evident.

Pentru micii si adevaratii cunoscatori, lipiciul era o intreaga stiinta. Existau tubuletele cu pasta chinezeasca, utila pentru cartoane, lipiciul la tub de la librarie, bun pentru orele de lucru manual, si SuperGlue-ul contrafacut, perfect pentru obiecte mici. Exista prenadezul transparent si mirositor, aplicabil pe lemnarie si pantofi, dar si pe unele electronice, si aracetul albicios, folosit pentru jucarii si papetarie.

Sigur, parintii incercau sa ne tina departe de vaporii de prenadez care ne-ar fi putut transforma involuntar in aurolaci si uneori sa ne explice cate ceva despre provenienta aracetului. Nu conta. In mintea micilor experti de cartier, lucrurile aveau o ierarhie clara, iar instructiunile de folosire se transmiteau pe cale orala de la mester la mester. Mai exista insa o substanta, una pe care o foloseau in general bunicii si pe care cu greu o puteam include in bestiarul nostru.

Substanta asta era cleiul. Sub denumirea generica de clei se ascundea o pasta care nu stiai clar ce lipea, dar care ti se imprastia pe degete, ustensile si cam pe tot ce lua contact cu ea. Daca te apucai sa faci ceva cu clei, trebuia sa termini. Mai mult, mirosul si urmele cleiului ramaneau suficient de mult pe tine, incat ceilalti pusti sa stie cu te-ai ocupat in ultimele zile. Odata ce puneai mana pe clei, ori lipeai ce aveai de lipit (eventual cu un alt produs), ori riscai sa-ti strici ziua incercand sa-l cureti.

In momentul asta, cititorii se vor intreba pe buna dreptate: la ce buna metafora asta de trei paragrafe? La destule de putine lucruri. La ce bune toate articolele despre ”victoria Internetului” din ultimele zile? La si mai putine. Exact, am vorbit atat de mult despre lipici pentru a ma revolta pe ignoranta analistilor politici si a asa zisilor experti in online.

Daca victoria electorala a unui candidat atipic a meritat sarbatorita (sau macar analizata), asa zisa victorie a mediului online nu a existat. Titlurile au variat de la “Like-urile s-au transformat in voturi” la “Noua ordine mondiala” (Realitatea), iar vocile online au aberat cu gratie despre cum televiziunea si comunicarea personala sunt de domeniul trecutului. In umila-mi viziune, insist ca Internetul, in toata maretia lui, n-a fost altceva decat un simplu clei. N-a fost substanta care a rezolvat problema, ci cea care aratat tuturor ca exista o problema si ca exista oameni care incearca sa o rezolve. Sa analizam insa putin situatia.

In primul rand, sa dam Cezarului ce e al… tuturor. Asa cum s-a vazut in campania Monicai Macovei pentru prezidentiale, in cea a lui Nicusor Dan pentru Primaria Capitalei, dar si in cazul protestelor Uniti Salvam, Internetul chiar are puterea de a mobiliza. Din punct de vedere al marketingului online, toate cele trei “campanii” au fost succese rasunatoare, cu o rata de conversie similara oricarei campanii online de festival: in jur de 5%. Asta si pentru ca domeniile au fost unele de nisa. Pentru cauze mai generoase, rata de conversie este in general subunitara.

Si acum, cativa experti in mediul online sau poate in sociologie o sa-mi dea ca exemple Primavara Araba, Revolutia din Ucraina sau alte evenimente unde canale precum Twitter sau Facebook au adus mii de oameni in strada. Tin sa le reamintesc respectivilor ca, in cazurile respective, vorbim despre conditii de conflict real, unde canalele online erau singurele canale de comunicare inca neacaparate de “inamic”. Oamenii aia nu indemnau la actiune civica, ci le spuneau celor dragi unde va cadea urmatoarea bomba. Chiar si asa, e bine sa luam mereu in calcul intregul context. Cate zeci de mii de oameni vad mesajele de tip “va rugam sa ne sustineti” pentru ca in final 10-15 sa doneze doneze sume infime?

cloudgoo1

(In imagine, Internetul. Sursa.)

In al doilea rand, Internetul chiar are capacitatea de a desfiinta spirala a tacerii. Dupa alegerile din 90′ (cand eram prea mic sa gandesc), dar si dupa cele din 2000, am auzit de multe ori afirmatia deznadajduita: “n-am iesit la vot, ca oricum nimeni nu vota cu ala”. Internetul are capacitatea de a-ti arata ca lumea nu e formata numai din patru prieteni si trei rude. Tot el a fost in stare sa le arate romanilor si in 2004 ca tara nu era formata “in proportie de 90%” din sustinatorii lui X. De-asta, in 2014, nu e indicat sa vorbesti “in numele tuturor romanilor”. Ca efect negativ al fenomenului, ne lovim de suprasaturarea cu informatii de la oameni similari noua. Internetul are capacitatea de a strange oameni cu aceleasi preferinte si aceeasi viziune si de a-i inchide intr-o bula de continut. Daca inainte, sustinatorii lui X credeau ca sunt singuri, acum sustinatorii lui X cred ca sunt peste tot.

Ar mai merita sa desfiintam rapid si argumentul “Internet versus Televiziune”. Daca elimini masa de oameni pironita cu ochii la Antena 3, RTV sau Zeus TV, realizezi ca exista si zeci de posturi cu filme recente, exista si un Viasat History si alte canale HD cu documentare si analize pertinente. Exista si posibilitatea de a-ti programa si inregistra anumite emisiuni. De ce insist pe treaba asta? Pentru ca aud zeci de oameni care navigheaza prin mase de compost online si pierd cam 70% din timp pe Facebook cum afirma cu aroganta ca televizorul  nu te invata nimic. Sincer, ca om care n-a avut televizor vreo cinci ani, dar de ceva vreme a reinceput sa consume, va spun ca publicul Masterchef  e mai spalat decat publicul multor bloguri romanesti. Daca in 2005 era usor sa-ti selectezi materialele online si sa te delimitezi de filmele cu Van Damme de pe Prima, in 2014 dai la o parte un mediu decrepit pentru unul inovator, dar la fel de aglomerat si de chestionabil calitativ. Ambele sunt medii profund parazitate de continut inutil. Nu de alta, dar oamenii care chiar sunt selectivi online sunt selectivi si offline.

Internetul deci, in ciuda unor avantaje vizibile, nu poate fi considerat unicul motor al unei mobilizari de proportii. Mediul online a fost, asa cum spuneam mai sus, cleiul care ne bantuia vacantele din copilarie. Un produs amalgamat, util pentru sute de lucruri, dar pentru niciunul in particular. Genul de produs care anunta pe toata lumea ca te-ai implicat in ceva. Genul de substanta pe care nu te poti abtine sa nu o folosesti, pentru ca esti mult prea curios si pentru ca oricum o are toata lumea in debara.

Astfel, orice contact online din perioada alegerilor a avut acelasi rezultat: degete si ochi lipiti iremediabil de problema saptamanii. In cazul nostru, problema saptamanii si ulterior a zilei a fost votul din diaspora. Orice om cu un minim contact cu mediul online s-a umplut de cleiul revoltei. Simpla accesare a unei retele sociale sau a unui site de stiri te punea in tema, fie ca voiai sau nu. Pana la urma, atat cei din afara tarii, cat si rudele lor dinauntru au incercat sa repare ceva. In cazul nostru, cleiul i-a facut sa lipeasca hotarat o stampila.

P.S: Randurile de mai sus sunt o parere strict personala. Tot personala a fost si parerea pe care am livrat-o unor indivizi de la o falsa firma de investitii care m-au sunat citand replici din filmul “The Wolf of Wall Street” si razand pe sub mustata. Caritas a crapat in 1994, baieti! 

Next»