Krossfire's Blog

Intr-un articol mai vechi, promiteam ca voi reveni asupra problemei ”puritatii” limbii romane. Cum zilele astea am avut putin timp (nu in circumstantele in care mi-as fi dorit), am decis sa reiau subiectul.

Cu un an in urma, articolele lui Blegoo incingeau spiritele in integrarii anumitor termeni in limba romana. Desigur, problema dateaza inca de pe la finalul anilor 90′, cand limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americana nasteau primii monstruleti lingivistici. Mai tarziu, prescurtarile nejustificate, gramatica de latrina si alte minuni au ajuns limbaj curent pentru multi pustani. Totusi, nu vorbim despre liceeni, analfabeti sau liceeni analfabeti. Este vorba despre termeni intrati in uzul profesional de ani buni, termeni care nu-si gasesc mereu substitut in limba romana. Vorbim de termenii specifici marketingului si comunicarii, de termeni tehnici, dar si de expresii uzuale necesare pe motivul lipsei unui echivalent.

Pana sa ajung totusi la termenii in cauza si la motivul pentru care sunt dispus sa-i adopt, sa cercetam problema de fond. Am afirmat intr-un alt articol ca , din anumite privinte, limba romana este o limba aproape medievala, una care a suportat de-alungul timpului slavizari si latinizari fortate, perioade de imprumut obsesiv, dar si perioade de stagnare pe filiera traditionalista (buna parte din epoca rosie). Neagu Djuvara se apleaca in repetate randuri asupra problemei latinizarii limbii din secolele XIII-XIX si asupra faptului ca limba romana moderna s-a manifestat tardiv din punct de vedere cultural (prin secolele XVIII-XIX). Nu, letopisetele si operele vacarestilor nu erau nici pe departe semnul unei limbi mature. De-abia cu pasoptistii incepem sa vorbim de o standardizare si aia firava. Cat timp aveam oameni in sud care-ti vorbeau pe jumatate in slava, intelectuali care frantuzeau si latinizau cuvintele si romani din-afara granitelor care germanizau si maghiarizau sintaxa, nu vorbim de o limba unitara.

Intr-o mentiune recenta, problema este abordata si de Ovidiu Pecican, in revista Historia din luna iunie. Autorul observa diversele modificari si schimbari brutale din limba autohtona, in perioadele timpurii ale existentei ei (secolele XII-XIV). Si aici, si in urmatoarele secole, observam dependenta limbii scrise si vorbite de ritualul bisericesc.  Dependenta era atat de mare incat mai toate schimbarile majore s-au adaptat liturghiilor. Mentionez asta, pentru ca multi se incapataneaza sa vada limba romana ca pe o entitate formata si ”slefuita” in timp de factori internationali. Similar cu alte limbi balcanice si nu numai, limba romana se afla, chiar si in 2011 intr-un stadiu adolescentin. Nu, nu spun ca nu e o limba frumoasa, ca n-are particularitatile ei (imediat vor sari unii cu obsedantul cuvantul ”dor”) . Ce sustin este ca vorbim inca de o limba tanara, insuficienta pentru a acoperi o plaja larga de domenii, una ale carei reguli si ai carei aparatori o blocheaza intr-un etern inceput de secol XX. Sunt domenii unde lipsa de contact si politica gramaticala fac limba romana de neutilizat.

Stiu ca exista nelinistiti care au impresia ca o limba cu structura latina se poate transforma peste noapte intr-una germanica. Pentru ”puristii” si ”’latinistii” limbii romane, apar totusi niste intrebari : Care este sonoritatea ”naturala” a unei limbi slavizate puternic si apoi relatinizate ? Acceptam fara probleme exista paralela a lui  ”î” si a lui  ”â”  dar ne irita fonetica unei limbi cu mai putine consoane. De ce trecem cu vederea avalansa de turcisme ingurgitate de boierii romani cu nici doua secole in urma ? De ce  trecem cu vederea calupul de imprumuturi frantuzesti si nemtesti din interbelic, dar acum nu putem tolera un termen de specialitate ? E chiar atat de rau ca integram niste termeni, in loc sa producem inlocuitori fara baza lingvistica sau semantica ? Cate alte limbi nu abunda de termeni anglo-saxoni ?  Oare  ”account planner” suna mai rau decat ”planificator de cont” si care dintre ele are mai mult sens in profesie ? Si in final : Cate limbi au fost influentate direct de limba romana si nu invers ?

Prefer adaptarea , fie ea si pe filiera profesionala la normele lingvistice vestice. Pentru o limba violata in 50 de ani termeni agrari si industriali, sa ceri sa produca intregi campuri lexicale pentru domenii aparute dupa 90′ este enorm. Multi se uita in ograda franceza, popor ceva mai obsedat de sonoritatea propriei limbi. Totusi, in ciuda unor incercari ilare de ”frantuzire”, lingvistii lor au incercat sa gaseasca inlocuitori pentru corespondentii din engleza (ex : in jurnalism) , iar uneori au facut si compromisuri In Romania, nu ni se ofera alternative cu exceptia unor traduceri brutale, directe. Pana si termenul ”advertising” are o traducere incorecta in limba romana (nu, nu-i ”publicitate”), motiv pentru care varianta britanica este de preferat in descrierea firmelor. Mai mult, cateva meserii precum cea de copywriter, sunt trecute sub denumire straina in codul muncii.

Incercarile unora precum George Pruteanu sau ale profesorului Gligor Gruita de a standardiza intru-catva limba scrisa si vorbita, vor fi mereu date peste cap de noile DOOM-uri, Gramatici ale Academiei, etc. Da, e dragut ca exista un grupulet de oameni care vad in romana o ”lingua franca” , dar majoritatea populatiei tot la cazul absurdativ vorbeste. Insecolul XV, un cuvant care denumea o inventie noua ajungea de la Dobrogea la Arad cu intarziere de doi ani si cu vizibile mutatii lingvistice. In 2010 orice pustan care o ”arde” online se va lovi de termeni precum ”agregator” sau prescurtari din zona API si RSS, la scurta vreme de la internationalizarea lor. Pana la urma despre asta vorbim, despre circulatia unor termeni, intrarea lor in vocabularul international si despre refuzul unora de a-i accepta sau integra. Internautii afla astazi despre un termen la moda si pana la urma necesar online. Academia romana ridica o spranceana in 2012. Deci ce facem, ne fortam sa gasim inlocuitori cu iz romanesc sau continuam sa scriem/vorbim ?

Acum ar trebui sa vina si mult asteptata nota de lamurire (voiam sa-i spun ”disclaimer”). Nu-i incurajez pe pustii care scuipa un barbarism la doua minute, pe mosuletii cu aere de aristocrati care o stalcesc in franco-romana si nici pe cei care-si incep frazele cu ”Basically”. Departe de mine de a-i lauda pe cei care se recomanda cu ”Gigel, junior assistant  low profile executive manager” (desi daca functia n-are corespondent, e greu de vazut alternativa). Despre cei care au calcat si calca in picioare gramatica limbii romane, ce sa zic :  bafta la BAC, din nou…

Apreciez sincer grupul celor care ”vegheaza” la corectitudinea limbii, dar cred ca ar mai fi loc si de cateva exercitii de respiratie. Nu de alta, dar atat de bine ne-am pazit comoara asta de limba, incat si acum, romana este varful de lance al dialectelor de secol XIX.

P.S : In mentiunea precedenta, sugerasem ca limba romana este inca o limba taraneasca, agrarara. E un aspect asupra caruia nu m-am aplecat prea mult pentru simplul motiv ca standardul urbanizarii din Romania este o dovada concludenta. In atare conditii, e greu sa sui o limba, fie ea si latina, pe piedestalul unor limbi care primesc saptamanal 5-6 termeni noi si-i integreaza verbal. In definitiv, ce rost are sa ma supar pe pustani sau pe academicieni : fiecare popor are limba pe care o merita.

30 Comments »

Titlul postarii de fata parafrazeaza o vorba devenita celebra in facultate. De fiecare data cand auzeai ca ”se intampla lucruri…”, te puteai astepta la orice, in general la un eveniment cu o finalitate negativa.

In cazul de fata, e vorba despre cateva evenimente recente care m-au scos din letargie. In urma cu aproape doua luni,  va povesteam despre prima zi a festivalului Sonisphere. Printre aprecierile mai mult sau mai putin binevenite, am aruncat in treacat si povestirea unui betiv batut in RATB. La momentul respectiv,  oscilam intre ”totusi, e om” si ”o problema rezolvata eficient”. In momentul asta, concitadinii mei par sa se indreapte spre a doua varianta.

Intorcandu-ma in haznaua bucuresteana, am avut surpriza sa vad un episod similar celui descris mai sus. Un cersetor cu doua plase dubioase era scos pe sus dintr-un autobuz 137. N-am retinut de la ce pornise toata tarasenia, dar oamenii respectivi (vreo doi pensionari si un pustan) mai aveau putin si-l calcau in picioare. Am trecut peste eveniment, avandprobleme mai presante. N-a trebuit sa astept mult pentru a asista la un eveniment similar in aglomeratul 104. Cand unul dintre profetii RATB-ului s-a urcat in autobuz, insotit de urletele si mirosul caracteristic , pasagerii asezati pe scaun au reactionat instant. Initial, doua doamne pe la 45-50 de ani i-au ordonat , pe voci alarmant de similare vuvuzelelor, sa se care din autobuz. Lor li s-au alaturat inca trei oameni. De partea individului, care incepuse deja sa abereze ceva despre sfinti, a intervenit o hipsterita care ne spunea ca ”are si el dreptul sa traiasca”. Victoria a fost a rebelilor, dupa cateva blesteme si amenintari cu bataia intre pasageri !  Mos Rapciune a coborat la statia urmatoare, blestemandu candid pasagerii.

De ce va plictisesc cu niste relatari cu iz provincial ? Pentru ca in cinci ani de Bucuresti, n-am vazut ca oile sa reactioneze atat de violent si atat de des. Am vazut femei scuipate in RATB, am simtit mirosuri rezervate gandacilor de bucatarie…dar n-am vazut ca romanii sa spuna decis : gata bah !  Mai mult, de fiecare data cand m-am revoltat am fost pus  rapid la punct. Cel mai probabil, vorbim de un efect secundar al crizei, unul demonstrat. E posibil ca  nea Marin sa inteleaga ca 1.3 RON dati pe o calatorie sunt niste bani pentru care astepti un serviciu. Totusi, mi-ar placea insa sa cred ca  21 de ani de mancat rahat au avut un cat de mic impact asupra tensiunii psihologice actuale.  In sfarsit, vad oameni care fac rapoarte functionarilor, injura direct casieritele lente si au curajul sa ameninte cu demisia, desi joburile nu-s tocmai un bun accesibil. Din lipsa de fonduri si spagi, politia a tinut in ultima saptamana sa ne arate ca exista, cel putin la nivel rutier.

Stiu, sunt cazuri izolate in momentul de fata, iar cu o floare si o bata incap nu se face primavara. Nu, nici macar un deputat care a avut din nou curajul sa spuna oficial ceea ce multi gandeau din 1996 nu mai incalzeste pe nimeni. Totusi, privarea economica si iesirea din paradisul imprumuturilor caldute ar putea avea efecte interesante. Cum nu vad iesirea din criza ca pe ceva imediat, as zice ca, domnilor, se intampla lucruri…

P.S : Stiu ca articolele mele din ultima vreme n-au stralucit la nivel de scriitura. Pe langa oboseala acumulata, se pare ca am acumulat si niscaiva probleme de sanatate care trebuie rezolvate in timp record. In orice caz, daca v-am plictisit teribil, va recomand aceasta capodopera a negrei perioade pop-dance a muzicii romanesti. E incredibil cat de multe clisee pot incapea pe o bucata de piesa care seamana pe alocuri cu ”celebra” Dr.Dick.

25 Comments »

Sunt constient ca blogul a trecut undeva intr-un plan tertier, mutarea si interviurile avand prioritate. Gasesc ca e timpul sa sterg praful si sa reamintesc cititorilor ca inca respir (din cand in cand).

Intorcandu-ma la subiectul articolului, trebuie sa incep cu o precizare : n-am calcat niciodata intr-o casa de amanet. Nu era vorba de a fi avut vreodata nevoie sa amanetez ceva, cat despre ideea de ”casa de amanet” in sine. In copilarie, aveam impresia ca sunt un fel de cimitire pentru jucarii sau obiecte dragi.  De fiecare data cand trageam cu ochiul, vedeam de la masinute cu telecomanda la combine de ultima generatie. Odata ce am inteles cum functioneaza sistemul, opinia nu mi s-a schimbat prea mult.

Un alt motiv pentru care casele de amanet aveau o aura ”malefica” era colectia de indivizi care se perindau prin ele. Usile cu geamuri fumurii  erau vesnic deschise  de micii figuranti care repetau pentru a saptea oara clasa a opta, baietii care lucrau pe ”combinatii” si in general de mai toti indivizii pe care-i auzeai susotind pe tema ”marii afaceri”. Odata cu indepartarea treptata a cetii economice, baietii smecheri au plecat fie la zidit , fie la furat si au lasat-o mai moale cu afacerea vietii. Casele de amanet n-au disparut insa. Au fost acolo pentru urmatorii manageri de cartier care considerau ca a vinde un bun la 30% din pret si a miza pe o investitie care nu exista, sunt dovezi de ”talent in afaceri”.

Casele de amanet sunt un excelent indicator al pragului. Ele marcheaza momentul in care treci de la un pustan lenes la un individ fara directie, la un dependent care promite ca ”asta e ultima”, la o povara pentru parinti. Acum vreo doua saptamani, am vazut in orasul natal o scena de-a dreptul sinistra : un tip de vreo 20 si ceva de ani, intolit ”de firma”, cara un mic frigider spre o casa de amanet ascunsa printre blocuri. E greu de spus ce era in mintea individului sau ce va fi urmat in momentul in care casa ii va fi returnat obiectul pretios. Momentul in care treci de la ”o combinatie” la ”vand ceasul de aur al bunicului” e mai usor de scapat din vedere decat as fi crezut.

Imi dau seama ca sunt si oameni care au reala nevoie de case de amanet, camatari sau altele asemenea. Exista oameni pentru care banca nu mai este de multa vreme o solutie viabila.  Exista si oameni care pur si simplu au nevoie de bani in momentul ala si ar prefera sa nu apeleze la prieteni.  Oamenii astia intra o data , maxim de doua ori (trebuie sa si recupereze garantia). Totusi, e greu sa nu-i vezi pe cei pentru care un joint de zece minute face cat un obiect la care au ravnit intreaga adolescenta. Daca vrei sa vezi oameni rataciti, nu-i cauta la coltul strazii, cauta-i in casele de amanet…

P.S : Fara legatura directa cu postul de fata, sunt vinovat de a ma fi uitat la un quizz-show japonez pe Animax. Recomand cu incredere : e ca un trip pe vopsea de marker…sunete, culori, arici si biciclete pneumatice (not kidding).

35 Comments »

Unul dintre putinii profesori cu-adevarat culti intalniti in ultimii ani, avea o problema cu ”spusul bancurilor”. In ultima vreme am constatat ca sufar de o afectiune similara…

Cu ani in urma eram considerat o enciclopedie de bancuri. Obscene, simpliste, stereotipe sau seci : le stiam pe toate. Antropologic vorbind (na , am zis-o si pe asta!), bancurile aveau rolul lor. Spargeau gheata in primele echipe in care am lucrat si aveau rol de ”catalizator” social. Pentru cititorii mai tineri : erau echivalentul a vreo 2 litri de bere bauti alaturi de necunoscuti. Erai la vreo petrece nasoala, plina de indivizi dubiosi care stiu la fel de bine ca tine ca n-ai ce cauta acolo ? Gaseai unul cu un comportament uman si-l angrenai intr-un maraton de bancuri, pliate pe gustul si intelectul respectivului. Nu rezolvau tot, dar detensionau vizibil atmosfera.

Trecand peste scoala generala si primii ani de liceu, am ajuns natural la un minim nivel de selectivitate. Asta inseamna ca bancurile in sine nu-si mai aveau rostul, cum amicii din jur le stiau oricum pe cele bune, iar gagicile nu se prindeau de cele seci. Ma asteptam sincer ca ele sa dispara odata cu maturizarea, ca manifestare sociala cel putin. Zambesc si acum la vreo gluma mai desteapta aruncata pe vreun blog sau spusa de vreun amic in pauza de masa. Totusi, nu-mi pare un mod de a suplini ceva, cat o simpla detasare de moment. Din pacate, pentru multi se pare ca nivelul ”bancuri” reprezinta nivelul maxim pe care-l poate atinge umorul.

Improvizatie ? Spontaneitate ? Umor negru ? Umor soc ? Nu nene, bancuri ! Ai de sustinut o conferinta despre neoliticul timpuriu ? Incepi cu 2-3 bancuri pe care cel putin 70% din sala le stie.  Esti in pana de idei la vreo intalnire, desi scopul este sa-ti demonstrezi creativitatea ? Spune un banc rasuflat, nu fi fraier ! N-ai ce sa vorbesti cu o femeie care-i clar cu 2 clase peste tine ? Baga-i un bag cu evrei, poate ii nimeresti niste rude prin recul ! Umorul are un rol rezervat in orice tip de interactiune sociala, fie conferinta, fie intalnire. Dar…vorbim despre umor, nu despre bancuri.

Nu vreau sa fiu inteles gresit : apreciez ocazionalul ”sketch” bine plasat , glumitele de pe blog si chiar inserarea unor bancuri ”’de specialitate” in discursuri.  Totusi, cand intr-un spatiu public se scoala unul si zice ”e timpul sa spunem bancuri”, incep sa ma uit chioras. Bancurile n-au cum sa tina loc de subtilitati sau replici inteligente si nici nu pot ocupa prea mult timp.  La fel ca celebrele zicatori , bancurile au handicapul de a fi mai mereu noncontextuale. Oricat ai incerca sa le integrezi, valabilitatea lor este foarte limitata. Improvizatia si glumele de moment sunt mereu de preferat. Asta-i si motivul pentru care comedia de tip stand-up a luat un asemenea avant. Pe langa nucleul dur de glume, exista o buna parte de improvizatie si contact direct.

Inteleg ca in cazul romanilor, fenomenul are radacini adanci si e ancorat in defularile post-comuniste. Vesnicul Bula putea fi o metoda buna  de a scapa de tensiunea psihica  a unui regim opresiv. Totusi, au trecut 20 de ani. Bancurile bazate pe stereotipuri sunt probabil cele mai usor de desfiintat. Una e sa faci o remarca satirica la adresa vreunui coleg din alta zona a tarii si alta e sa urli ”hai sa spunem bancuri cu moldoveni !”. Cazurile extreme ale mancatorilor de bancuri sunt oamenii care intepreteaza o gluma rasuflata pana la absurd. Vorbim de aceeasi vensnica gluma cu Bula sau Alinuta citata teatral, cu pauze inaintea glumei, cu intepretari pe voci. Daca bancul e rasuflat, expectativa si interpretarea irita. Sa nu mai vorbim de minunatul obicei de a rade cu pofta la propriile glume.

Ce incerc sa spun este ca bancurile nu tin si nu vor tine vreodata loc de simt al umorului. Din fericire, Romania ne ofera suficiente doze de umor cretin-involuntar , incat sa nu fim nevoiti sa defrisam gradina carpatica in cautare de bancuri.

P.S : Din comentariile anterioare am dedus ca lumea se intreba unde a disparut subsemnatul. Ar fi de mentionat ca ultimele cinci zile au fost petrecute in cuptorul bucurestean, navigand prin jungla imobiliara si dand interviuri si teste. Daca ultima parte va mai ramane valabila o vreme, faptul ca am reusit sa ma stabilesc undeva va aduce treptat blogul in parametri normali. Sa speram ca urmatorul articol va fi mai coerent.

26 Comments »

Interludiile muzicale au fost din ce in ce mai rare pe blog, iar situatia nu a stat diferit nici pe siteurile afiliate. Motivele includ lipsa de timp, recenta pierdere a HDD-ului ,dar si dorinta de a lua o pauza.

Din fericire, Blind Guardian ocupa un loc special pe podiumul trupelor favorite, motiv pentru care albumul de fata primeste un articol separat. Sunt convins ca recenzia de fata va fi foarte subiectiva, asa ca nu ma voi chinui sa o apar ulterior. Am asteptat o vreme pentru a putea pune albumul in context si a nu ma pripi (se aude…metalfan ?).

Parte din vechiul val de power metal german (din generatia  Helloween si Running Wild) , trupa a evoluat de la un speed zgomotos la un sound mult mai complex, greu de incadrat. Probabil cea mai buna trupa power a momentului, Blind Guardian se disting prin incredibila voce a lui Hansi Kursch si printr-un sound incarcat, aproape coplesitor. Plecand de la clasicele balade, ascultatorului obisnuit ii va lua ceva timp sa distinga toate corurile si instrumentele folosite pe albumele recente. Nu se folosesc sintetizatoare, iar majoritatea vocilor de pe album ii apartin lui Hansi, om cu o plaja vocala greu de atins.

Spre deosebire de power metalul bombastic sau ”simfonic”, atmosfera creata de Blind Guardian nu e una pe care sa mananci seminte si sa joci RPG-uri. Asta-i si motivul pentru care fanii, usor dezamagiti de vechiul album (A Twist in the Myth), au ridicat vreo cateva sprancene cand trupa a executat o piesa pentru jocul Sacred II. Din fericire, colaborarea cu orchestra din Praga si postproductia indelungata au reusit sa ne aduca un material vizibil mai bun decat precedentul.

At The Edge of Time (2010) vine cu o muzica mai bine inchegata si scrisa decat pe materialul din 2007 (experimental si pe alocuri simplist). ATET imbina coerent piesele ”clasice” (sound dezvoltat in primii zece ani de existenta) si eposurile complexe, asezonate cu  obisnuitele balade (o astfel de piesa i-a pus pe harta). Sa revin totusi la album. Piesa de deschidere este varianta ”completa” a piesei Sacred Worlds, piesa compusa pentru jocul sus amintit. Spun ca-i varianta completa pentru ca include un intro orchestral splendid si pentru ca e o versiune vizibil diferita fata de ce am putut asculta in joc. Cum piesa are noua minute si este una dintre cele mai reusite, nu cred ca se poate trece prea usor peste.

Tanelorn (Into the Void) e una din piesele clasice, o piesa care aminteste ca ascultam totusi un album de metal, nu filarmonica din Praga. Tonul vocii si ritmul imi amintesc de mai vechea si mai reusita ”I’m Alive’‘. Road of No Release e undeva intre epic si analgezic si calmeaza  ascultatorul pentru alerta ”Ride Into Obsession”. Curse My Name merge pe linia clasica de balada (Bard’s Song, Skalds and Shadows, etc) si nu se abate pana spre final. Ritmul medieval si vocea sustinuta o ridica in topul pieselor de pe album.

Daca Valkyries nu ma incalzeste, Control the Divine aduce un frumos tribut eforturilor anterioare ale trupei. Albumul ne trateaza si cu o versiune pentru pian a piesei War of the Thrones, piesa lansata in varianta originala pe EP-ul ce a precedat albumul. Desi e simpluta, este probabil una dintre cele mai bune piese Blind Guardian din ultimii ani, motiv pentru care simt nevoia sa pun linkul pe blog. A Voice in the Dark (piesa cu un clip usor tembel) si Wheel of Time incheie magistral albumul. Versiunea Digipack include si cateva demouri, piese editate si un interviu de studio.

At the Edge of Time poate fi cel mai bine comparat cu albumul din 2002 al trupei, A Night at the Opera. E incarcat, complex si  bine lucrat in studio. Totusi, nu se ridica la inaltimea magistralelor Nightfall in Middle-Earth, Imaginations from the Other Side sau a materialului din 2002. Oricum ar fi, ma bucur sa vad ca una din trupele mele de suflet s-a intors pe ”calea cea buna” . Nu o fi el cel mai bun album Blind Guardian, dar il nominalizez pentru albumul power metal al anului.

P.S : Un amic suparat ma rugase sa fac o recenzie la Starcraft II, pentru a reveni putin pe teritoriul jocurilor. Nu e cazul. N-am fost mare fan al primului joc (desi l-am practicat online), dar Starcraft II – Wings of Liberty are un game design aproape impecabil. Nu e nici original, nici incredibil pe parte de story dar este un joc solid, cu o experienta satisfacatoare in single player si un multiplayer intens optimizat. Misiunile de singleplayer, desi au pierdut din atmosfera, sunt mult mai bine realizate la nivel de mecanica si design. Ok, Blizzard mai scoate doua add-onuri, multiplayerul depinde de Battle.net iar sistemul de ”achievement” e o prostie. Sunt elemente care tin de evolutia pietei jocurilor in general, nu de SC2. Uitam de implementarea macro-managementului in campanie, de unitati, de engine-ul grafic superior si flexibil si faptul ca…jocul e al naibii de ”fun”.

29 Comments »