Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Nu trebuie sa-ti placa!

Posted by on 21 Feb 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

Titlul asta seamana probabil cu ce li se spune actritelor porno inainte de a intra in scena…

Din nefericire pentru cititorii plictisiti, articolul asta nu e nici despre sporturi sexuale extreme, nici despre calitatea mancarii romanesti. Este despre defetism si despre ciudata placere de a declara meciul pierdut inainte ca el sa inceapa. Este despre un fetis pentru infrangeri devenit sport al mai multor generatii.

O vorba prafuita spune ca in viata trebuie sa stii sa pierzi. Cu alte cuvinte, sa spui “Stop!” cand inca ai demnitatea intacta este un semn de maturitate. Pana la urma, de ce n-ar fi? Frustrarile de adolescent nu au ce sa mai caute in meniul tau dupa o varsta. Totusi, fiecare infrangere, oricat de mica si in orice domeniu, trebuie sa aiba un scop.

Chiar daca nu ai luat locul I, macar ai invatat cum sa-ti perfectionezi ideea. Chiar daca n-ai trecut primul linia de final, ai realizat cat mai ai de munca pana sa o faci. Chiar daca firma ta nu a decolat asa cum sperai, macar ai invatat de ce tip de oameni sa te feresti. Oricum ar fi, infrangerea nu are nicio noblete, daca nu are si o concluzie clara. Uneori concluzia poate fi sa te reorientezi, dar in general ea iti spune ce grupa de muschi sa lucrezi.

Confruntarile pierdute din care nu inveti nimic nu sunt motive de mandrie, ci infrangeri zdrobitoare. Singurul mod de a le sterge din istoria personala e sa revii cu victorii de acelasi calibru. Dupa o varsta, nu mai are sens sa participi la ceva, daca nu intentionezi macar sa urci pe podium. De cele mai multe ori nu vei reusi, dar macar vei fi pe lista finalistilor. Participarea la orice tip de competitie, fie ca e salon de inventica, fie ca e Masterchef sau un simplu interviu, nu are merite, daca scopul final este vaitatul. Sigur, vaitatul te pune pentru scurta vreme in centrul atentiei (cunosc senzatia, din pacate), dar el nu anuleaza faptul ca cineva tocmai a sters cu tine pe jos.

Sunt din ce in ce mai multi oameni tineri care accepta infrangerea fara probleme. Asemenea ciobanului din Miorita, care prefera sa se vaite resemnat in loc sa-si ascuta pumnalul, exista oameni inca in putere care abia asteapta sa-ti spuna “ce li s-a mai intamplat”. Cat de nasol e locul de munca. Cat de mult ii umileste seful. Cate banci i-au refuzat. Cat de apasatoare e viata de familie. Cat de mult ii doboara pe ei zilnic viata, desi niciuna din problemele enumerate nu pare a fi un accident al sortii. Cand li se spune sa schimbe ceva, sa isi ia putin timp si sa rupa ciclul rutinei, raspunsul e mai mereu acelasi: Pai si ce sa fac eu? Asta-i viata!

Si uite asa ridici steagul alb pana sa auzi trompeta si te autocondamni la mediocritate. Cu alte cuvinte, nu devii un om matur, ci doar un om “serios“. Unul care stie cum “merg lucrurile” si care, prin urmare, nu mai incearca sa le schimbe. Pentru ca e greu, pentru ca sunt toti hoti si pentru ca asa a fost norocul.

Cu vreo luna in urma, m-am intalnit cu o cunostinta mai in varsta, dar aflata inca sub pragul de 35 de ani. Dupa ce a muncit vreo cinci ani intr-o multinationala, omul s-a casatorit cu o colega, s-a mutat la o firma ceva mai mica, a luat un credit si acum se plangea ca se descurca greu cu banii si timpul, dar ca oricum “aici ajungem cu totii”. L-am intrebat ce s-a intamplat cu pictura, un hobby mai vechi. Mi-a raspuns ca “s-a lasat de prostii” si ca o sa vad si eu ca “la un moment dat o sa o las balta”. Sa o las balta cu ce? Cu dorinta de a face mai mult? Nu de alta, dar am avut timp sa vad la ce sunt complet inapt si in ce domenii as putea avea rezultate. Asteptatul nu e unul dintre ele.

Poate ca victoria ta arata complet diferit fata de a mea sau a vecinului, dar e clar ca pentru a te apropia de ea, trebuie sa fii inscris in competitie. Unii vor sa scrie cartea vietii, altii sa-si faca firma visata, pe cand altii vor doar sa fie niste tati de familie exemplari. In toate trei cazurile e nevoie de munca obsesiva si de obiective inalte. Nu de alta, dar daca stai intr-un colt si astepti sa se anunte rezultatele, nu esti un om care stie sa piarda, esti un “invins”. Daca tu accepti ca “asta e”, foarte bine, insa altii nu o vor face si vei mormai ca un pusti invidios cand vor defila prin fata ta cu trofeul. Da, in viata trebuie sa stii sa pierzi, dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti si placa!

P.S: Discutia ar fi meritat lungita putin si pe  filiera sistemului de invatamant, un sistem unde mediocratia ne-a invatat ca toata lumea merita o diploma, chiar si ocupantii locului sapte.

Jazz, lunetisti si bunicute posedate

Posted by on 15 Feb 2015 | Tagged as: Filme & Carti

De obicei, perioada asta e plina de articole anti Valentine’s Day, pro Valentine’s Day si anti discutii despre Valentine’s Day…

Din fericire, cum recolta de timp a fost din nou saraca, m-am gandit sa nu va dau satisfactia de a va irita. Cred ca e mult mai bine sa va plictisesc. Prin urmare, iata o noua colectie de filme vazute pe la cinematograf sau prin alte locuri unde am putut adormi dupa primele cinci minute…

American Sniper (2014) - O poveste regizata de Clint Eastwood dupa memoriile celui mai letal lunetist american (dupa spusele lui). Un film in care Bradley Cooper ne arata ca poate fi si actor serios, lucru demonstrat deja in cateva filme, inclusiv Limitless. Ce n-am inteles eu din American Sniper asta a fost: de ce? Care e scopul filmului? American Sniper e un film in care nu se intampla literalmente nimic… timp de vreo doua ore. Un redneck putin psihopat, devenit membru SEAL, se duce in razboi, se intoarce din razboi si apoi iar se duce in razboi. La final decide sa se dedice familiei si altor veterani care sufera de stres postraumatic. Moare in conditii suspecte, conditii pe care filmul nu le elucideaza. Sfarsit.

Mortdecai (2014) – O comedie usoara cu Johnny Depp, Gwineth Paltrow, Paul Bettany si Jeff Goldblum. O comedie de duminica in care toti cei implicati se chinuie sa emuleze umorul britanic. Mortdecai urmareste aventurile unui aristocrat falit (Depp) si ale valetului sau (Bettany), in incercarea de a gasi un tablou pierdut care sa-i salveze de la un inevitabil esec financiar. Desi criticii s-au grabit sa puna filmul la pamant, Mortdecai nu e o productie rea, daca va amuza comediile anilor ’60 si ’70, in stilul The Pink Panther. Filmul poate insa dezamagi daca va asteptati la o productie “hipstareasca”, cum Johnny Depp tot incearca sa faca de ceva vreme (si esueaza lamentabil de fiecare data). Artificiile de marketing si imaginea “mustatii de nobil” au dat multora impresia ca filmul va fi o metafora sau o critica voalata la adresa obiceiurilor aristocratice. Nu prea. In Mortdecai lumea inca aluneca pe scari si se prapadeste de ras dupa.

Whiplash (2014) – Whiplash este povestea unui profesor de muzica care confunda obsesia cu meseria si a unui elev care confunda ambitia cu talentul. J.K Simmons face un rol excelent in rolul profesorului, iar tanarul actor Miles Teller pare sa fi pornit pe o panta ascendenta. O fosta glorie a anilor ’90, Paul Reiser, face si el un rol interesant. Daca relatia tensionata elev-profesor este bine surprinsa, exista evenimente peste care filmul trece prea usor, doar pentru a-si contura mai bine conflictele (un accident auto produs din neglijenta, de exemplu). Whiplash e un film bun pentru ca este un film intens, cu o coloana sonora interesanta. Pe de alta parte, Whiplash e un film cu un scenariu destul de subtire, in care nimeni nu invata mai nimic. Eh, macar baiatu’ ala bate bine la toba…

The Interview (2014) – Despre The Interview probabil ati auzit. E filmul care generat un mic scandal diplomatic datorita spargerii unor conturi care apartineau firmei Sony Pictures, de catre o grupare de hackeri cu presupuse legaturi nord coreene. Indiferent de provenienta atacatorilor, tema filmului a scandalizat micul si iritantul stat asiatic. The Interview e o comedie cu Seth Rogen, James Franco si… Eminem despre o echipa de producatori si vedete americane care ajung sa-i ia un interviu lui Kim Jong-un. Regizat de Seth Rogen si Evan Goldberg, The Interview e un film unde glumele dubioase si aleatorii curg una dupa alta si treaba asta e absolut in regula. De ce? Pai, daca ai vrea sa faci misto de un lider autocrat, grasun si egomaniac, cum l-ai aborda? Ai face un documentar subtil sau ai face mistouri de tara lui de parca n-ai vazut in viata ta un asiatic? The Interview e o porcarie care devine un film decent, tocmai pentru ca stie ca e o porcarie. E un film ofensator care ataca o tara ofensatoare si un film care, intr-o epoca a amenintarilor constante, are tot dreptul sa existe. Totusi, daca simtiti nevoia sa urmariti tot ce au filmat Rogen si Franco in ultima vreme ar fi totusi mai bine sa incepeti cu This is The End si poate sa continuati cu The Roast of James Franco.

The Hobbit – The Battle of the Five Armies (2014) – A treia parte din The Hobbit e un film in care nimeni nu pare sa aiba un plan. Toata lumea provoaca si ataca pe toata lumea. Din fericire, asta se traduce prin multe momente spectaculoase pentru privitor. E un film mult mai dinamic decat primele doua parti, lucru care era de altfel de asteptat. Vocea lui Smaug, Benedict Cumberbatch, este in continuare o surpriza placuta, desi (spoiler) nu apare pentru prea multa vreme in film. Baiatul cu urechi ascutite, Legolas (Orlando Bloom), a cam imbatranit si asta se vede (din nou) in cateva cadre, desi personajul lui este mai tanar aici decat in Lord of the Rings. Luke Evans (Bard sau nebunul cu arbaleta) joaca din ce in ce mai bine. Altfel, stiti si voi: pitici, elfi, orci si o cohorta de actori mari care apar cam cinci minute in film.

Big Eyes (2014) - La filmul asta m-am uitat din doua motive: imi place foarte mult Christoph Walz si… am fost obligat. Povestea (aproximativ reala) a unei pictorite fara stima de sine, ale carei opere ajung sa fie vandute sub semnatura unui sot usor dement, nu e foarte atragatoare la prima vedere. Pe de alta parte, odata ce filmul incepe sa curga, incepi sa intelegi de ce productia lui Tim Burton a fost atat de bine primita. De la Cristoph Walz la Amy Adams, aici insotita de vesnica actrita de rol secundar, Krysten Ritter, toata distributia contribuie la un film foarte inteligent construit. Scenele de delir se imbina cu cele de un realism brutal, iar tensiunea creste gradual pana la momentul procesului final, unde Tim Burton ne arata ca bagheta lui regizoriala inca mai poate sa ne surprinda. Danny Houston, Terence Stamp si Jason Schwartzman isi puncteaza foarte placut rarele, dar memorabilele aparitii.

Housebound (2014) – Housebound e comedie horror neozeelandeza, bine scrisa si centrata pe un personaj principal insuportabil. Filmul aduce in prim plan o eroina greu de inghit, o tanara infractoare cu ceva probleme psihice si personalitatea unui cangur turbat. Condamnata la arest la domiciliu, stresata de ciudata ei familie si de cei insarcinati sa o supravegheze, tanara Kylie descopera ca vechea casa a familiei nu e chiar cel mai sigur loc de incarcerare. Ca orice film strain cu buget mic, Housebound mizeaza pe scenariu si pe naturaletea actorilor si reuseste sa ia o coronita pentru cinematografie… decenta.

Home Sweet Hell (2014) – Imi plac atat Patrick Wilson, cat si Katherine Heigl. Niciunul nu e un actor mare, cum nici Jim Belushi nu e unul (desi incearca de decenii bune). Nici tema lui Home Sweet Hell nu e rea: o sotie abuziva si obsesiv-compulsiva isi impinge sotul la acte dubioase, incercand la randul ei sa castige titlul de regina a sociopatilor. Cu alte cuvinte, o comedie neagra cu mult potential, dar in care ceva nu merge. Am simtit ca ma uit la un film care sta sa inceapa in fiecare moment, pana cand am fost lovit de crudul adevar al genericului. Home Sweet Hell are insa un merit: cu exceptia lui Belushi, mai toti actorii sunt distribuiti in roluri atipice. De exemplu, A.J Buckley (un tocilar dubios in serialul Supernatural) e pus aici in pielea unui… infractor santajist. Altfel, un film perfect urmaribil, dar fara vreo revelatie care sa-l puna pe lista.

Dumb and Dumber To (2014) – Daca filmul din 1994 a inveselit copilaria multor cititori, continuarea din 2014 a disparut din cinematografe ca Windows Millenium de pe piata. E usor de inteles de ce: Dumb and Dumber To e un fel de reluare a primului film, cu aproape aceeasi structura narativa, cu glume si referinte similare, dar cu un Jim Carrey si un Jeff Daniels batrani si sinistri. La fel ca dubiosul Dumb and Dumberer din 2003, si aceasta continuare poate fi cu usurinta uitata. Nu zic ca filmul nu are si scene autentic amuzante, dar parca mai toti oamenii din el ar vrea sa fie in alta parte. Singurul actor potrivit rolului imi pare Rob Riggle, tipul cel rau din 21 Jump Street.

Men, Women and Children (2014) – Iata ceva ce nu poti spune in fiecare zi: Men, Women and Children e un film excelent cu Jennifer Garner, J.K Simmons, Dean Norris si… Adam Sandler. Serios, cand ati vazut ultima data un film bun cu Adam Sandler? Filmul nu are insa un personaj principal, regizorul lui Juno incercand sa surprinda “norul” social din jurul nostru (atat la nivel metaforic, cat si la nivel vizual). Exercitiul ii reuseste de minune, in parte si datorita vocii Emmei Thompson, aici o naratoare excelenta, dar insuficient folosita. Jennifer Garner face la randul ei un rol foarte bun, in rolul unei mame ultra-protectoare, anormal implicata in viata online a fiicei ei. Men, Women and Children surprinde excelent viata din epoca post-Facebook si modul previzibil in care s-au complicat atat adolescenta, cat si viata de adult. Nu va asteptati la o structura narativa foarte clara, ci la mai multe povesti care se intretaie si la foarte multe referinte care le ancoreaza in prezent. Legat de aceleasi referinte, am o singura problema cu filmul: Guild Wars 2 nu e un joc pe baza de abonament (zise geek-ul de dupa usa)!

The Judge (2014) – O drama excelenta care-si bazeaza forta pe conflictul dintre un avocat hiperactiv (Robert Downey Jr.) si tatal lui, judecatorul unui oras de provincie (Robert Duwall. care aici fura lumina reflectoarelor). Cand ultimul este acuzat de crima, fiul alienat se intoarce acasa intr-o ultima incercare de a-l salva si de a-si salva trecutul. In film mai apar si Vera Farmiga si Billy Bob Thornton, ultimul fiind excelent distribuit in rolul unui antagonist arogant, dar corect. In rolul unui alt avocat, incompetent si limitat, dar cu intentii bune, il gasim si pe Dax Shepard… care a mai interpretat rolul unui avocat incompetent si limitat, dar fara intentii rele, in Idiocracy. Exceptand introducerea in care Downey Jr. face “justitia din cuvinte”, The Judge este si ramane un film care merita vazut, fie si numai din prisma recitalului actoricesc.

The Imitation Game (2014) – The Imitation Game este mai putin povestea matematicianului si eroului de razboi Alan Turing (un om cu o viata interesanta si un destin tragic, fara indoiala), cat este povestea lui Benedict Cumberbatch care incearca sa ne demonstreze ca e un actor bun. Pe sistemul perfectionat de Leonardo DiCapro (“incearca pana aplauda”), putem spune: felicitari, Benedict, ai reusit! Pe de alta parte, The Imitation Game este un film destul de plictisitor, oricat s-ar chinui Mark Strong (Closer To The Moon) si Keira Knightley sa-l faca mai interesant. Mai mult, meritele matematicianului Turing sunt exagerate, iar orientarea lui sexuala este doar partial dramatizata si sustinuta (Turing era ceva mai deschis si vocal in directia asta, iar sfarsitul lui a fost ceva mai dramatic). Dupa filmul asta, nu ramai cu senzatia ca Benedict Cumberbatch a intrat in pielea lui Alan Turing, ci ca Turing a inceput sa semene cu Benedict Cumberbatch.

The Taking of Deborah Logan (2014) – Un horror care exploateaza legatura dintre boala psihica si supranatural. Desi filmul nu are nume mari in distributie, Bryan Singer figureaza printre producatori, iar Jill Larson (Deborah) si expresia ei faciala reusesc sa iti dea fiori pe sira spinarii pe tot parcursul vizionarii. Scenariul in sine nu e rau si pleaca de la proiectul unor tineri cercetatori de a documenta maladia Alhzeimer. Din pacate, perspectiva de tip “amateur camera” (a la Blair Witch Project, Cloverfield si asa mai departe) si tendinta actorilor de a sopti fac actiunea destul de incoerenta si finalul mai putin surprinzator decat ar fi putut fi in alte conditii.

Mercy (2014) – Un horror slab in care apar pustiul din Super 8 si Francess O’Connor. Mercy are o poveste decenta, dar mult prea comprimata pentru a crea suspans (filmul are numai o ora si optsprezece minute). Mai mult, am senzatia ca personajul principal (Chandler Riggs, un adolescent ciudatel) nu le prea are cu jucatul. Altfel, bunicute psihopate nu prea mai vazusem in productiile ultimilor ani…

P.S: Inca am ramas cu recomandari de filme pentru vreo doua articole, dar le-am pastrat aici pe cele care au rulat ceva mai recent. Astfel, injuraturile vor fi mai proaspete.

Comunitatea “adevaratilor”

Posted by on 06 Feb 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata de zi cu zi

In agitatul mediu online al ultimului deceniu, multe comunitati mari au ajuns sa dispara sub “greutatea” unor oameni mici…

Ce a facut ca forumuri, fan club-uri muzicale, cercuri literare sau chiar intregi organizatii sa se dizolve rapid, fara ca membrii lor sa migreze spre adrese web sau pagini Facebook mai primitoare? De ce fiecare comunitate noua, fie ca-i vorba despre un club al cititorilor, o liga a gamerilor sau un loc de adunare pentru fanii unei formatii, naste instantaneu controverse, cu mult inainte de a avea o activitate propriu-zisa? De cele mai multe ori, cauza este aceeasi: grupurile de “adevarati”.

Ii stiti. Sunt oamenii care au citit cartea inainte sa vada filmul, care erau fani inainte sa auzi tu de trupa aia si care aveau carnet de partid cand tu nici nu n-aveai drept de vot. Pe scurt, sunt oamenii care stiu totul despre comunitatea in care tocmai te-ai avantat si care, in loc sa te introduca in lumea pe care o bantuie de ani buni, se uita la tine cu superioritate si uneori cu frica. Cum indraznesti tu, un simplu novice, sa pui intrebari sau sa contesti autoritatea monstrilor sacri? Cum iti permiti sa fii curios, fara sa fii reverentios?

Adevaratii sunt oameni care gandesc prin excluziune, care se raporteaza la lucrurile pe care ei nu le-ar face, nu la lucrurile pe care merita sa le incerci. Sunt oameni pentru care interdictia devine o forma de autoafirmare. Nu va amagiti insa: acesti mari maestri ai micilor obsesii sunt foarte rar cunoscatori ai subiectelor dezbatute. Majoritatea sunt mult mai obsedati de regulile comunitatii si de personalitatile din jurul ei, decat de continutul dezbatut. Intr-o comunitate steam punk, adevaratii vor fi cei care au fost acolo de la inceput si care stiu cine a scos prima banda desenata cu tema post-victoriana, nu fraierii care produc saptamanal imagini originale, plasate in universul amintit. Adevaratii au de multe ori impresia ca faima comunitatii si renumele autorilor “canonici” se proiecteaza in mod direct asupra lor, motiv pentru care apara cu disperare status quo-ul.

Exista totusi si cunoscatori reali (imaturi, dar informati), cu apucaturi de “adevarati”. Sunt oamenii despre care se spune ca “doar asta au”, care si-au dedicat ani de zile din viata unei pasiuni minore si care acum urasc patrunderea ei in “mainstream”. Acesti proto-hipsteri pot deveni destul de vocali si agresivi, daca obiectul afectiunii lor ajunge sa fie apreciat de mase. In loc sa se bucure ca autorii favoriti primesc in sfarsit banii si respectul pe care il merita, vechii fani prefera sa se planga ca vremurile de aur s-au dus, ca “toti sunt vanduti” si ca nimeni nu mai e capabil sa aprecieze adevarata arta. Obsesia lor pentru ezoteric ar putea fi de inteles, daca propagarea ei n-ar dauna intregii comunitati.

Adevarati

Cand vine vorba de pescuit fani adevarati, forumurile auto sunt un loc bun de pornire, insa nu numai acolo a facut ravagii fenomenul. Va mai amintiti cand discutam despre disparitia comunitatilor de ascultatori de metal? O parte din vina o poarta exclusivismul de duminica, obsesiile pentru muzica “true” si alte mici elemente menite sa separe fanii adevarati de simplii amatori. De parca un pusti de 12 ani care asculta Metallica acum n-ar putea asculta Pantera la 14 ani. Mai bine sa-i explicam din start ca e un idiot si ca n-are ce cauta langa noi. In zona muzicii rap a existat un fenomen similar. Jocuri video? Exista si acum titluri foarte bune care n-au decolat niciodata tocmai datorita acelei comunitati initiale de “experti” care n-a considerat ca mai exista loc si pentru altii. Alte titluri sunt considerate inaccesibile tocmai pentru ca, de la primul meci, cineva iti va explica cat esti de “n00b”.

Discutia initiala a pornit de la un comentariu lasat pe blogul lui Vlad, unde spuneam ca orice comunitate literara este bine venita, cat timp ea nu pleaca din start cu preconceptii exclusiviste si cu “experti de serviciu”. Pe tema cititului am mai scris si nu mi-am schimbat cu mult pozitia. Nu o sa consider din start un cititor de Murakami mai inteligent decat un cititor de Coehlo, in conditiile in care nu stiu nimic despre contextul lecturii sau bagajul intelectual al cititorilor. Din fericire, in lumea literara exista loc si pentru “cititori adevarati”, dar si pentru oameni care deschid ce carti simt si care nu se sfiesc sa spuna ca le-a placut o carte de Tom Clancy de teama de a fi ridiculizati. Asta pentru ca cititorii nu sunt tocmai o comunitate de nisa si pentru ca, orice “tip” de cititor ai fi, poti evita sau gasi exact tipul de exclusivism dorit.

Ce se intampla insa cand comunitati care au nevoie de membri pentru a se legitima se procopsesc cu astfel de voci? Pai, in general, esueaza. Fie ca-i vorba despre pasionatii de banda desenata si roman grafic european, fie ca vorbim despre comunitatea jucatorilor de Warhammer, exista comunitati care nu au luxul exclusivismului, dar care, din pacate, sunt bantuite de el. Am vazut nu de putine ori grupuri online mancate din interior de mici de dezbateri despre “statut” si despre ce constituie un “membru adevarat”. In momentul in care o comunitate devine oficial o comunitate a “fanilor adevarati”, stii ca fenomenul din spatele ei a esuat. Va fi oricum prea tarziu pentru eterna intrebare a initiatorilor: “de ce nu vine lumea?”.

Capacitatea de a atrage membri noi e un semn de sanatate pentru orice comunitate vie. Prin urmare, ar fi bine sa lasam la o parte marile vedete si micile vendete si sa facem loc celor care intreaba: Ce e asta si cum pot face parte din ea?

P.S: Articolul se refera in principal la comunitatile cu acces general, nu la grupurile profund specializate (nu incurajez recrutarea de novici in “Grupul Posesorilor de Nobel in Medicina”). In plus, sa nu uitam ca fenomenul “adevaratilor” are si un revers, vizibil prin avalansa de experti in orice, aparuti peste noapte.

Sabaton, Battle Beast si Delain in 2015

Posted by on 01 Feb 2015 | Tagged as: Muzica

Dupa mai bine de o saptamana de absenta, ar fi fost poate cazul sa revin cu ceva mai consistent…

Totusi, in amintirea vremurilor in care stateam cu orele in soare pentru o mana de chitaristi furiosi, o sa imi fac timp pentru o cronica de concert. Cantarea de pe 27 ianuarie de la Arenele Romane i-a avut drept cap de afis pe Sabaton, trupa pe care am vazut-o pentru a patra oara in Romania. De ce ai vedea o trupa pentru a patra oara? O sa ajung si acolo, spre final. Pana atunci insa, permiteti-mi sa aberez putin despre conditii, de parca as fi fost la Filarmonica din Praga, nu la un cort incalzit din Parcul Carol.

Organizarea a fost similara cu cea de la concertul Amon Amarth de anul trecut si cu orice alte cantari care au implicat Arenele Romane. Diferenta a fost ca marti, concertul a fost sold-out si, pentru prima oara, cortul ala incalzit (prin care incepuse sa picure spre final) a fost plin ochi de lume. Asa cum observasem si data trecuta, cu nostalgie si o bizara satisfactie, media de varsta a ascultatorilor de metal e pe undeva pe la 35 de ani. Sigur, am vazut cativa fani “hardcore” in uniforma militara (unul chiar in echipament complet de parasutist), cateva clone de Joakim Brodén (solistul trupei) si cativa pusti teribilisti, dar majoritatea oamenilor veniti acolo erau cat se poate de normali. Vorbim despre mici corporatisti veniti cu cardul de acces la gat, despre cupluri relaxate, fara tepi sau tinte, despre oameni cu maxim un tricou sau o banderola cu logoul trupei. Printre ei, cativa jurnalisti si fotografi, fara legitimatii de presa ostentative.

Ce incerc sa spun prin paralela asta nu e ca publicul fenomenului heavy metal dispare, ci ca el imbatraneste si se maturizeaza. Prin urmare, nu are sens sa concepi astfel de evenimente ca fiind destinate unor pustani de 14 ani pusi pe moshpit. Sigur, dam din cap si saltam pumnii in aer, dar ne place sa avem si putin spatiu de miscare, poate cateva bauturi in plus la tejghea si ceva mai mult aer. Cu alte cuvinte, venim la concerte pentru muzica, nu pentru fumul de tigara. Din cateva puncte de vedere, putem spune ca organizatorii de la Metalhead s-au miscat bine. Blackhawk Security, firma de securitate cu experienta in zona asta, a renuntat la pipaielile agresive si la alte forme de “verificare”. Asta a ajutat, pentru ca numarul mare de participanti avea potentialul de a bloca pe termen lung intrarea.

Din alte puncte de vedere, mai e ceva de lucru. Romanii, indiferent de spatiul in care s-ar afla, inca au probleme legate de respectarea celorlalti participanti. Desi existau zone pentru fumat, multi au preferat sa-si palmeze tigara si sa intre cu ea in multime, obligandu-ne la un fel de slalom printre surse de incendiu. Heroes Circle, o zona destinata platitorilor de bilet care voiau sa stea langa scena, a fost desfiintata in ultimul moment din motive de securitate. Chiar daca posesorii de astfel de bilete au fost despagubiti, majoritatea au fost destul de iritati de pierderea locului, lucru pe care il inteleg, avand in vedere o experienta anterioara. La fel, nu stiu daca sistemul de jetoane era justificat intr-un spatiu atat de mic si cu o oferta atat de sumara. In orice caz, ati citit deja prea mult despre alte lucruri in afara muzicii. Sa trecem la lucruri mai sonore…

RoadKillSoda (Romania)

Pe baietii astia i-am prins spre final. In cazul lor, nici sonorizarea n-a fost cea mai grozava, dar am inteles ca a fost un sacrificiu asumat. Ulterior, sonorizarea a fost mai mult decat decenta, lucru greu de afirmat pana acum vreo 2-3 ani. Muzica lor e un stoner rock similar cu ce faceau QOTSA pe la inceputuri. E un demers cel putin interesant, dar nu stiu daca publicul era cel mai potrivit. Piese ca Eyes of Emerald ar merge mai bine la un viitor festival in aer liber, organizat in mijlocul Baraganului de vreun american dement. Oricum, am apreciat cat am putut prestatia, desi nu e genul meu de muzica.

Aura (Romania)

Trupa Aura nu se bucura de foarte multa simpatie din partea mediului online si am vazut acum si de ce. Instrumentistii nu sunt rai, iar domnisoara de la microfon seamana pana la identificare (de la mimica la voce) cu o Doro Pesch a anilor ’80. De fapt, cam aici e si problema. Trupa Aura suna ca o combinatie de Doro, Cargo si Iris, din perioada in care ultimele doua trupe nu erau sinonime cu Zilele Orasului Campulung. Aura a inceput in engleza (limba in care trupa nu suna rau) si a continuat in romana cu o muzica ce parea ca se indreapta spre un sound contemporan. Din pacate, lucrurile au regresat treptat, iar piese precum Delir sau Ingeri pe Motoare sunt exact ce te-ai astepta sa gasesti pe primul album scos dupa Revolutie de o trupa de pusti suparati. Versuri despre motociclisti, libertate si bautura, gesturi exagerate si repetarea salutului “minculescian”: Buna seara, prieteni! Adauga si o gluma despre “ţâţe” a solistei si intelegi care-i problema: trupa Aura are potential si are muzicieni, dar n-are material.

Battle Beast (Finlanda)

Celor de la Battle Beast voiam de multa vreme sa le fac o recenzie, dar lenea a fost mai puternica. In plus, dupa un prim album excelent, trupa a schimbat-o pe incredibila Nitte Valo cu o domnisoara al careri nume suna cel putin la fel de ciudat: Noora Louhimo. Mi-a fost greu sa cred ca s-a putut gasi o alta solista pentru combinatia de heavy metal optzecist si power metal pe care Battle Beast se incapataneaza sa o abordeze. Ei bine, Noora pune in genunchi mai toate vocile din metal pe care le-am auzit in ultimii ani si le-am auzit cam pe toate. O voce puternica, aproape masculina, voce care a rupt scena in doua pe Madness sau Black Ninja si care s-a adaptat usor armoniilor din piesa pop cu aroma de Heart – Touch in the Night (piesa pe care solista s-a si miscat in consecinta). Daca Out of Control si Far Far Away n-au fost chiar cele mai inspirate alegeri, piesa de rezistenta a ramas Iron Hand, o piesa pe care actuala solista o canta mai bine decat fosta si mai bine decat CD-ul.


(Sursa imaginii: iConcert.ro)

Delain (Olanda)

Pe Delain ii vazusem si la Artmania cu doi ani in urma, iar concluzia a fost cam aceeasi: o trupa care face absolut totul corect, dar nimic deosebit. Un mix de Epica (cu care nu sunt doar colegi de tara, ci si de imagine scenica), Within Temptation (din care s-au si desprins) si uneori Nightwish, Delain se inscriu perfect in trendul trupelor de power metal/metal simfonic cu voce feminina. Faptul ca din cele patru trupe amintite trei sunt din Olanda imi confirma banuielile.

Vocea lui Charlotte suna bine, dar nu senzational. Altfel, nu stiu daca a fost de vina lipsa chitaristului Timo Somers (inlocuit de o domnisoara mignona de 23 de ani pe nume Merel Bechtold), dar pe alocuri mi s-a parut ca ansamblul instrumental schiopata. Totusi, schimbarea temporara a permis membrilor sa faca o exceptionala scara a magarului, la finalul reprezentatiei. La nivel de piese, tot The Gathering (care fara Marko Hietala nu suna grozav, dar merge) si We Are The Others raman cele mai interesante bucati. Not Enough a sunat mai bine decat ma asteptam, dar tot n-as da banii pe un concert de doua ore al celor de la Delain.

Sabaton (Suedia)

Prinsi in turneul de promovare al albumului Heroes, Sabaton au adus din nou in Romania combinatia lor de power metal, istorie moderna si raguseala. Daca la prima aparitie din Silver Church (unde au prestat excelent live), recuzita de scena parea mai mult o improvizatie si daca la ultima lor vizita noii instrumentisti nu erau inca intrati in forma, acum lucrurile au mers cu precizia tancurilor despre care trupa canta de vreo sapte albume. De altfel, intreg setul de tobe era cocotat pe un mic lansator de rachete.

Intrati la jumatate de ora de momentul anuntat, Joakim si compania au adus pe scena cam toate elementele cu care trupa ne-a obisnuit. Incepand cu ochelarii de soare si continuand cu steagul Romaniei (de data asta arborat pe tobe, nu pe microfon), pentru scurta vreme, lucrurile au mers dupa cursul cunoscut si dupa setlistul agreat.  Trupa a intrat pe Final Countdown, a inceput cu Ghost Division si ne-a lovit in forta cu To Hell and Back, piesa mea favorita de pe ultimul album. Dupa un Carolus Rex cantat cu publicul, am auzit Soldier of Three Armies si Gott Mitt Uns in suedeza (dupa un vot asa zis “democratic” al publicului) si Art of War. Aici l-am auzit clar si pe chitaristul Chris Rörland cantand, el fiind responsabil cu armoniile de la inceputul piesei.

Daca toate trupele de pana atunci stalcisera ceva in romana, nici Sabaton nu s-au lasat mai prejos, desi Joakim a preferat sa-si pastreze majoritatea momentelor in engleza (chiar si pe cele pe care le mai auzisem, precum replicile cu “goosebumps”). Din punct de vedere al vocii, n-as spune ca solistul era chiar la capacitate maxima (comparativ cu alte concerte), dar pofta de cantat si de tipat alaturi de “us, crazy Romanians” avea cu siguranta. Ba, la un moment dat a luat si o chitara pe care a inganat niste acorduri din Smoke on the Water si Beat It (da, era si o gluma cu Michael Jackson pe-acolo), pe principiul “guitar players get all the chicks”. Nu stiu daca viata personala e de vina, dar Broden a facut mai putine referinte la propriul penis decat de obicei. Dupa incheierea ciudatului moment de chitara (cu o taiere ritualica a cablului) si dupa niste mini-solouri nu foarte reusite ale colegilor lui, Sabaton au continuat concertul.

Interesant a fost ca, din momentul asta, lucrurile s-au dus mai degraba spre setlistul din Ungaria. Motivati aparent de cererile publicului, dar si de un cadou facut de grupul Sabaton Romania Fans, la meet & greet (o decoratie autentica din Al Doilea Razboi), Sabaton au cantat Swedish Pagans (o piesa pe care voiam sa o aud de ceva vreme) si A Lifetime of War, ultima piesa fiind cantata tot in suedeza (En Livstid I Krig). Chiar daca piesele n-au fost chiar o premiera absoluta in turneu, pot sa cerific ca A Lifetime of War a fost ceruta insistent de majoritatea fanilor trupei, cu mult inainte de ziua concertului. Jucata sau nu, afectiunea fata de publicul roman si obsesiile lui suedeze e mai bine pusa in scena de Sabaton decat de alte trupe.

Dupa acest nou moment “aproape democratic”, concertul s-a repliat incet pe setlist-ul agreat. Resist and Bite (sau “Thunderstruck”, in varianta Sabaton) nu ma misca nici in varianta de pe album, iar Primo Victoria si Metal Crue au fost cantate cu si de public, ca la fiecare concert. Desi bateam deja in retragere, am inteles ca a existat si un oaspete special pe a doua piesa, un pusti caruia trupetii i-au pus totusi niste casti de protectie. Ceva ce o parte dintre parintii cu copii mici din public n-au stiut ca trebuie sa faca (numai vreo doi copii din public aveau casti)…

Per total, Sabaton a mai marcat o victorie intr-o serie deja impresionanta. Pentru mai multe poze cu trupele participante si cu ”the crazy Romanians from the audicence”, puteti consulta arhiva Metalhead.

P.S: De ce sa mergi a patra oara la o trupa? Pentru ca, in ciuda diversificarii selectiei de piese din propriul playlist, Sabaton inca ocupa un loc important acolo. Macar din cand in cand sa-mi arat aprecierea. In plus, siroposi sau nu, Sabaton sunt o formidabila masina de sunet.

P.S 2: Sper ca omul care-si cauta la un moment dat cheile a avut inspiratia sa treaca pe la intrare, pentru ca acolo le-a lasat cel alaturi de care le-am descoperit.

Demonizarea

Posted by on 20 Jan 2015 | Tagged as: Media & Advertising, Social, Cultural, Politic

Chiar daca mass media nu mai e capabila sa descopere comori, cei care o reprezinta par mereu incantati sa creeze demoni…

Hackeri atotputernici, retele multinationale de teroristi si fanatici gata de atac. Agenti ai unor guverne straine sau violatori comunali, personajele media sunt la baza acelasi lucru: oameni mici si profund dezechilibrati, transformati in creaturi mistice de o gasca de omuleti fricosi si senzationalisti. Niste falsi demoni de a caror existenta depinde o intreaga industrie si uneori, intregi guverne.

Pe langa discutia despre libertate pe care recentele atentate au pus-o pe tapet si pe langa interminabilele dezbateri despre religie, majoritatea surselor de stiri au fost mai mult decat incantate sa lase in prim plan vocile alarmiste. Despre ce voci vorbesc? Despre cele care sustineau ca orice pusti ratacit care posteaza invective online e un potential terorist. Despre cele care vedeau in orice individ cu un Coran un viitor membru Al-Qaeda. Despre vocile in al caror interes este sa mentina publicul intr-o permanenta stare de alerta si confuzie.

Genul asta de abordare nu doar ca hraneste teoriile conspirationiste, dar ofera si extrem de multa putere unor acte de teribilism. Transforma niste personaje deloc notabile (spre deosebire de tragediile pe care le provoaca) in personaje mitologice si ofera in continuare munitie celor care vor sa mentina starea de teroare. Grupari precum Al-Qaeda, ISIS sau Boko Haram au proprii lor ofiteri de presa, intreaga activitate de recrutare a acestor formatiuni bazandu-se pe cata teama sadeste in “inamici” numele lor si pe cat de mult speculeaza presa pe tema asta. E o tehnica folosita si de serviciile secrete si, in unele state, si de politie, doar ca la un nivel mai mic si mai putin inspaimantator. In “lumea” terorismului international, multe grupari nou aparute ajung sa-si atribuie tot felul de atrocitati, numai pentru fi mentionate mai des…

 

 

(Sursa imaginii)

Cam asta e de fapt marea problema a “demonizarii” unor grupari radicale si a unor indivizi dezechilibrati. Ofera unor oameni lipsiti de discernamant speranta de a fi “cineva” sau, mai bine zis, de a fi “altcineva”… de a fi altfel. Pentru un individ imatur (uneori si foarte tanar), slab educat si cu probleme de socializare, islamismul radical poate oferi un teren de joaca interesant pentru propriile obsesii. La fel si alte ideologii, daca e sa ne luam dupa filosofia cartelurilor mexicane sau fixatiile gherilelor ucrainiene. Nu, nu religia islamica in sine atrage, ci ideea de a apartine unei comunitati “temute” si de a da un sens propriei existente. Desi manat de propriile fantasme si probleme psihice, Anders Breivik nu a vrut doar sa omoare niste oameni, ci sa-si faca viziunea cunoscuta, sa dea o lectie intregii Norvegii. Datorita zecilor de ziare care s-au ingramadit sa-i comenteze si distribuie ideile, unii ar spune ca a si reusit. Altfel, ar fi fost doar un alt nebun cu  un plan pe care, din pacate, a reusit sa-l si duca pana la capat.

Intr-o interventie la post local, cineva a pus lucrurile mult mai frumos in context: lumea e plina de indivizi care nu stiu ce inseamna viata, dar care vor sa dea sens propriei morti. Credeti ca pustanii si pustoaicele care fug din tari dezvoltate pentru a se alatura “luptei” au pus mana pe Coran sau pe Hadith? Nu, dar pentru ei, genul asta de grupari ofera o alternativa pentru o viata complet banala. Adolescenta nu e oricum cea mai fericita perioada pentru a lua decizii, dar viziunea promovata de mass media simplifica si mai mult lumea. Existam noi si “ei” si, conform acelorasi surse, “ei” sunt peste tot si deja castiga. In plus, lupta pentru o idee pare tentanta, atunci cand ideea aia e promovata peste tot, fie si ca exemplu negativ. Lupta pentru o idee e tentanta, cand ideea aia iti ofera vinovati pentru esecurile personale. Brusc, nu mai esti omuletul banal care se chinuie sa iasa din anonimat. Esti un individul “cautat” si “temut”, cel putin in ochii mass media si ai speriatilor din fata ecranelor clasice, ale LED-urilor si Touch Screen-urilor.

Sa nu uitam ca oamenii de rand n-au nici cea mai vaga idee care sunt datele reale din teren si cum arata cu adevarat “lupta”. Ei, vocile cu influenta, dar si politicienii prefera sa se bazeze pe barometrul usor de manipulat al “opiniei publice” si pe agenda media, nu pe cifre obtinute cantitativ. Si nu, nu cred in excese precum difuzarea obligatorie si artificiala de stiri pozitive. E in regula sa identificam “raul” ca fiind “rau” si sa condamnam actiunile celor care il propaga.

Nu e insa in regula sa raspandim frica doar de dragul unor vizualizari sau a unor puncte de rating. Nu e normal sa construim religii mediatice in jurul unor personaje minore si sa le dezbatem zile in sir ideile si doctrina. Unele nume trebuie condamnate si uitate, nu transformate in demoni si imortalizate.

P.S: Ca veni vorba de oameni transformati in mituri, procesul poate functiona foarte bine si invers. Pentru cei interesati, un grup de tineri cineasti vrea sa aduca la lumina una dintre povestile reale din spatele brutalului “fenomen Pitesti”.

Next»